Mitul Iubirii Absolute (partea a șaptea)
„Să iubești ceea ce faci și să simți că într-adevăr contează – cum poate ceva să fie mai distractiv de-atât?” Katherine Graham
Drama umană începe în momentul în care, deschizând ochii spre această Lume, mintea noii ființe se umple de senzațiile și emoțiile întâlnirii unui univers care îi produce diverse trăiri, unele pe care le resimte drept plăcute, și pe care ulterior încearcă să le repete, uneori până la epuizare, iar alte drept dureroase, pe care încearcă din răsputeri să le evite. Ceea ce este plăcut este destul de rapid și clar despărțit de ceea ce nu generează aceste tipuri de trăiri, aceste aspecte fiind sesizate ulterior și în limbajul ființelor umane. Însă problema apare în momentul în care deși înclinația sa naturală îl îndreaptă spre anumite experimentări și acțiuni, individul este nevoit, din varii motive, care țin mai mult de imaginea sa în ochii celorlalți și ulterior a celei proprii, să pretindă și să susțină că de fapt îi place ceea ce în mod evident nu îi generează trăiri din această zonă. Societatea întreagă este obsedată să susțină o utopie a unei fericiri generalizate care există de fapt doar în imaginarul colectiv și apoi se transferă în cel individual, fie că este vorba de banalul „Ce faci – Bine”, care este sintagma prin care se verifică integritatea psiho-emoțională a oricui și până la odele și osanalele închinate minunaților noștri conducători, din toate epocile și locurile, aici incluzându-se și încântătoarele interacțiuni pe care le avem în cadrul relațiilor personale, în care este un semn de boală să fie recunoscută până și o ușoară „jenă” în ceea ce trăiești în interiorul cuplului sau a oricărei relații emoționale, fie că este vorba de cea cu mama, tata sau alți actori sociali.
„Obligația fericirii absolute” reprezintă o catastrofă în cadrul relațiilor umane care este însă susținută și promovată pe toate palierele și în toate formele, fie că este vorba de filme, mesaje oficiale, reclame sau orice alt tip de comunicări. Totul este încărcat de grijă și emoție, de afecțiune și interes, atenția și moralitatea mergând umăr la umăr pentru servirea necondiționată a celuilalt.
Ca specialiști în comunicare, terapeuții trebuie să cunoască foarte exact mesajele disonante care vin dinspre un individ și care exprimă un mesaj pe un anumit palier, de obicei pe cel „de suprafață”, „oficial” și cu totul altceva, opusul, în subtext. De cele mai multe ori insistența sau accentuarea (nejustificată) a unor idei sau apariția lor nenaturală în anumite contexte indică realități fix opuse celor pretinse și declarate cu emfază, pentru un ochi antrenat mesajul fiind de multe ori o expresie a unei disperări și a unei solicitări de ajutor, care însă, din cauza acelor multor factori sociali, nu poate fi niciodată exprimată în clar, minciuna și disimularea reprezentând pentru om întotdeauna prima opțiune, așa cum plastic se exprima un specialist al psihicului omenesc, doctor House. „Everybody lies” reprezintă o boală a umanității din toate timpurile, care ne afectează și astăzi viețile în nenumărate moduri, primul și cel mai important demers terapeutic fiind să fie aduse în lumina conștiinței marile conflicte și anacronisme care confuzează și parazitează sufletul nostru.
Cunoașterea efectelor experimentării unor situații plăcute în ființa umană înseamnă capacitatea de a separa efectele „pozitive”, care energizează individul, îi conferă în mod natural energie, bucurie, entuziasm, capacitatea a susține respectiva activitate pe perioade mari de timp cu un consum mic de energie, atracție și apropiere, dorința repetării, de cele „negative” ce înseamnă oboseală, respingere, greață și tendința de a amâna, căutarea de motive, raționalizare și argumentare inutilă. De fiecare dată când întâlnim discursuri „argumentative” trebuie să fim extrem de atenți, deoarece de multe ori exprimă exact opusul, individul simțindu-se „forțat” de o multitudine de factori să „mențină imaginea fericirii sociale și personale”, fiecare ajungând să trăiască de fapt într-o izolare personală dezolantă, galopând în nefericire, proiectând permanent „obligatoria imagine a succesului”.
Vom analiza împreună în cele ce urmează o suită de astfel de situații, unele într-o formă literară, alte mai frust, extrase dintr-o realitate mult prea bogată în exemple.
Indecent Proposal (Propunere indecentă 1993)
Există sentimente autentice în această lume sau totul este doar o iluzie contextuală pe care oamenii se grăbesc să o împodobească cu „nobilitate” și „autenticitate” și pe care prima suflare de vânt o arată așa cum este de fapt?
Doi tineri inteligenți și frumoși își încep relația plină de pasiune și dedicație nepăsători la zbaterile lumii în care trăiesc, fiind atenți doar unul la altul, sorbindu-și reciproc cuvintele de pe buzele celuilalt. El este un arhitect vizionar și împreună decid să achiziționeze o bucată de teren cu ajutorul unui împrumut pentru ca să își poată realiza proiectul său, care fusese respins de toți cei cărora le fusese prezentat.
Criza financiară se abate asupra Americii măturând totul în calea ei și pe cei doi care se trezesc că nu mai pot plăti ratele bancare și sunt somați cu executarea. Încearcă orice dar climatul economic nu le oferă prea multe variante, fiind puși în fața sumbrei perspective de a pierde totul. Dar o ieșire la Vegas le aduce, printr-un noroc extraordinar, o sumă de câteva zeci de mii de dolari, suficienți pentru a ieși temporar din marasm, însă el propune, în ciuda opoziției fetei, să îi pună din nou la bătaie pentru a obține, printr-o nouă lovitură, întreaga sumă de care aveau nevoie.
Însă norocul se „sucește” și pierd totul, amărăciunea și disperarea învăluindu-i cu brațe reci și impasibile. În timp ce bărbatul se prăbușește, ea încearcă să probeze o rochie și să fure niște bomboane, fiind remarcată de un elegant om de afaceri trecut de prima tinerețe. Deși ea refuză să primească rochia pe care bărbatul propune să i-o facă cadou, pentru a nu se crea un ascendent moral asupra ei, este de acord să îi fie „muză” atunci când acesta îi solicită iubitului ei să i-o „împrumute” pentru o „mână norocoasă”.
Sesizând apetența arhitectului pentru bani dar și avariția sa îi invită la petrecerea sa privată unde ea găsește din nou rochia pe care acum o acceptă ca parte a câștigului în urma „mâinii norocoase”. Într-o mică discuție atent regizată, în care neagă realitatea sentimentelor, milionarul tomnatic le propune un pariu cu o miză stranie și anume, în schimbul unui milion de dolari „aici și acum” cei doi să fie de acord ca femeia să petreacă o noapte cu el.
După o serie de discuții aprinse arhitectul decide că, dat fiind faptul că amândoi mai avuseseră relații înainte de a se cunoaște, nu „s-o face gaură în cer” dacă ea va fi o singură noapte în compania milionarului și peste capul ei se hotărăște să semneze contractul care de altfel îl avea trecut doar pe el ca „stăpân” al iubitei sale.
În ciuda „răzgândelii” sale de ultim moment cei doi decolează după semnare cu elicopterul și pleacă spre o destinație necunoscută, de unde revin a doua zi, depunând „prețioasa marfă”.
Revenind acasă nu durează mult până bărbatul începe întrebările referitoare la unde și cum a fost cu celălalt. Ea recunoaște într-o criză de furie că a fost pe iahtul privat al milionarului și au dansat și în final au făcut și sex, care de altfel a fost foarte plăcut, terminându-se și cu un orgasm, ceea ce îl scoate din minți pe semnatarul contractului care sparge și aruncă cu tot ce-i cade în mână până când ea pleacă din casă, părăsindu-l.
Ea încearcă să încaseze milionul de dolari pentru a plăti banca dar află că creditul fusese deja preluat de același milionar care începe să o urmărească peste tot până când o convinge să îi devină parteneră. Bineînțeles că iubitul ei arhitect se înființează la a-și vântura aripa „frântă” și să îi aducă aminte de cât de minunată a fost perioada lor de început și să îi arunce în față cecul, ca semn al superiorității sale morale și a autenticității sentimentelor sale.
Pe drumul de întoarcere milionarul îi spune o poveste stranie femeii, cum că ea ar fi a nu știu câta din „clubul milionarelor”, adică a celor pe care el le-a convins să iasă din relațiile lor anterioare cu ajutorul sumei „magice” și că ea a fost cea mai bună dintre ele. Fără să stea prea mult pe gânduri femeia îi cere să tragă mașina pe dreapta și fuge disperată la „iubirea vieții” care își plângea amarul cu o sticlă în mână.
Întrebarea nedumerită a șoferului milionarului către șeful său despre invenția ciudată cu „clubul milionarelor”, care fusese evident născocită atunci și special pentru urechile fetei surprinde, iar explicația omului de afaceri cum că era nevoie să știe dacă fata ar fi fost capabilă să treacă peste acest „test” al emoționalității pentru a înțelege dacă era într-un registru autentic al sentimentelor și dacă merita să treacă într-un alt registru al existenței ne indică că totul fusese atent regizat de o inteligență superioară pentru a releva „adevărul” proclamat atât de bombastic de oameni.
Arhitectul și „iubita” sa semnează un nou „contract” în ploaia care cade peste capetele lor seci, jurându-și, așa cum se obișnuiește la finalul oricărei povești de dragoste, credință veșnică.
