Împreună, sub soare… ca leac de fragmentare citadină

Obișnuiam să-mi iau păturica după mine în bucătărie în momentele în care ai mei se lăsau furați de câte o conversație până ceva mai târziu de ora mea de culcare. Asta după ce unul dintre ei deja mă condusese „fuguța-fuguța, cu tine la somn”. Și acum, când îmi amintesc, mi se înfioară pielea de bucuria acelor momente. Cele în care ai mei erau numai o poveste, un joc și păreau să aibă desaga de experiențe din copilărie plină de tot felul de minunății nemaivăzute, chiar dacă unele și foarte triste. Din fericire și din păcate. Ca pentru tot omul. Cum este în viață. Cu bune și cu mai puțin bune.

Da. Am crescut cu jocul, povestirea, știința și arta în casă și bine ar fi fost dacă lista s-ar fi oprit aici… însă, pe măsură ce creșteam, printre noi și-a mai insinuat umbra și prezența și doamna BOALĂ, cea de tristă amintire.

Ceea ce este însă straniu pentru mine este faptul că, încă dinainte ca tata să aibă prima aritmie și inima să înceapă să-i bată haotic, aveam conversații nesfârșite cu el despre medici. Tratamentele miraculoase erau frecvent sursa conversațiilor de copilă cu tata. Îmi vorbea mai cu seamă despre un anumit Christiaan Barnard – cardiolog strălucit, primul care a făcut un transplant de inimă – da, i se schimba fața și ochii aveau o lucire neobișnuită când rătăcea cu mine peste minunile pe care le făcuse acel om. Acum, numai când îmi amintesc, mă întreb, cât din tata știa că avea să moară de un infarct masiv, cu mine și cu mama în casă, la fel ca tatăl lui, pe care nu am apucat să-l cunosc.

M-am întrebat ulterior cum de ajunsesem eu să vreau să devin medic renumit și să inventez tratamente pentru inimi în durere și cancere. După care am alungat gândul cu un fel de raționalizare – „așa vor toți copiii, când sunt mici”, mi-am spus până să încep să studiez psihologia și să mă uit mai atent la cine am crezut că sunt cu moștenirea mea și să caut firul sinelui meu autentic.

Acum știu că trupul meu de fetiță le percepea corpul fragil, răvășit de traume ca peșterile de lilieci, unii care mi se încâlceau în părul pe care l-aș fi vrut lung, dar pe care mama se încăpățâna să mi-l tundă scurt. Întocmai ca în pictura lui Magritte „Destinul Omenesc” (1933), simțeam atât de multe altele despre ei și suferințele lor și despre mine în relație cu ele, da și toată această cascadă de trăiri nu știam cum altfel să o exprim decât prin joc, desen și întrebări care mă luau și pe mine la fel de tare prin surprindere ca și pe ei. Ca și cum ar fi izvorât mai degrabă din spațiul dintre noi și ar fi zburat spre văzduhuri de sens care să mă năucească și pe mine și pe ei.

Formele mele de vis diurn, desen și joc se învârteau în jurul unei tentative de antidotare a siluetei bolii și a morții. Cream un fel de spații ale frumuseții, ale tinereții fără bătrânețe și ale vieții fără de moarte.

M-a ajutat mult acest dar al exprimării prin desen și culoare, pe care l-am moștenit la rândul meu de la mama, care de multe ori mi-a cerut să mă lepăd de pasiunea pentru artele vizuale, de teamă să nu ajung să mă confrunt ca și ea cu ideea că: „Artiștii abia se descurcă de pe o zi pe alta.” „Mai bine să îți împletești codițe de știință de pe băncile școlii și să păstrezi pictura doar pentru timpul liber.” mi-a transmis ea.

– Melc cotobelc, te rog să scoți coarne bourești de mic doctor, unul care să poată alina dureri de tot neamul, văzute și nevăzute…

Mi-am împlinit într-un fel dorința, nici nu știam pe atunci că aveam să devin doctor… dar unul care să se ocupe mai degrabă de inima trăirii și de sensul ei pentru bunăstarea trupului în care locuim.

Sublimarea mi-a fost la îndemână de mică. Dureri și instincte primitive și-au găsit cuib pe foaie sau pe pânză, în joc sau în scris și mi-au permis un fel de gratificare parțială atât de prețioasă mai ales la ceas de copleșire emoțională și cumpănă.

Și pot spune acum, rătăcind prin amintirile mele de piciulină, cât de multe cunoșteam fără să știu că le-am perceput în mediul de acasă și fără să fi avut șansa unei inițieri în A.B.C-ul simbolizării primare sau al capacității celui mic de a avea acces la senzații și stări pe care adultul învață, prin educația cea de toate zilele, să le blocheze.

Îmi răsare în minte și imaginea unor statuete de fier masiv, un fel de cântăreți din bucium de pe pianina din dormitorul unei prietene din copilărie, mai mare cu doi ani decât mine. Ei, ea mă stârnise să cred că statuetele alea sunt zâne și au sălaș în lacul satului din care erau bunicii prietenei mele, au puteri magice și că uneori se transformă într-un fel de telefoane care permit conexiunea cu lumea nevăzută, plină de făpturi care poate răspunde la orice întrebare și care, mai ales, pot îndeplini dorințe.

Și ce credeți că a încropit mogâldeața din mine, un fel de cerere fără drept de apel către universul plin de astfel de ființe:

– Aș vrea să trăim o veșnicie cu toții. Și mama și tata și eu și mama Rica (o mătușă de-a mamei care mi-a fost foarte dragă și încă îmi este).

Și, la fel ca oricare pici care simte că nu poate supraviețui fără iubirea și prezența lor, am crezut o bună bucată de vreme că depinde de mine să-i pun la adăpost de hâda doamnă cu coasa. Am sperat că ține de mine să-i salvez, după chipul și asemănarea omnipotenței copilului captiv în propria neajutorare.

Acum, când mă uit în urmă, la vremurile săritului la șotron, îmi dau seama cât de mult ne-au salvat, și pe mine și pe ei, jocul și povestea… da, acum cred că șanse sunt să fi trăit și mai puțin pe sub soarele pitic al repetițiilor dureroase din neamul lor, de n-ar fi fost câteva forme de sublimare la adăpostul cărora să-și așeze ființele. Și să le pot imita și eu… cât să aduc în viața mea și scrisul (prima facultate pe care am urmat-o a fost cea de Litere) și psihologia (pe care am urcat-o pe piedestalul academic al doctoratului de la Sorbona) și pictura, care m-a însoțit de mică (desenez și încropesc forme de când mă știu), fără să mă iau atât de în serios decât de prin 2008, când mi-am îngăduit să mă desprind cu niscaiva mai mult curaj de fricile mamei (ar fi suflat pentru mine și în iaurt, numai să nu fie rost de o viață de neajunsuri, motiv pentru care învățatul era pentru ea un fel de leac de sărăcie…)

Totuși, ce altceva poate oferi un acces mai neaoș în lumea interioară a unui om și în universul lui perceptiv, decât modul în care este tentat să creeze imagini și să le așeze pe foaie sau pe pânză? Și aș putea merge și mai departe de atât, îndrăznind să spun că și modul în care este privită și receptată o operă de artă oferă chei nebănuite de a înțelege câte ceva despre patternurile de funcționare ale celui care contemplează. Cum se apropie de pictură? Este tentat să o atingă sau stă ceva mai la distanță? Vede ceva din sine în ea? Care sunt intuițiile fulgurante pe care le are despre oglinda pe care i-o pune în față creatorul?

Florile din fiecare dintre noi…

Revenind însă la modul în care simt să creez, ceea ce este diferit față de modul în care mă dedam plăcerii texturii și formelor acum zece ani, să zicem, este faptul că nu mai pictez până la epuizare, uitare de sine, așa cum obișnuiam, până ce ziua se topea în noapte și timpul și spațiul camerei aproape că își pierdeau sensul. Acum pictez în etape și am o oarecare constanță. Mai mult, pot să așez culoare pe pânză din orice stare afectivă. Surprind astfel instantanee ale trăirii, reminiscențe ale zilei, iar faptul că sunt mai mulți timpi de creație face ca pasta internă să se decanteze și la fel și capacitatea mea de a însoți procesul cu o doză bună de autoreflexivitate.

Și, dacă ar fi să luăm ca exemplu una dintre picturile recente – un diptic, format din două picturi aproape în oglindă: „Together, under the sun…/ Împreună, sub soare…” care ar fi câteva dintre detaliile din spatele scenei de creație?

1. Florile în picturile mele nu sunt așa, doar niște simple plante (și nu stau „ca planta”), ci sunt veritabile UMANIFLORI. Ele surprind și transpun emoții umane și sunt într-o continuă transformare, la fel ca și noi, oamenii, chiar dacă uneori tot ce ține de schimbare ne sperie atât de mult.
2. Pânzele mele cu UMANIFLORI nuanțează aspecte ale unor dinamici posibile, cum ar fi, în cazul de față, deschiderea către a vedea că suntem cu toții în aceeași barcă a fragilității condiției umane și că nu e unul care să poată să se sustragă soarelui, care ne însoțește prin experiențe de la răsărit la apus și ne invită la un fel de privire cu empatie, compasiune și incluziune. Am redat aici razele atât prin tonuri de galben și crem, cât și prin ocru.
3. De ce UMANIFLORI și nu portrete pur și simplu? Ei, pictez și portrete, și cu toate astea asociez lumea vegetală cu o mai mare conștiință a vulnerabilității și niscaiva mai multă delicatețe a interacțiunilor, așa cum uneori este greu să vezi în periplurile pe străzile citadine. Aici, sublimarea agresivității trăite și captate prin toți porii, zi de zi, la ceas de pas prin București sau pe meleagurile social-media, este mai mult decât evidentă.
4. De ceva timp încropesc petale transparente, prin care se vede uneori lumina, cerul, se simte aerul circulând, așa cum, în cazul oamenilor ceva mai maturi emoțional, autenticitatea și coerența sunt deja un mod de a fi în și prin lume. Încrezători că pot tolera prezența oricărei emoții, ei lasă cu mai mare lejeritate să se reflecte pe chipul și în ființa lor modul în care îi atinge prezența celuilalt.
5. Referitor la etapele de dinainte de zămislirea florilor, ele arată cam așa: întâi am aruncat pur și simplu culori pe pânză, așa cum am simț Am început să le întind cu o bidinea de zugrav, cu gesturi mai mult sau mai puțin rapide, ca într-un dans cu pași complecși. Aici, vă puteți imagina, tot ceea ce am captat pasiv din mediul ultimei perioade am dăruit pânzei, un fel de mamă bună, conținătoare, care mi-a permis și să am impact asupra ei și să inversez acest raport pasiv-activ. Apoi, am adăugat o pastă de modelare, pe care am atins-o, întins-o și omogenizat-o cu o spatulă de fier. Am mai presărat câteva accente de culoare, după care am așezat un strat de folie transparentă deasupra și am trecut încă o dată cu bidineaua peste. Am reluat mișcarea, ca într-un fel de gimnastică a minții și corpului. M-am desprins de pânză și am lăsat-o la uscat. Pasta de modelare are un alt timp de uscare decât acrilicul, pe care îl ador pentru că îmi arată destul de repede dacă-i place sau nu direcția înspre care mă îndrept și este destul de tolerant cu greșelile, spre deosebire de acuarelă, de exemplu.

Am revenit la pânză după vreo două zile și am adăugat simbolurile geometrice pentru apă și soare, după care m-am distanțat din nou, cât să percep șoaptele pânzei și răspunsul din mine. Am trasat pe foi de hârtie petale de lalele, le-am decupat și am pulverizat prin decupaje straturi de acrilic spray…De ce nu le-am pictat pur și simplu? Ei, faptul că întâi le studiez forma în natură, uneori îmi cumpăr efectiv florile dinainte de a le reproduce silueta, le privesc îndelungat așa cum o fac și cu oamenii, le așez în diverse relații de parcă ar conversa unele cu altele, le schițez, apoi trasez contururi și decupez, îmi permite să creez un fel de efect 3 D și un joc de transparență și esență, profunzime și straturi de suprafață. Abia la final de tot, după încă o zi sau două, pictez cele mai fine detalii, în cazul de față delimitarea petalelor cu o pensulă foarte fină și uneori cu lupa.

Prin urmare, ce leac ar fi mai bun pentru fragmentarea omului modern, din ce în ce mai individualist și mai însingurat comunitar, decât să se redeschidă către forme de conexiune profundă cu sine prin artă, prin psihoterapie, prin prietenii, și să adauge tușe de bucurie de a fi cu sens, puțin câte puțin, zi de zi…

Așadar, vă invit cu drag să-mi fiți alături, să mă cunoașteți și să vă descoperiți în și prin pictura mea, la expoziția „Together, under the sun”, curatoare Ana Maria Ilie, de la Galeria Galateca, Strada C. A. Rosetti nr. 2-4, din perioada 24 aprilie – 6 mai. Deschiderea oficială a evenimentului va avea loc luni, 24 aprilie, de la ora 18.