Privitorul și opera de artă

Sensul operei de artă este creat în interacțiunea între artist și privitor, mediată prin acțiunea curatorului. Ana Maria Ilie a fost în toate aceste posturi; în calitate de curatoare pentru Galateca, unde ea participă de luni, 24 aprilie, la expoziția Together Under the Sun a artistei și psihoterapeutei Alexandrina Carmen Ene.

„Ce a vrut să exprime artistul?”, „Îmi puteți explica lucrarea aceasta?” – sunt cele mai întâlnite întrebări atunci când lucrezi într-o galerie de artă contemporană.

Ce trece prin ochiul privitorului atunci când ajunge în fața unei lucrări de artă? Privitorul conectează informația vizuală cu marele său cumul emoțional și descifrează conceptul mai ales raportându-se la o experiență subiectivă. Chiar și atunci când i se oferă o prezentare, el o va corela cu o emoție și o va înmagazina în interiorul său îmbrăcată într-un zâmbet de tipul „aha”.

Desigur, artistul și curatorul se vor îngriji ca o creație să fie conturată cât mai atrăgător pentru privitor. Chiar şi când artistul va dori doar să se purifice emoțional și va apela la efectul cathartic al artei. Se va întâmpla, poate, ca privitorii să reacționeze total antitetic, în funcție de poziția lor față de momentul respectiv. Putem adăuga aici și stările cotidiene: epuizarea după o zi istovitoare de muncă, bucuria unei întâmplări recente sau o tristețe mai nouă sau mai veche, care desigur vor altera sau potența gustul pentru artă.

Analizând mai în profunzime rolul de privitor, constatăm că există nu unul, ci trei tipuri de privitor: artistul care realizează opera, criticul de artă și consumatorul de artă. Cea din urmă categorie se poate bifurca în două alte tipuri: vizitatorul unui spațiu public și colecționarul sau comanditarul unei lucrări. Fac această delimitare pentru a sublinia diferența de percepție pe care o găsim în cazul celor doi.

Artistul își creează și privește opera folosindu-se de studiile și experiența în domeniu, dar și de propria sa raportare la lume și viață. El așază în fața publicului o parte din trăirea sa. Opera e ceva intim, subiectiv.

Criticul de artă are uneori misiunea cea mai dificilă, aceea de a crea o punte între artist și vizitator. El se va raporta la lucrare din unghiuri diferite, trecând prin istoria artei, la care va face apel pentru a putea încadra lucrarea într-un anumit curent, privind obiectiv, și ajungând la activarea propriilor emoții și afinități pe care imaginea respectivă le trezește, vorbind astfel despre o latură subiectivă a interacțiunii cu lucrarea. Astfel că, pe critic, în rolul său de privitor, îl găsim deseori la granița dintre datoria de a informa, influența și descrie lucrarea și inventarierea unor plăceri proprii.

Cine va spune dacă este corect sau greșit, bun sau rău, frumos sau urât în arta contemporană? Avem nevoie de delimitări atât de severe, antitetice? Sau poate înțelegem că rolul artei contemporane este acela de a adresa întrebarea, de a pune în lumină o problemă actuală de interes general (economică, politică, socială, religioasă) care își găsește răspunsul în noi sau în informația care ne e atât de la îndemnă în prezent. Vom chestiona noi arta sau o vom elucida? Vom intra în miezul interacțiunii cu ea sau o vom eluda din teama că nu îi vom fi suficienți? Vom învață mai mult sau vom fugi, mai curând, de ea?

Vorbind despre arta contemporană, mă voi opri o clipa la poate cea mai controversată expresie artistică: instalația. De ce instalația? Pentru că privitorul nu este un spectator pasiv, ci un agent activ. Durata provizorie a instalaţiei de artă într-un anumit spaţiu devine pentru privitor o întâlnire cu arta în care percepţia are importanţa sa.

Instalaţia de artă prioritizează angajamentul privitorului. În acest sens putem aminti instalaţiile lui Ann Hamilton ce au prezentat captivanta experienţă în care durata angajării privitorului era vitală. Una dintre aceste instalații este Filament II, din 1996. În această lucrare, o perdea organza, pe o şină circulară mecanică, era programată să se rotească şi, pentru a o experimenta, privitorul trebuia să intre în interior. Odată aflat acolo, el era încercat de o serie de senzaţii total diferite de cele rezultate în urma unei priviri aruncate de la distanţă spre un obiect aflat într-o expoziţie. În opera sa, rolul privitorului este unul necesar pentru a-i da un sens.

A-i acorda privitorului un rol esenţial în operă a devenit condiţia esenţială a instalaţiei de artă. Un număr impresionant de astfel de lucrări aveau să se realizeze şi în România, începând timid după 2001 şi luând amploare câţiva ani mai târziu prin abordări din ce în ce mai îndrăzneţe.

Amintind de Étant donnés, ultima lucrare a lui Duchamp, Bogdan Pelmuş creează o instalaţie folosind o bucată dintr-o uşă veche prevăzută cu vizor. Privind prin vizor, spectatorului i se înfăţişa o imagine viu colorată, un amalgam de semne şi idei unite într-un sens eliberat de orice descriere. Pentru a experimenta această instalaţie, privitorul era invitat să ia parte efectiv la crearea sensului ei. În fond, propria sa percepţie raportată la ceea ce vedea în acea imagine oferea o însuşire întregului proiect.

Tot de acţiunea directă a privitorului avea să depindă şi instalaţia Feed me!, un proiect multimedia creat de Saint Machine şi Noper. Instalaţia s-a prezentat ca o capsulă senzorială cu forma unui uriaş cocon, denumit „Womb of Tra”, cu o înălţime de 5.5 metri şi o lungime de 9 metri, care, metaforic vorbind, îşi înghiţea vizitatorii şi se hrănea cu energia lor fizică pentru a exista. Situată în centrul galeriei, instalaţia invita vizitatorul să experimenteze tainele realizării ei. The Dead Egg putea fi adus la viaţă doar cu participarea privitorului. Acesta trebuia să-şi introducă capul în interiorul oului prin vizorul larg creat. Odată stabilită interacţiunea, o serie de imagini şi sunete erau eliberate din interiorul oului. Singurul care le putea controla şi se putea bucura de ele era privitorul participant. Totodată, interiorul coconului era căptuşit cu cili tactili şi 7 animaţii puteau fi controlate de  vizitator prin atingerea cililor din zona fiecărei imagini.

La nivel internaţional, instalaţia a avut un potenţial imens pentru schimbarea socială. De exemplu, Michael Landy a luat toate obiectele care îi aparţineau şi le-a pus pe o bandă transportoare special construită într-un magazin dezafectat din Londra. În acel spaţiu el a împachetat şi a etichetat elementele şi a creat un inventar cu diferite categorii, înainte ca totul să fie distrus. A ajuns la un număr de 7 227 de obiecte. „Break Down” a durat două săptămâni, timp în care toate bunurile sale materiale au fost distruse. O căutare conştientă de sine printr-un act distructiv, instalaţia constituia determinarea nerespectării rupturii între atelier şi expoziţie şi nega separarea performance-ului de instalaţie. Instalaţia a avut nevoie de public, fapt ce a sugerat importanţa acordată experienţei privitorului care face instalaţia de artă să reziste la convenţionalele metode ale istoriei. Instalaţia sa a adunat un număr de 45000 de vizitatori.

Am văzut prin această incursiune în relația privitor-instalație cât de importantă este prezența privitorului și cum acesta devine co-autor al unei opere de artă, însă nu pot să nu mă întreb și ce descoperă despre sine un vizitator curios și răbdător să zăbovească suficient în fața unei lucrări, de orice gen (sculptură, pictură, grafică, desen etc.)? Poate un orizont diferit de al lui, o sensibilitate aparte, mecanisme de apărare sau implicare, provocări.

Am fost pe rând artistul care a adus în fața publicului o problemă tratată prin filtrul propriu, criticul/ curatorul care a dus arta în spații neobișnuite: cafenea, mall sau străzile orașului, cât și privitorul care vizitează cu frenezie galerii și muzee din țară și din afară.

În primul caz, expoziția Dare to see inside, deschisă imediat după terminarea perioadei de izolare, și-a propus să facă un apel către introspecție, analizând cei 3F: Fight, Flight, Freeze, reacţiile pe care un individ le are în faţa pericolului, și invitația de a îndrăzni, după izolare și restricții, să călcăm pragul spațiilor care își reluaseră activitatea. Expoziția a avut loc într-o cafenea din centrul Bucureștiului, M60, frecventată în general de un public elitist, familiarizat cu arta. De altfel, cafeneaua găzduia periodic astfel de expoziții sau proiecte artistice, fapt care a făcut ca și acest proiect să fie ușor de acceptat, deloc surprinzător să savurezi cafeaua în proximitatea unei instalații de artă sau având o lucrare mixed media pe peretele din fața ta. Desigur, în spații cunoscute mai degrabă ca locuri în care te relaxezi, privitorul se raportează la artă din perspectiva strict estetică, iar o conceptualizare a artei ar fi posibil să aibă drept rezultat fie indiferența, fie o curiozitate hrănită de dragostea vădită pentru artă, eventual având și o cunoaştere artistică.

Dare to see inside a pus sub lupă nu doar artistul, creatorul, ci individul, în general, preocupat de dezvoltare și evoluție și a fost o continuare a expoziției REinvent YOUrself, parte din proiectul Inside/ Outside 4.0 Eco, lansat de Galeria Galateca în decembrie 2020. Născută din nevoia de a aduce în prim-plan condiția artistului în contextul pandemiei, dar și teme intens dezbătute precum eco design, eco art, reciclare și upcycling, expoziția REinvent YOUrself a putut fi văzută timp de două luni în vitrina galeriei, alături de alte 5 proiecte.

În rolul de privitor-vizitator al unei galerii, aș dori să amintesc cea mai frapantă trăire experimentată vreodată: vizitarea expoziției sculptorului Anish Kapoor, în Veneția. Deși îi admiram lucrările și cunoșteam importanța activității lui artistice în istoria artei contemporane, fizic am avut o reacție extrem de nefamiliară și nedorită în faţa lucrării mixed media Shooting into the corner. Senzația stomacului strâns, stare de rău. De ce? Undeva, în ungherele ascunse ale sinelui meu profund s-a ascuns trăirea copilului curios care asista, din centrul curţii bunicilor, la sacrificarea mieilor în perioada pascală, care iată, a fost reactivată de imaginile artistice în fața cărora mă aflam.

Așadar, percepția noastră e mai degrabă o hartă emoțională, desigur concomitent corelată cu informațiile dobândite până la acel punct al vieții noastre.

Din rolul de curator, am privit expunerea operei într-un fel care să contureze cel mai bine mesajul artistului, dar și modul în care eu o percep. E o coliziune fericită de percepții, aș spune.

Când Viorica Ciucanu mi-a propus să îi curatoriez Arta la Mall, expoziția găzduită de Shopping City Piatra Neamț am experimentat o serie de roluri. Am intrat, rând pe rând, ba în pielea artistului care își dorește să aducă ceva atât de intim precum o parte din atelierul său într-un spaţiu extrem de aglomerat, cu agitația lui cotidiană, așa cum e un centru comercial, ba în pielea curatorului care încearcă să expună lucrările într-un mod cât mai uşor de înțeles pentru un public în mare parte nefamiliarizat cu arta, ba în pielea privitorului care vrea să se bucure de o experiență nouă, complet surprinzătoare.

De ce am făcut acest exercițiu? Pentru că m-am așteptat să cunosc un public diferit de cel cu care interacționez în mod curent, publicul din galerie, un public deja pregătit pentru ceea ce găsește în spațiu. Vorbim aici despre mai multe aspecte care vor contura imaginea privitorului din acest proiect: centru comercial, oraș mic în care oamenii nu sunt obișnuiți cu ieșirea artei din spațiile convenționale cum sunt galeriile, muzeele sau instituțiile cu profil artistic, vizitatorul care se așteaptă să găsească altceva în acel spațiu și are surpriza de a se afla în mijlocul unei instalații de artă de dimensiuni mari. Ba mai mult, să regăsească la intrarea în mall chiar un colț de atelier cu toate cele necesare: pânze, acuarele, pensule, șevalet etc.

Reacțiile au fost extrem de diverse, așa cum era de așteptat. De la uimire, emoție, indiferență, derâdere, apreciere, admirație și până la descoperirea dragostei de artă. Am privit fiecare om în întregul lui, cu mimica și gestica lui, cu sclipirea din ochi și cu zâmbetul lui. Am înțeles atunci că fiecare dintre acești oameni, cu excepția celor din domeniul artei care au vizitat în mod intenționat expoziția, e o poveste prin felul în care percepe intimitatea emoțională redată de un artist în spațiul public. Percepția privitorului, care întâmplător se întâlnește cu arta, poate fi tradusă doar prin natura emoțiilor de care e guvernat și pe care le exteriorizează mai mult sau mai puțin, apreciativ sau depreciativ la adresa operei sau artistului, după caz. Se poate vorbi despre gust, despre o înțelegere nativă, despre o emoție sau despre cunoaștere, chiar și la un nivel minim. Privitorul din mall e relaxat, mult mai expansiv și mai doritor să pună întrebări, poate pentru că nu înțelege de ce arta e „în locul nepotrivit”.

Un alt aspect important de care trebuie să ținem cont atunci când vorbim despre reacția privitorului în fața unei opere de artă e tema abordată de artist. Desigur, unele teme sunt virale în mediul online și ușor de recunoscut și de dezbătut de generația Z sau Millenials, de exemplu. Poți produce reacții neașteptate inserând un cuvânt foarte uzitat sau poți aștepta cu emoție reacția unui public în fața unei lucrări care abordează diferit un motiv atât de familiar în arta modernă, cum e floarea. Desigur, te întrebi cum va reacționa publicului în fața unei expoziții cu aproximativ 20 de lucrări, realizate în acrilic, având teme florale. Le va considera pur estetice? Va înțelege mesajul pe care artista vrea să îl transmită, pictând nu simple flori, ci flori însuflețite, încărcate cu emoție, UMANIFLORI, așa cum le numește?

Va înțelege povestea instalației, va dori să interacționeze cu ea, să fie co-autor al ei? Se va folosi de propriul background emoțional sau va citi textul curatorial și va bifa o vizită la galerie? Putem afla împreună, începând de luni,  24 aprilie, vizitând Galeria Galateca, unde, la ora 18:00, se va vernisa expoziția artistei Alexandrina Carmen Ene, Together under the Sun.