Mitul Iubirii Absolute (partea a patra)
„Plăcut” și „a place” reprezintă o categorie distinctă și extrem de importantă. Indică niște tendințe sau preferințe ale individului, prin care acesta se simte atras de ceea ce este în fața sa, persoană sau obiect. Dar este foarte posibil să îți placă și o idee, ceva extrem de abstract, o senzație, un sentiment, o emoție. Practic orice există în mod real sau doar în mintea și experiența sau non-experiența omului poate fi un subiect al plăcutului. Esența este dată de acea atracție, care poate avea diverse grade de intensitate și manifestări.
În general, oamenii tind să se apropie de ceea ce le place sau le produce plăcere, deși pot exista și reacții paradoxale, în care se îndepărtează de ceea ce le place în general datorită unor factori mai complecși, cum ar fi normele morale, sociale, judecățile de valoare, alte sentimente cum ar fi frica, dorința de control, lipsa de încredere, stima de sine scăzută etc. Putem spune că în general în ceea ce ne place are loc un fenomen esențial, și anume energia vitală, vitalitatea și în consecință sănătatea cresc, alimentate de ceea ce ne face plăcere, mai ales dacă aceasta nu intră în conflict, contradicție cu alte valori. Aceasta face ca oamenii să poată să susțină pe termen lung și foarte ușor, fără un consum major de energie și motivații suplimentare ceea ce le place.
De aceea, cei care își urmează în viață înclinațiile naturale, adică fac ce le place, se însoțesc cu cine le place, sunt foarte productivi și chiar într-un mod superior, deoarece nu resimt presiune sau forțare. Relațiile decurg spontan și natural, eventualele diferende fiind rezolvate foarte ușor.
Principiul general care guvernează plăcutul este cel al similarității, deși pot exista cazuri în care cineva să se simtă atras și de ceea ce este aparent contrar naturii sale, datorită faptului că fiecare posedă în interiorul său o multitudine de lucruri contradictorii în anumite proporții, care pot exista într-o stare de echilibru aparent, dar aceasta poate dura foarte puțin, tendința energiei fiind să se stabilizeze într-o anumită stare particulară, care caracterizează în mod real Ființa (fondul autentic al) individului.
Regizor: Esteban Crespo
Doi tineri „suflete pereche” se „iubesc” pe unde apucă, cu fervoarea, disperarea și pasiunea specifică vârstei, căutând să încerce și să experimenteze cele mai diverse tipuri de producere a excitației și senzațiilor. Fata este un pic surprinsă, ezitând, atunci când interacțiunile lor implică purtarea de către ea a unui dildo, dar pentru că își iubește partenerul este dispusă să facă totul pentru el. Evident că totul înseamnă chiar totul, așa că nevoia de trăire a senzației îi poartă la un nivel „superior” și el îi cere să înceapă să facă sex și cu alți parteneri și apoi să îi povestească senzațiile experimentate. După ce ea se conformează, îl pune la „încercare” spunându-i că este posibil să fie însărcinată, moment în care băiatul îi spune că el nu este la vârsta la care să se apuce de crescut copii și ea să „rezolve” problema.
Fără să mai aștepte lămuriri suplimentare, băiatul rupe relația ca să nu fie „agățat” în vreun fel, și pentru o vreme fiecare pare să își vadă de propria viață, până când, după câteva tentative de a se „cupla” cu alți parteneri, și ignorare reciprocă, cei doi se întâlnesc din nou atunci când băiatul se întoarce plângând în casa fetei spunându-i că a realizat că, de fapt, ea reprezintă totul pentru el și că are nevoie de ea, neputând să trăiască departe de ea. Fata acceptă reluarea relației pentru ca lucrurile să fie reluate în același „cerc vicios” câteva „clipe” mai târziu.
Un film „școală” despre relațiile toxice, de dependență emoțională, ce se nasc din ignoranța partenerilor aflați la o anumită vârstă psihologică și emoțională, generând agățări continue și nesfârșite în care de fapt cei doi îmbracă pe rând rolurile „călăului” și „victimei”, dorința de „experimentare” și focalizarea pe latura fizică a trăirilor mentalizând relația și transformând-o într-o închisoare pentru ambii parteneri, care vor ajunge prizonierii propriilor angajamente și idei pe care și le auto-induc în numele „obligației” de a „iubi și de a fi iubit”.
