Mitul Iubirii Absolute (partea a doua)

Eminescu a creat în zece ani de viață activă mai mult decât poate parcurge un om normal într-o sută, și în nenumărate domenii, la un nivel de excepție, atât ca formă cât și ca conținut. Din păcate marea majoritate a românilor au intrat în zona clișeistică în care afirmă ca papagalii „genialitatea” acestuia fără ca măcar să parcurgă o singură poezie în afară de „Somnoroase păsărele” și alte asemenea, incluse în manualele de gimnaziu. Conștiința propriei genialități a apăsat cu putere asupra sa, simțindu-se complet singur printre contemporanii săi, izolat și respins de toată lumea, care sesiza că discursul său este „de pe altă planetă” dar nu aveau capacitatea de a-l percepe și nici interesul, pentru că temele sale, care vizează descifrarea tainelor lumii și ale vieții, ieșirea din trăirea mecanică și inconștientă, conștiința și înțelegerea nu reprezentau nimic pentru imensa majoritate, prinsă într-o trăire frivolă, superficială și pasională. Și pentru că el nu a reușit să își găsească echilibrul necesar celui ce aspiră la înțelegere într-o lume preocupată doar de aparență și să își poată susține existența într-o formă care să nu depindă de ceilalți, fiind stabil în el însuși, a clacat la un moment dat, într-o formă decisivă.

De acord. Iar edificatoare și definitorie pentru „soarta poetului” poate fi analiza poveștii „de iubire” dintre Mihai Eminescu şi „îngerul său blond”, Veronica Micle, am spus scoțând din raft o altă carte „dedicată” vieții „luceafărului poeziei românești”. „Draga mea Nică”, „Îngerul meu blond”, „Mititica mea Moţi, „Eminul meu iubit” sau „Miţule băiet iubit”, aşa îşi spuneau Mihai Eminescu şi Veronica Micle în lungile lor epistole, poate cel mai celebru cuplu din istoria literaturii române.

Veronica Micle s-a născut în acelaşi an cu Eminescu, la 22 aprilie 1850 în Bistriţa Năsăud, în familia cizmarului Ilie Câmpeanu, un fost luptător în armata lui Avram Iancu la 1848. Persecutată de autorităţile habsburgice, mama Veronicăi îşi ia copilul şi pleacă peste munţi în Moldova, la Târgu Neamţ, unde locuia într-o căsuţă şi lucra ca moaşă. Veronica este un şcolar eminent, o tânără de o rară frumuseţe, de care se îndrăgostește unul dintre profesorii ei, Ştefan Micle. Imediat are loc şi căsătoria, între bistriţeanca de 14 ani şi profesorul de 44 de ani. În 1872, când îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, era deja mamă a doi copii.

Deci Veronica se căsătorește cam la vârsta noastră. Iată ce scrie aici.

„Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi”, scrie despre această întâlnire, criticul literar, scriitorul şi profesorul Costin Tuchilă, în „Punctul pe cuvânt”.

De altfel Veronica Micle rememorează această întâlnire cu poetul de care se îndrăgostise încă de când îi citise poeziile în „Convorbiri Literare”. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”, scria în poezia „M-am gândit” din 1883, Veronica Micle.

Deci îl valoriza încă înainte de a-l cunoaște în persoană, iar atracția pe care o resimțea față de el putea să aibă la bază mai mult această apreciere intelectuală, așa cum își dorea de altfel și el.

Specialiştii spun că şi Eminescu a fost impresionat de tânăra frumoasă şi cu o vastă cultură. De fapt, de la Viena începe relaţia lor de iubire. În acel moment, căsătorită cu Ştefan Micle, Veronica îl acceptă pe Eminescu ca amant. Nici nu s-a pus vreodată problema unui divorţ pentru a fi cu Eminescu. Statutul de amant nu-i plăcea lui Eminescu, sfâşiat de gelozie şi de o patima unei iubiri neîmplinite. Frecventa cu îndărătnicie casa familiei Micle, unde aveau loc seratele literare al Veronicăi. Într-o zi reuşeşte să se apropie din nou de soţia profesorului Micle, în timp ce acesta era plecat de acasă”.

„Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”, nota poetul. Din spusele specialiştilor, Veronica îl încuraja şi îl iubea în secret. „Se pare că, flusturatecă cum era, Veronica și l-a apropiat pe poet de inima ei.”, preciza şi criticul şi istoricul literar Zigu Ornea într-un articol din 1999 în „Cronica Literară”. În 1876, relaţia lor avansează atunci când profesorul Micle nu era acasă. Sugestivă este o scrisoare, din acel an pe care Eminescu a trimis-o Veronicăi. „De aceea sărut mâinile fără mănuşi, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie şi picioarele fără ciorapi şi te rog să nu mă uiţi, mai cu seamă când dormi.”, scrie poetul pe 30 august 1876. Relaţia dintre cei doi este facilitată după 1879 şi de moartea lui Ştefan Micle, Veronica rămânând văduvă şi iubita oficială a lui Eminescu.

Ei, acu-i acu. În acest moment, dat fiind faptul că nu mai exista impedimentul obligațiilor matrimoniale, cei doi ar fi putut să „își unească destinele” și să își consume „iubirea” cu pasiunea pe care o enunțau atunci când erau ținuți „departe” de situația „contractuală” a femeii. Însă Eminescu spunea adesea, în mod ciudat, paradoxal chiar, că poate petrece prea puțin timp cu „îngerul său blond”. „Dar cred că trebuie să sfîrsim odată că eu sunt un caprit al dumitale, şi nu mai pot rămâne astfel că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit dumneata face din mine? Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe săptămînă si pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale. Credeam în dumneata, nu mai cred. Cine mă cunoaste cum m-ai cunoscut d-ta, cine stie, cum stii d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decît te-am iubit. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai stiut s-o joci bine, nu-i vorbă, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine”, se plângea Eminescu.

Dar ce se întâmplă? Chiar şi junimiştii care spunea că au grijă ca poetul să nu ajungă o bătaie de joc, spuneau că Veronica Micle, umbla şi flirta cu ofiţerii prin parcul ieşean Copou, un loc popular de promenadă. „Amorul lor ajunsese destul de departe şi poetul trăia amara, dezamăgitoarea concluzie că iubita este o femeie uşoară şi o părăseşte. Într-o altă epistolă, din același an 1876, redactată în franceză, reiese că, atunci când Veronica se plimba prin parc (Copou) era „în societatea de ofiteraşi a unei artilerii considerabile prin mustăţile sale mari”, scria Zigu Ornea. Nici Veronica Micle nu neagă într-o scrisoare către Eminescu că-i plăcea să cocheteze, fiind o a doua natură a acesteia. ”Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunosti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferință fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii care-l (n.r. o porţiune de text lipseşte) dar o niţică cochetarie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat”, scrie Veronica Micle lui Eminescu pe 15 martie 1880. Apoi şi Iacob Negruzii, a insinuat în 1883 că Veronicăi nu-i păsa de internarea lui Eminescu în spital, după ce suferise o criză maniaco-depresivă, fiind ocupată cu un ofiţer.

Se pare că femeia care îl aprecia atât pe intelectualul strălucitor nu era atrasă și în alte moduri de acesta, spuse fata. Faptul că nu apucase să „copilărească”, să se simtă curtată, dorită și apreciată atunci când fusese obligată să se mărite cu un bărbat atât de departe de vârsta ei, declanșase în ea o dorință normală și firească de a compensa acea perioadă cu un comportament aparent frivol acum, scopul ei fiind de a-și întări cât de cât stima de sine ca femeie frumoasă, plină de farmec și dorită. Ceva firesc și de înțeles, mai ales că în mod evident nu se simțea „împlinită” doar de admirația și dorința lui Eminescu. Pentru ea era nevoie de „mai mult”, simțea că nu poate trece de la o relație cu un singur om mai în vârstă la o alta similară, fără să umple acel „gol” care nu fusese „umplut” la timpul său, atunci când vârsta o cerea în mod natural. Așa că trăgea și ea un pic de timp, gândindu-se că dacă oricum erau „sentimente” între ei, joculețele de-a curtatul nu aveau să producă nimic grav.

Dar iată ce se întâmplă în realitate. Din 1877, Eminescu pleacă la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la „Timpul”. Veronica Micle rămâne la Iaşi. Eminescu se îndrăgosteşte de Mite Kremntiz, secretara personală a regelui Carol I şi îi răspunde rareori Veronicăi la scrisori, primind numeroase reproşuri. Între timp cei doresc să se căsătorească, efort zădărnicit de junimişti. „Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei”, scrie Costin Tuchilă.

Opa. Deci în mare iubire cu Veronica, Eminescu se „îndrăgostește” de Mite. Cam ciudate aceste mărețe sentimente. Putem mai degrabă bănui că avem de-a face cu o banală reacție psihologică generată de atracția fizică inițială din partea lui pentru ea și intelectuală din partea ei pentru el, ceea ce explică foarte bine ezitările și desincronizările continue. Avem în mod clar de-a face cu o formă de traumă, făcută de Eminescu, rănit și dezamăgit de contradicția enormă dintre propriile vise și așteptări și „cruda realitate”, pe care nu o poate explica în niciun fel, mai ales după cele ce se întâmplaseră în timpul vieții lui Micle. Bineînțeles că jurămintele, declarațiile și toate celelalte clișee mențin iluzia unei mari relații afective, când de fapt cam fiecare vede care este adevărul dar nu poate admite acest lucru și să și-l asume. Iar junimiștii, care „vegheau” la viața colegului lor, simt acut nevoia de a da curs „vocației suferinței”, implementând cu succes mitul tragediei, atât de cunoscut din antichitate și preluat de Freud. Mi se pare halucinant. O societate întreagă dominată de „credința” că poetul „trebuie să sufere”, pe care o și implementează în numele unor mărețe „idealuri”, fără ezitări. Ba chiar o susțin și public, arătând că „era de la sine înțeles” că amestecul unor străini în viața personală a unui om și așa extrem de chinuit de propriile probleme interioare este o necesitate „patriotică” și de „înaltă ținută morală”. Era de-a dreptul o datorie cetățenească. Barem dacă l-ar fi lăsat să se „unească” cu „marea sa iubire” ar fi mărit șansele ca relația lor fâsâită să moară de la sine, pe când așa, punându-se stavilă, au reactivat mecanismele psihologice legate de clișeul distanței și al „fructului interzis”, ceea ce le-a dat celor doi senzația că de fapt ei se iubesc nespus, dar soarta crudă și nedreaptă le este total împotrivă, alimentând astfel mitul tragediei.

Propriu-zis Eminescu s-a gândit şi ca Veronica, printr-o căsătorie, să nu-şi piardă pensia de văduvă, el, ca simplu redactor la „Timpul” neavând bani să o întreţină. Aventurile lui cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca, dar şi indiferenţa lui Eminescu, care nu răspundea la scrisori sau evita să vină la Iaşi să o întâlnească, spun specialiştii, ar fi determinat-o să accepte avansurile lui Caragiale, coleg al lui Eminescu la „Timpul” şi un „Don Juan” fără scrupule. „Eminescu nu prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. («cît pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal», îi notifica ea la 7 noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la banchetul aniversar al Junimii. Şi, brusc, „uşurateca” Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întâlneşte la Iași pe Caragiale, între care se înfiripă o relație sentimentală, cum să-i spun? – corporală. Se pare că Eminescu a aflat – viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale – şi relațiile epistolare parcurg o perioadă glacială, ea amenințându-l pe Eminescu, la 27 iunie 1880, că într-o lună îi va distruge scrisorile”, scrie, în „România Literară”, Zigu Ornea.

Bun, deci unde sunt sentimentele? Eu văd aici doar impulsuri, orgoliu și prostie. Și o necunoaștere elementară a clișeelor psihologice care ne determină reacțiile și comportamentul. Când a vrut el nu a vrut ea, pentru că mai vroia să copilărească, să se simtă admirată și dorită. El s-a simțit lezat, drept urmare aceasta s-a transformat într-o „traumă”, s-a înfuriat și s-a aruncat, tot compensatoriu, în alte relații, fiindu-i cam clar ce „sentimente” îi leagă. Ea începe să îl valorizeze acuma, pentru că nu mai stă după ea, cu rugăminți și implorări, și, activată de clișeul distanței, își ia seama, începând să tragă iar de el, să vină să împlinească „marea iubire”, el fiind ocupat nițel cu alergatul după alte „admiratoare”. Este firesc ca atunci când prietenul și colegul său o vede pe mititica „plictisită” de așteptarea iubitului ideal „cu ochii în soare”, să treacă repede la fapte, fiecare din propriile considerente, în niciun caz „sentimentale”. Eu văd aici manifestarea unui alt clișeu care l-a făcut pe Caragiale să insiste până a reușit să o „aibă” chiar pe Veronica, dintre toate femeile din lume. Atracția generată de ideea că ea „iubește” pe „celebrul” Eminescu și nevoia imperioasă de a „testa” realitatea acestor sentimente, care evident, în mod clișeistic „sunt dovedite ca inexistente” de un act sexual, precum și dorința ei de a „colapsa” într-un fel această situație incertă, inconfortabilă și devalorizantă, a activat în ea pentru o clipă impulsul „ori la bal ori la spital”, suficient cât să „păcătuiască”.

Corect. Există se pare și o altă tendință în oameni, de a arăta și de a-și arăta că de fapt nu există „sentimente”, activată evident de „imaginea proiectată de iubiți” și hilar este că judecă acestea tot după niște prejudecăți, reușind să pună umărul la efortul general de distrugere a tot ce s-a construit cu trudă infinită și imens noroc în ani de zile. Veronica Micle, sătulă de propria insistență care o devaloriza și de „infidelităţile” şi indiferenţa lui Eminescu, simte nevoia să i-o „dea iubitului” și „cedează” lui Caragiale, petrec o noapte fierbinte de amor şi mai mult decât atât îi povesteşte de boala lui. Primul care îl informează pe Eminescu despre „infidelitatea” Veronicăi este Scipione Bădescu, un ziarist botoşănean prieten al poetului. Şi totuşi Eminescu află în detaliu tot ceea ce s-a întâmplat între Micle şi Caragiale în 1880 când îl vizitează pe Titu Maiorescu. Iată ce îi scrie acesta, probabil frecându-și mâinile de bucurie. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el. Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut.”, i-a destăinuit Titu Maiorescu, acest moment lui Ioan Alexandru Brătescu Voineşti. Nu mă pot abține să nu remarc că atât protagoniștii, cât și publicul spectator-actor în tragedia „semper in motu” vorbesc despre „infidelitate” în condițiile în care folosirea acestui termen este complet improprie, cei doi nefiind căsătoriți, dar evidențiază astfel că „valorile” dominante ale idealului iubirii absolute, activate în acest caz, dominau total  întregul „tablou”.

Clișeul clasic cu femeia care „este a lui ăla și a avut-o și ăla”, un adevărat monument de rahat care activează toate complexele sădite cu grijă de bunul Elohim în mintea bărbaților, îl scoate din minți pe Eminescu, care și așa se afla într-o stare psihică labilă, ca de altfel majoritatea bărbaților sensibili și intelectualizați. Șocul traumatic este evident, speranța sa magică în „fidelitate”, care i-ar fi demonstrat existența „iubirii absolute” în femeia pe care o „pedepsea”, se volatilizează, năruind puținul care mai rămăsese în picioare din iluzia „marii iubiri”.

Da, un super-clișeu de care foarte, foarte puțini oameni pot trece. Dar „în mod ciudat” își ia seama și în loc ca amândoi să admită evidența, continuă „șarada”, punând din nou în funcțiune mecanismele mitului iubirii. „La 26 decembrie 1881, ajunsă la Iaşi, îi declară, totuși, că nu poate trăi fără el, poetul, și ori vine ea la București, ori el la Iaşi. Eminescu îi răspunde la 28 decembrie 1881, anunţând-o că a avut o altercaţie, în societate, cu Caragiale și că dacă, la o revenire a Veronicăi, nu-i va înapoia corespondenta, atunci îi va cere satisfacție, semn sigur că poetul știa de episodul sentimental cu viitorul dramaturg şi acum îi ţinea ei partea”, preciza criticul literar. Corespondenta dintre cei doi amanți a continuat totuși, inclusiv deplasările ei la București, el plângându-se, la 21 februarie 1882, că are „o cumplită nevralgie la cap”. Dar ea tot insista, inclusiv vorbind de căsătorie. Încât, la 28 februarie 1882, Eminescu îi scria acea tulburătoare scrisoare de refuz („Bolnav, neavînd nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături de mine; sărac, precum știi că sunt, și avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că aș putea fi atît de nelegiuit să pot veni lîngă tine și să nu vreau să viu”, ne arată Zigu Ornea.

Acuma dacă vrei să fii lângă cineva poți fi în orice condiții, sărac, fără condiție socială și toate celelalte, dacă scopul tău este să fii împreună cu acea persoană. Și țin să subliniez „orice”. Indiferent de presiunile celor din jur, intrigilor și „jocurilor politice”. După mine acestea sunt mai mult niște motive politicoase prin care el arată că dorește să păstreze situația exact așa cum era, pentru a nu permite concretizarea ei așa cum insista ea, care se decisese să „împingă” din voință mai departe mitul iubirii absolute. Menținerea într-o zonă ideatică permite prin urmare păstrarea imaginii și a iluziei, lucru evident necesar pentru depășirea traumei provocată de adevărul evident al naturii legăturii dintre ei, pe care ea se hotărâse să îl „ignore”, activându-i-se mecanismele dedicației „materne” și ale regretelor specifice iubitei infirmiere.

Chiar şi cu acest refuz şi după o perioadă în care Eminescu a făcut numeroase tratamente, căzând în cumplitele episoade maniacal-depresive, fiind dus şi la Viena în acest scop, Veronica Micle îl caută. Mai precis la Botoşani, acolo unde poetul s-a retras din 1887 în grija surorii sale Harrieta, care culmea şi aceasta o considera pe Veronica Micle responsabilă de starea de suferinţă a fratelui ei. În cele din urmă la Botoşani trăieşte un ultim episod de iubire cu Eminescu. În 1888 se întorc la Bucureşti şi stă alături de poet până când acesta moare. Nu-i supravieţuieşte şi se sinucide la mănăstirea Văratec unde s-a retras după moartea sa. Pe 4 august înghite arsenic şi moare în chinuri după 24 de ore la 39 de ani.

Tragedia greacă pusă în scenă pe meleagurile mioritice. Pare cel puțin ciudat cum doi oameni care puteau fi oricând împreună după dispariția „principalului impediment”, reprezentat de soțul Veronicăi, au orbecăit cu anii aiurea, irosindu-și timpul extrem de scurt pe care îl aveau la dispoziție în relații pasagere, compensatorii, lipsite de substanță și de bucurie, fiind continuu în contratimp, pierduți în labirintul propriilor idiosincrazii ideatice. Și se vede treaba că, abia în ceasul al 12-lea, mintea românului cea de pe urmă i-a făcut totuși, datorită insistenței femei  care nu mai ia în seamă cuvintele bărbatului, să își încheie povestea tragică „de iubire” împreună, ca într-o revoltă mută la adresa unui „destin” hain, care nu le-a permis consumarea „marilor sentimente care îi lega”.

Da, și trebuie să ținem cont de faptul că Eminescu era, spre sfârșitul vieții, într-o stare fizică extrem de precară, în mod clar Veronica îndeplinind doar un rol eroic de infirmieră, încercând să recupereze, în mod magic, timpul pierdut, regretând profund faptul că ratase momentul în care ar fi putut să concretizeze relația și pe care îl irosise dând curs unor impulsuri prostești, copilărești.

Exact aceste impulsuri, activate exact atunci când „trebuie”, sunt de fapt factorul responsabil pentru distrugerea destinelor oamenilor, și nu putem să nu ne întrebăm cum de suntem atât de înclinați să le urmăm, deși ne este în același timp clar că nu ne aduc nimic concret, valoros. Există aici un fel de neputință cu adevărat tragică, care poate fi sesizată în aceste momente critice, în care este nevoie de o decizie bazată pe o asumare și o claritate motivațională care, dacă nu lipsește cu desăvârșire, este extrem de slabă în fața acestor forțe, care iată, nu fac decât să aducă durere, nefericire și să „împlinească” un destin tragic, parcă anume menit omului. În schimb observăm că omul se pierde într-o multitudine de prostii mentale, numite obligații și angajamente „sociale”, care țin mai mult de imagine și de aparență, ignorând complet, printr-o strădanie acută, imaginea de ansamblu și ceea ce își dorește cu adevărat, care cade pe ultimul plan, dacă nu cumva dispare cu totul din „peisaj”.

Dar ce sunt cu adevărat aceste clișee și ce putem face pentru a le evita?