Scrisul ca un leac

Scrisul nu este doar o formă de exprimare; şi chiar dacă ar fi doar o exprimare, ştim foarte bine cu toţii, măcar la nivel intuitiv, că atunci când exprimăm (prin muzică, pictură desen, mişcare, scris sau alte forme artistice) ceea ce există în lumea noastră interioară, în mintea sau în sufletul nostru, forţa exprimării se transformă într-un veritabil instrument de vindecare sau cel puţin de armonizare, de echilibrare.

Eu, înainte de avea cea mai firavă tangenţă cu ceea ce înseamnă lumea terapiilor convenţionale sau neconvenţionale, am ştiut, cumva, în adâncul sufletului meu că o cale facilă de transformare a tensiunilor interioare în ceva suportabil, că o modalitate viabilă de a mă deconecta de la toxicitatea unor evenimente sau relaţii pe care nu le puteam controla, că o manieră simplă şi eficace de a îmi clarifica întrebările şi a-mi găsi răspunsurile adecvate este… scrisul.

Scrisul mi-a fost, încă din anii adolescenței, formă de reziliență, leac al multor frici, îndoieli, răni sufletești.

Acest gest simplu, de a ne aşeza în faţa foii albe de hârtie (sau a calculatorului, în varianta modernă) are reale efecte benefice asupra minţii şi sufletului şi, prin efect de ecou, asupra trupului nostru.

Atunci când în tumultul cotidian ne rătăcim prea adesea de tot, de toate şi mai ales de noi înşine, scrisul devine ca o torţă care ne luminează drumul către noi. E un drum însă pe care este nevoie să avem curajul să-l parcurgem.

Atunci când stiloul începe să alunece pe hârtie ori degetele să danseze pe tastatură trebuie să fii conştient că ceva va urma, că, “zarurile au fost aruncate”, că la finalul unei pagini vei fi devenit cu mult mai aproape de tine decât erai la începutul ei. Totul este să îţi asumi sinceritatea absolută, fără eschive, fără măşti, fără evitări sau ezitări. Când scrii ca să te regăseşti, să-ţi regăseşti calea şi reperele, ieşirea din cadrul sincerităţii te poate conduce într-un labirint mai încurcat decât cel în care te afli atunci când ai decis să scrii pentru a te reîntâlni cu tine.

Când vorbesc despre scrisul ca terapie, nu fac referire la a scrie poeme ori proză cu scopul, cu intenția de a produce opere cu mare valoare literară. Cu toate astea istoria literaturii ne-a dovedit că multe din marile opere literare au izvorât, conștient sau inconștient, din părți rănite, vindecate ori nevindecate, ale autorilor.

Mă refer, când vorbesc despre scrisul ca leac, ca act terapeutic,  la a ne aşeza în faţă foii de hârtie cu o atitudine deliberată, în care conştientizăm că scriind cu sinceritate, fără eschive, avem șansa să aducem la suprafaţă umbrele şi lucrurile greu de spus, de acceptat, de recunoscut.

Mă refer la acea decizie de a fi propriul terapeut, propriul confesor. Scrisul terapeutic poate îmbrăca, printre altele, forma unui jurnal, în care tu eşti sub lumina propiilor reflectoare în fiecare zi: ce faci, ce primeşti, ce dai, ce simţi, ce uiţi, ce omiţi, ce gândeşti, ce visezi, ce îndrăzneşti şi ce nu.

Un jurnal este o oglindă clară şi specială în care îţi poţi reflecata chipuri ce nu le cunoşti încă, faţete ce nu bănuiai că te compun. Un jurnal poate fi un aliat în calea devenirii tale autentice, un instrument la îndemână, necostisitor şi intim, cu ajutorul căruia te poţi reconstrui, te poţi recreea, te poţi redefini…

Tot ce trebuie să faci este să îţi dedici timp, în fiecare zi, să scrii în jurnal cu consecvenţă, atât cât simţi nevoie şi ceea ce simţi nevoia. Lucrurile pe care nu simţi nevoia să le scrii azi ori eviţi să le aşterni pe hârtie, sunt poate lucrurile care peste o vreme va trebui să le rezolvi oricum, în alte maniere…

Chiar şi când, “taci” într-un jurnal, acele spaţii goale, acele foi lipsă în cronologia jurnalului, îţi pot spune multe lucruri despre tine, când vei vrea să le auzi…