Mitul Iubirii Absolute (partea a cincea)

Fiecare dintre noi are tendința de a proiecta în ceilalți propria sa imagine. Hoțul strigă hoții. Este absolut „normal” să vedem în ceilalți și în jur exact ceea ce ne caracterizează. Limbajul nostru întotdeauna vorbește mai întâi despre noi și mai apoi despre ceilalți, în caz că mai apucă să o facă vreodată. Ceea ce exprimăm, în special prin cuvinte, are legătură în primul rând cu modul în care vedem noi lumea și pe noi înșine, deși noi avem tendința de a pune acestea pe umerii celorlalți. Așa că dacă vrei să știi cum este un om în interior cu adevărat, este uneori suficient să vezi cum vorbește despre ceilalți și cum descrie relațiile acestora, pentru că acolo de fapt vorbește despre sine. Iar gelozia, așa cum ne arată și dicționarul, este o boală, nu doar un aspect „amuzant” care ne arată nivelul de interes al cuiva față de persoana noastră.

Mă gândeam la cazul binecunoscut al celebrului tenismen Andre Agassi, spuse Camelia, scoțând încă o foaie din dosarul albastru:

Actrița Brooke Shields, prima soție a tenismenului Andre Agassi, a dezvăluit în autobiografia sa faptul că acesta, în plină criză de gelozie, a distrus trofeele câștigate la Wimbledon și la US Open. După ce s-a aflat pe platoul de filmare al unei scene din serialul „Friends”, în care Brooke Shields trebuia să flirteze cu unul dintre actorii principali, Agassi a plecat tunând și fulgerând: „M-ai făcut de râs”, i-a transmis Agassi acesteia.

„Când am ajuns acasă, distrusese toate trofeele, chiar și pe cele de la Wimbledon și US Open. Să nu mai spun de celelalte, de la competiții mai mici. I-a luat trei ani să le poată înlocui”, a dezvăluit Brooke Shields în cartea sa, „A fost cândva o fetiță: Povestea mea și a mamei mele”. Agassi, acum în vârstă de 44 de ani, a câștigat Wimbledon-ul, de patru ori Australian Open, de două ori US Open și French Open-ul o dată.

Deși episodul povestit de Brooke Shields ar fi trebuit să le dea serios de gândit, doi ani mai târziu, Agassi și actrița se căsătoreau pentru ca peste alți doi să divorțeze. Scurta lor căsnicie a fost pe larg dezbătută de Agassi în cartea sa autobiografică, dar și de Shields: „Imediat după nuntă, nu puteam să leg o propoziție. Doar dădeam din cap, de parcă mi-ar fi fost lipită gura cu bandă adezivă. Știam că am făcut o greșeală. Nu voiam să mă căsătoresc. Voiam să fiu mireasă, dar nu trebuia să fi făcut pasul ăsta cu el.” Agassi pare să împărtășească părerea lui Brooke Shields: „În ziua nunții, am avut constant un gând care nu ar trebui să treacă niciodată prin mintea unui mire: voiam să plec și eu odată cu presa. Aș fi dat orice ca unul dintre reprezentanții mass-media să îmi ia locul.”

Aceasta este una din cele mai haioase povești pe care le-am auzit până acum. Este cu neputință să înțeleg de ce au continuat și de ce, dacă tot aveau aceste trăiri și percepții despre realitate, să creadă că relația are vreo șansă… Pare că oamenii sunt cu totul săriți, anacronici… Fac lucrurile exact pe dos decât ar trebui și decât simt. Îmi pare că lucrurile curg cumva singure în direcții complet diferite de cele dorite chiar de cei ce le pun în mișcare și le mențin în această mișcare… De parcă ar fi vorba de alți oameni și de deciziile altora, nu ale lor.

Corect, pentru marea majoritate a oamenilor lucrurile doar se întâmplă… Și aceasta deoarece, odată puse în mișcare, evenimentele intră în zona imaginilor sociale, ale proiecțiilor și așteptărilor grupului și „actorilor” individuali, plus presiunea creată de propriile lor declarații, declamări, promisiuni, proiecții sociale. Ia gândește-te de câte ori și-au spus Andre și Brooke, în timp ce deveneau „un trup”, „te iubesc”? Sau în alte „n” situații, care mai de care mai banală sau „specială”? Câte angajamente explicite sau subînțelese s-au creat în timp? O adevărată „țesătură” ideatică, extrem de greu de „spart”… Sau nu foarte greu în mod concret, dar foarte greu din punct de vedere al asumării psihologice. Sunt foarte multe praguri mentale care ar fi trebuit depășite, lucru pe care oamenii nu prea îl pot face. De cele mai multe ori, așa cum ne arată și „marile legende ale lumii”, oamenii așteaptă.

„Omul este un animal care amână”, ne spune Tudor Vianu… Nu cred că mi s-a părut vreodată o definiție mai ciudată asupra omului, însă trebuie să recunosc că românașul nostru, trecut prin ciur și prin dârmon, știa bine ce zice… Omul va aștepta până totul se va duce pe apa sâmbetei, decât să își asume ceva și să recunoască că are o problemă și să acționeze. Va aștepta ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Între timp, pierzând timpul și viața… pentru că cine le va mai da acestor oameni înapoi timpul pierdut? Cine îi va mai da lui Brooke înapoi acești ani ai tinereții, pierduți în falsitate și minciună? Oamenii se comportă de parcă ar trăi mii de ani sau chiar ca și cum ar fi nemuritori… Nu se gândesc, văd, nici măcar o clipă că tinerețea durează extrem, extrem de puțin, mai ales pentru femei, care sunt destul de presate de biologia lor… Și asta ar fi cea mai mică pierdere, dacă e să mă iau după aceste cazuri…

Bineînțeles că și aceste situații, după cum vedem, chiar se „rezolvă”, adică crapă, cum dă Sfântul Noroc. La toți factorii care le țin „în picioare” se adaugă bineînțeles ideațiile arhetipale, inerțiile și pattern-urile sociale și mintale care depășesc cu mult puterea de asumare și schimbare a oamenilor, care se simt, sub presiunea acestor factori „invizibili”, dar foarte reali din capul lor, obligați să continue, până când situația crapă de la sine, inevitabil. Și abia când se proptesc cu oiștea-n gard și dau cu capul de pragul de sus, reușesc să se oprească și să vadă cum este de fapt situația și să mai salveze ce se mai poate salva…

Dacă mai apucă și sunt în viață, căci și așa se pare că le cauzează niște traume care le marchează pe tot restul vieții, căci na, cine se frige cu ciorbă, suflă apoi și-n iaurt.