Superclișee diluzionale culturale: Mitul Alesului – Băiețelul Mamei

”Evoluția este astfel în mod egal de dificilă și pentru un om culturalizat și pentru unul neculturalizat. O persoană culturalizată trăiește departe de natură, în condiții artificiale de viață, dezvoltându-și personalitatea în detrimentul esenței sale. O persoană mai puțin culturalizată, ce trăiește în condiții mult mai naturale, își dezvoltă esența în detrimentul personalității sale. Pentru a începe munca asupra sa și pentru a avea cele mai bune șanse de succes, trebuie să fii destul de norocos să ai o personalitate și o esență care sunt dezvoltate în mod egal.” G.I. Gurdjieff 

• Și poate una dintre cele mai ilustrative povești în acest sens este celebra ”Harap-Alb”, aparținând aceluiași nemuritor Creangă.
• Crezi? întrebă candid Camelia. Păi ce legătură are cu această temă? Parcă era vorba de un fiu de crai care chiar încearcă să facă ce ceilalți frați mai mari ai săi nu au putut, și anume să ajungă la împărăția unchiului său. Deci chiar e vorba de efort și nu unul obișnuit.
• Aparent da, am spus precaut. Începusem să înțeleg ceva din modul de ”acțiune” al fetei. Adesea se arăta ”avocatul diavolului”, pentru a-mi testa cunoștințele și raționamentele. Era și o formă de a mă incita, adesea trezindu-mă ”prins” în argumentație, căutând să conving ”necredinciosul” cu toate argumentele pe care le aveam la dispoziție. De data aceasta am decis să fiu mult mai atent și mai puțin pasional în expunerea sistemului meu logic. Deși la început misiunea părea una ușoară, ca o plimbare spre a se înscăuna domnitor peste o țară mare și tare, deci de a primi pe de-a moaca o poziție socială privilegiată, dătătoare de mari onoruri și plăceri, decizia craiului de a-și testa băieții ieșindu-le înainte la un pod îmbrăcat într-o piele de urs o transformă în ceva foarte dificil. Chiar și craiul, după întoarcerea cu coada-ntre picioare a celui de-al doilea fiu, le spune tuturora, ca și cum cel mic era de-o teapă cu cei mai mari.
• ”Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

                                La plăcinte, înainte

                                Şi la război, înapoi.”

• Corect, însă evenimentele următoare ne arată că craiul știa el bine ce poamă de mezin are. Acesta nu îl înfruntă pe tată, cerând să i se acorde și lui șansa avută de frații săi, ci, ”făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său.” Deci se simte profund nedreptățit și jignit, dar, din cauze necunoscute încă, nu face acel minim act de a-și exprima solicitarea. În schimb se preumblă aiurea prin grădină, ca să își domolească nervii. Aici se întâlnește, ca din întâmplare, cu o bătrână care îi cere ”să o miluiască cu ceva”, adică să îi dea niște bani degeaba, de pomană, cum se spune.

”– Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.”

Dialogul care urmează între tânărul prinț dornic de cinste și mărire și baba care încearcă să îi smulgă un gologan este semnificativ. Tânărul, aflat într-o stare de dezechilibru psiho-emoțional, se arată cam așa cum îi este felul, adică impulsiv, prostuț, chiar de-a dreptul idiot și nu vede absolut niciun motiv pentru care să se dispenseze chiar și de un amărât de bănuț, mai ales că îi era ”evident” că nu avea să primească nimic la schimb, cu toate insistențele babei că poate și ea ar putea să dea ceva la schimb în locul banului.

”– Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

– Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.

– Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

 – Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

  – Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”

• ..Văzând baba că nu are absolut nicio șansă de a face pe ”luminatul crăișor”, un papă-lapte crescut în puf, plin de ifose, prost ca noaptea, extrem de orgolios dar laș să facă un minim gest de bunătate, îi dezvăluie, prin cuvinte care nu caracterizează de obicei pe un muritor, faptul că ea nu este chiar ce pare, că de fapt este o ființă care trăiește de secole, făcând și desfăcând destinele conducătorilor acestei lumi, a căror soartă o poate vedea cu mult înainte să se întâmple în mod factual, distrându-se văzând zbaterile lor și lipsa de putere și înțelegere. Îi mai spune că este posesoarea unor mari puteri, pe care, dacă le-ar poseda el, ar întoarce lumea cu susul în jos, și apoi, lându-și seama, realizând că o luase un pic gura pe dinainte, dezvăluind ce nu ar fi trebuit, mai ales în această etapă, insistă din nou să fie ”miluită” cu ceva, numai să poată să aibă motiv să îi ”răsplătească bunătatea”.

”– Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!”

• Într-adevăr, râse Camelia. Baba, în mod evident o ființă care are doar o aparență umană, este posesoarea unor cunoștințe și a unor puteri cu adevărat superioare, fiind trimisă lângă ”prințișor” cu o misiune, care poate porni doar dacă acesta face un minim gest altruist, care să arate Universului că poate ieși din cadrul gândirii comune, dăruind ceva fără să aștepte ”întoarcerea” vreunui beneficiu, demonstrând astfel că este altfel și că merită o soartă diferită de ceilalți oameni. Eșecul total al acestei minime ”calificări” la bunătate și deschidere mintală a mezinului ne dezvăluie că de fapt lucrurile erau de o cu totul altă factură, iar păstrarea aparențelor cu răsplătirea unuia mic și amărât dar cu inima mare nu poate sta în picioare, ”baba” trebuind să transmită prostului pământean mesajul în clar.
• Adică băi, fă-te că dai și tu ceva ca să te pot face împărat, că oricum tu ești cel ”scris” să ajungi, așa idiot cum ești. Ce pana mea nu înțelegi că trebuie și eu să ”bifez” că ești un suflet deosebit, nedreptățit și care nu se află ”acolo unde îi este locul”, și că de fapt meriți cu mult mai mult decât frații tăi și decât oricine altcineva, adică poziția supremă de împărat care oricum, îți este accesibilă prin dreptul nașterii.
• Dar de fapt gesturile prințișorului ne arată că de fapt el este fix acolo unde o merită și că ambițiile sale și aburcările la o altă ”zonă” sunt simple dorințe vanitoase, pentru că nu este calificat și îndreptățit la nimic altceva decât există, poziția tatălui său fiind de fapt extrem de corectă. Însă, auzind cuvintele babei, care, chiar dacă sunt simple declarații, indică o percepție și o limită conceptuală dincolo de tot ce întâlnise el până atunci, face în sfârșit acel minim gest ”ritual” de ”bunătate”, acum fiindu-i evident că era o simplă etapă formală de ”instaurare în tronul de împărat”.

”Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:

 – Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.”

• Baba, pe principiul ”dacă nu se potrivește o potrivim noi cu mâna”, bucuroasă nevoie mare că a depășit crunta etapă a probării bunătății fiului craiului și temeinicia ”alegerii” sale pentru importanta poziție lumească, începe să turuie poezia pentru care de fapt venise, dezvăluindu-i că destinul său era deja scris ”de Sus” și că ea îl va mai ajuta adesea în drumul său spre mărirea lumească.
• ”De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!”
• Corect, râse din nou fata. Și după aceea, prințișorul se apucă să facă cele trei lulele trei surcele cerute de baba pe care ”o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel”, lucru care vine din nou să îi confirme faptul că nu se întâlnise cu o muritoare de rând. Se poticnește însă destul de repede, la alegerea calului, nemulțumit că la jăratic venea numai o gloabă răpciugoasă, arătând că se aștepta ca bidiviul cu care fusese taică-su ginere să fie încă un armăsar arătos, cu care să ”aibă o față în lume” atunci când avea să pornească în călătorie.
• Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând:

  – Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

 Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: „Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru”.

• Bunul și deșteptul nostru prințișor este gata să renunțe la una din componentele menționate explicit de ”babă” și, din motive de imagine, după ce i-a dat vitejește cu frâul în cap ”gloabei”, să o ia pe jos. Noroc că ”cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi ”îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia.”, rezolvându-i astfel problema.
• Cal care de altfel nu pregetă să i-o dea și el imediat la gioale ”alesului”, ca să simtă din repercursiunile apelului la metoda ”frâul în cap”, la care pământeanul apelează foarte repede și lejer, ceea ce ne indică că era destul de obișnuit cu asemenea abordări pentru rezolvarea cotidiană a problemelor ce îi ieșeau în cale.

”– Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?

  – Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.

  – Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta.”

• Cam așa…dar, dat fiind porunca de Sus, cum că prințișorul trebuia ”ajutat”, își asumă imediat rolul, numindu-l stăpân și sfătuindu-l cum să procedeze pe mai departe.
• De altfel și craiul miroase că nu era ”priceperea” loazei de fii-su motivul trecerii de podul buclucaș, când îl supune aceleași probe.

” – Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut.”

• Dar sfaturile calului care ar fi putut teoretic să zboare până la Împăratul Verde încetează brusc după acest moment, luând-o la pas, ca orice cal și lăsându-l pe prințișor să își arate priceperea în toată splendoarea sa. Prin urmare, deși se întâlnește de trei ori cu omul spân, simbol al celui care dorește și el o poziție socială superioară care este ”menită” altora doar pentru că s-au născut într-o familie aparte, pentru care este dispus să își pună în joc calitățile naturale și priceperea în ale vieții, nu poate să găsească o ieșire din situație și se ”încrede” în acesta, ajungând prizonier în fântâna în care intrase ca prostul să se ”răcorească”.
• Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:

 – Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!

• Prințișorul naiv, care crede în cuvintele oamenilor, ca și alții, care s-au trezit fără banii așteptați pe jucăria favorită, neînțelegând că poziția de ”stăpân” pe care ceilalți i-o tot validau este de fapt ceva ce se cucerește prin pricepere și se menține cu sudoare, având nevoie de reale calități, își arată limitele evidente încă de la bun început. Calul nu face nicio mișcare ”specială”, prin urmare singura ieșire este să se jure că va îndura orice din partea Spânului și că nu îi va ieși din poruncă.
• Mda, am spus spășit. Dominarea psihologică a acestuia asupra necoptului fiu de crai este evidentă și totală. Firea slabă și caracterul său laș își spun cuvântul, fapt anticipat de Spân, care este sigur de puterea pe care o are asupra ”copilașului”. Metodele de intimidare psihologică și hotărârea cu care își exprimă condițiile ne arată că acesta poseda autentice calități pentru un conducător, pe care nu ezită să le exprime și să le folosească, așa cum ar și trebui, pentru că, oricine cunoaște că ”puterea nu este ceva ce se cere, ci ceva care se ia”, aceasta fiind de fapt adevărata esență a puterii brute.
• Corect, spuse Camelia. Și aceasta este lecția pe care orice ființă o învață la un moment dat în existența sa, legată de relațiile de putere, care se impun și activează supunerea în oricine. Poziția de putere se câștigă în orice relație, apelul ulterior la forța brută fiind doar o opțiune, adevărata artă a unui autentic stăpânitor constând în aplicarea și menținerea statutului fără a apela la forța brută, care iscă împotrivirea directă și la un moment dat revolta ”stăpâniților”. De altfel, nefolosirea unor mijloace psihologice de menținere a dominației implică o mare investiție de energie pentru controlul celui ”dominat”, lucru extrem de dificil și adesea imposibil, pentru că dacă supusul nu-și acceptă statutul și rolul, păzirea sa continuă este sortită eșecului încă din start. Cu prințișorul nostru lucrurile ”se rezolvă” dat fiind firea sa anxioasă și bleagă, gândul de a se revolta, chiar dacă îl traversează uneori, este repede alungat de perspectiva ”supărării” Spânului, care i se pare apocaliptică. De altfel aceasta este una din metodele de control uzuale ale celor ce conduc destinele muritorilor.
• Bun, deci fiul de crai este în primul rând naiv, așa cum am fost și eu în primă fază cu jucăria, după cum bine ai punctat, am spus, privind țintă la fata care mă privea atentă, așteptând în mod evident reacția mea. Ce înseamnă aceasta? În primul rând credulitate, adică tendința de a crede orice cu ușurință, fără a cerceta mai de aproape, fără să iei în calcul și ipoteze diametral opuse celor prezentate, fiind astfel ușor de înșelat. Deci la urma urmei este tot o formă de credință, de a ”pune botul” la cuvintele cuiva, la ideile pe care acesta le promovează, la promisiunile cuiva, fără să te gândești că acestea ar putea fi doar vorbe. Frigându-te odată, ai apoi tendința de a sufla și în iaurt, dacă mai ai ocazia, aceasta fiind o parte esențială a procesului de învățare și maturizare. Aspect pe care atât calul cât și baba îl tot subliniază ulterior, atunci când Harap-Alb, adică Sclavul alb la față, sătul de cât are de muncit ca să facă pe plac Spânului, amenință când cu plecarea când cu sinuciderea, nevăzând vreun beneficiu pentru el din tot ceea ce se întâmpla. Calul la un moment dat, după toate îmbărbătările îi dezvăluie rațiunea din spatele muncilor
• ”Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…
• Însă bărbatul nostru insistă și în fața babei, care de fapt era numită Sfânta Duminică, ca să se potrivească firesc în calendarul creștin-ortodox.
• ”Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!”
• Aceasta, exasperată de văicărelile aspirantului la fotoliul de șef al statului i-o trântește până la urmă, avertizându-l că încă mai are de prășit pe plantație până să se vadă cu coroana pe cap, care îi este garantată.
• ”Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.
• Ființa multiseculară care poate zbura îi explică și ea motivele pentru care este obligat să treacă prin caznele ”nedrepte”, toate fiind, evident, cu voia Domnului.
• ”Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.”
• Cu alte cuvinte trecerea prin greu și experimentarea directă a nedreptății te fac să fii empatic, să te poți pune în ”pielea celuilalt” și să înțelegi că poziția circumstanțială în care ești poate fi una temporară și că oricând ”roata se poate întoarce”. Știind ce este necazul, un om poate fi sensibil la situațiile în care alții sunt supuși acelorași probleme și astfel să îi înțeleagă și chiar să încerce să îi ajute, pentru că cel aflat în nevoie vede clar că are nevoie de lucruri concrete și de o rezolvare a situației, nu de vorbe și cimilituri ”înțelepte” care să îi amorțească mintea.
• Și se vede treaba că mezinul craiului înțelege toate, pentru că, după ce îi este încredințată și sarcina aducerii fetei Împăratului Roș, reia toate replicile de gingășie, spre exasperarea calului, care nu prea mai știe ce să îi spună, sătul fiind de lamentările ”marelui erou”.
• ”Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. Dac’ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate cărările… Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:

                                Fă-mă, mamă, cu noroc,

                                Şi măcar m-aruncă-n foc.”

• Cu toate acestea, singurele acte de bunătate pe care le face Harap-Alb, fără să înțelegem de unde provine motivația acestora, dar să zicem că din progresul făcut în eforturile de a împlini solicitările Spânului, sunt față de furnici și albine, pe primele cruțându-le netrecând peste ele ”riscându-se” cu bividiul ce ajungea la nouri să treacă apa și pe următoarele să își găsească o casă, deci exprimarea unei atitudini superioare față de niște ființe mult mai slabe și vulnerabile în anumite circumstanțe.
• „Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”
• Într-adevăr. Diferența bruscă de vederi și atitudine vine și din faptul că gesturile lui sunt complet altruiste, el neașteptând vreo răsplată de pe urma faptelor sale, nici în această lume, nici în cealaltă. De altfel, la întâlnirea cu cei ce vor fi prietenii și ajutoarele sale de nădejde, afișează o cu totul și cu totul altă atitudine, ca un cunoscător al tainelor lumii, mai ales a celor nevăzute. Pe toți îi domină cu atitudinea sa particulară, care arată știință fără să judece sau să critice, iar umorul ironic și jocurile de cuvinte șugubețe fac ca aceștia să răspundă de fiecare dată pozitiv îndemnului său, care arată și respectul față de libertatea de alegere a celuilalt și posibilitatea deciziei personale: ”Hai şi tu cu noi, dacă vrei”.
• ”Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci? Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti.
• Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici pământul.
• Măi, da’ al dracului onanie de om e şi acesta! zise HarapAlb. Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului.
• Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!
• Valoarea de principiu suprem și universal a fiecărui personaj este evidentă, capacitățile acestora fiind evident necesare (De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată prinde bine la ceva.), subliniind din nou, ca și Sfânta Vineri, importanța a orice în această lume duală, indiferent de forma în care se prezintă conștiinței noastre, o constatare aparținând în mod evident unei înțelegeri superioare asupra specificului lumii.
• Corect, pentru că în mod evident orice monedă are două fețe și orice ”bine” are partea sa de ”rău” și orice ”rău” are partea sa de ”bine”, lucru de altfel negat cu vehemență de doctrina oficială creștină, care vede Răul drept opozant al Binelui, reprezentat de Domnul Dumnezeu și eradicarea totală a sursei tuturor problemelor în lumea altfel perfectă a Domnului ca scopul suprem al existenței. Ne atrage în mod evident îndărătnicia cu care tatăl se luptă pentru a-și ”salva” pe fiica de celibat, aceasta nevrând a se da dusă și măritată nici în ruptul capului. Abia când împăratul rămâne în pană de idei legate de solicitări absurde cedează, supărat nevoie mare că fiica sa va purcede, ca oricare altă muritoare pe drumul comun tuturor celorlalți muritori, spunând.
• ”Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.”
• Dar aici avem de-a face cu o confuzie, pentru că Harap-Alb venise încă de la început în pețit în numele Spânului, nepotul împăratului Verde, deci ”stăpânirea” nu avea a se exercita decât maxim pe durata drumului de întoarcere.
• Corect, și într-adevăr, acum însăși fata scoate din burtă o nouă ”probă”, legată de aducerea apei vii și a apei moarte.
• ”Ia mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în braţe, spunându-i nu ştiu ce la ureche şi sărutând-o cu drag; nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-o aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.”
• Bun, deci îi era de plecare cum îmi e mie a mânca mere pădurețe. Mă mir că a impus iac-așa doar încă o probă. Eu zic că mai putea produce ceva, un inel scos din fundul oceanului, ceva de adus de pe lună și așa mai departe. Dar pesemne că considera chestia legată de iuțimea turturicii suficientă ca să rămână acasă la tătâne-su pe sobă.
• Și într-adevăr, avea perfectă dreptate, pentru că acel cal năzdrăvan, care putea zbura ca gândul și ca vântul este complet depășit de micuța pasăre, așa că apelează la rațiune când aceasta se întoarce.
• ”Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpână-ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.
• ”Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuge cu dânsele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu Harap-Alb.”
• Se vede că metoda luatului cu japca reprezintă un mod universal de rezolvare a problemelor dintotdeauna, am remarcat. Dar mă rog, aici era pentru o cauză nobilă, și anume pierderea virginității prințesei. Așa că, abia acum, după ce își ceartă pasărea, fata cea cu puteri speciale își acceptă ”soarta crudă și nedreaptă”.

 – Binecuvântează-mă, tată, şi rămâi sănătos! Se vede că aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, şi pace bună!

• Mda, spuse Camelia abia abținându-se să nu zâmbească la comentariile mele, iar pe drum Harap Alb constată că începe să înțeleagă de ce atâția amar de pețitori încercaseră să o convingă pe fată să accepte pornirile lor lumești. Pentru că ”era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era.”
• Frumusețea fetei îi declanșează bărbatului programul impulsional primar, acesta resimțind prima dată dorința sexuală de când a început povestea. Și pentru că trebuie să fie cumva cu mitologia iubirii împărtășite, pentru că, evident, se repetă povestea lui Tristan și a Isoldei, povestitorul o pune și pe fată să ”îl placă”, încă nu știm pentru ce, dar înțelegem că începuse să se sforțeze să îi apară aprecierea pentru behăitorul nostru ce aspira la statutul de primă bocitoare a satului, așa că, vorba aceea, ”fake it fake it, till you make it”.
• Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:

                              Fugi de-acole, vină-ncoace!

          Şezi binişor, nu-mi da pace!

sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc?”

• Eu zic că dorul ascuns se numea mai bine cu un molâu frumușel pe care să îl domin decât cu un Spân intransigent care să mă rupă în bucăți, râse Camelia. Cert este că ”ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.”
• Observăm efectul psihologic al unei trăiri plăcute, care face ca timpul să se ”contracte”. Însă la un moment dat drumul se sfârșește și deșteapta noastră prințesă respinge atingerea noului său stăpân, zicând de față cu toată lumea acea informație pe care toată lumea o bănuia însă nimeni nu îndrăznise să o exprime public.
• ”Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:

   –  Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.”

– Acuma devoalarea acestui aspect bănuit și de fetele împăratului atunci când se iscase discuția despre cum ar trebui să se poarte stăpânitorii cu cei de sub ei, Spânul susținând similaritatea cu animalele: ”d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii… Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos.”

– Știa Spânul ce știa, probabil că frecventase asiduu orele de religie în locul său de baștină, căci este evident că le știa foarte bine pe cele ale vieții adevărate și ale ocârmuirii. De-a mirarea că la marea ”devoalare” are o reacție emoțională violentă, când ar fi fost mai simplu să râdă și să nege, fiind cuvântul său contra cel al tinereilor ”amorezați”. Pentru că până să se poată face verificarea, ar fi durat mult și bine. Multe se puteau întâmpla între timp. Așa că gestul Spânului, care ”văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:

        – Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul!”

• Dar aceasta este o eroare de judecată, făcută evident sub imperiul unei situații pe care nu o prevăzuse și îl luase prin surprindere, pentru că nu avem nicio dovadă că Harap-Alb îi mărturisise fetei împăratului Roș cum ajunsese să o pețească pentru altul. Iar situația generată de fată este evident extrem de riscantă, pentru că reacția retributivă a calului este tardivă și lipsită de sens la acel moment. În plus, îl lipsește pe Harap Alb și de ultima ocazie de a-l înfrunta pe Spân în mod personal și să își facă singur treaba pe care de fiecare dată i-o făceau alții. Eu personal nu prea înțeleg exact ce anume a găsit fata împăratului Roș la el și de ce toată lumea îl căinează atâta. Pare mai degrabă un ”băiat de bani gata” care trebuie pus musai într-o poziție socială importantă, fapt decis de niște puteri ”superioare”, care se vede treaba că hotărăsc destinele oamenilor, furnizând, atunci când e nevoie, printr-o intervenție punctuală, informații, tehnologii și resurse celor pe care îi vor ”altfel” pentru rațiuni care ne scapă momentan, dintr-o evidentă lipsă de informații asupra acestor lucruri. Pentru că este evident că dacă aceste puteri îl doreau pe tâmpițelul fiu de crai împărat în locul unchiului nu ar fi trebuit decât să îi asigure paza către împărăția acestuia și treaba era ca și făcută. Din desfășurarea evenimentelor ne putem da seama că aceste Puteri îl doreau și cu un anumit tip de minte, care să le valideze poziția și prin urmare acțiunile sale trebuiau să aibă un anumit parcurs, pentru ca opiniile și valorile sale interioare să se modifice, generându-i o formă de înțelegere asupra lumii.

”Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice:

– Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere.”

• Acum se întâmplă ceva cu adevărat ciudat. ”Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
• Ei, da’ din greu mai adormisem!,
• Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire.”
• Pe lângă asemănarea morții cu un somn greu, nu mă pot abține să nu remarc folosirea acelorași termeni ca cei din scrierile antice sumeriene, legate de învierea zeiței Iștar/Inanna, am spus, gândindu-mă la textele pe care le văzusem în templul din vis, la Ninive, lângă Ariel.

”Asupra corpului neînsufleţit, atârnat de prăjină

au aţintit Pulsul şi Strălucirea;

De şaizeci de ori Apa Vieţii.

De şaizeci de ori Hrana Vieţii,

ei au aruncat asupra lui;

Şi Inanna s-a ridicat.”

Requiem for a Dream (Recviem pentru un vis 2000)

Incapacitatea oamenilor de ”a face” surprinsă într-o formă artistică de excepție de regizorul Darren Aronofsky. Tineri și bătrâni prinși în capcana unor vise deșarte de o societate lipsită de orice conexiune adevărată, care nu face decât să vândă, să vândă, să vândă….Iluzia fericirii, care este abil și constant întreținută de reclamele de la televizorul pe care, în disperare de cauză, eroul principal, ”Băiețelul Mamei”, dependent de narcotice, îl vinde, lipsind-o astfel pe mama sa de drogul său zilnic, prin care mai reușea să treacă de o zi lipsită de sens în această lume, irupe din ”tot și din toate”, întreținută apoi  de discursurile corporatiste sau ale celor ce au un rol social cât de mic și care depinde de furnizarea unor ”morcovi” celor disperați să îi creadă și să îi fugărească cu brațele întinse. O societate lipsită de orice ideal real, în care realitatea frustă și anostă poate fi suportată doar prin drogarea permanentă cu ”ceva”, indiferent că este o substanță chimică, o speranță, un ideal, ”iubire”, dorința de bani ori ascensiune socială. Plăcerea, care vine prin orice metodă, este principiul suprem care susține orice personaj în locul său chinuit, pe care însă ar vrea să îl părăsească oricând. Problemele și necazurile cu care se confruntă oricine reprezintă doar scurte intersectări ale personajelor care ”visează” visul lor ideatic propriu cu ”realitatea cotidiană”, în care își mențin atenția doar atât cât să reușească să își găsească ”doza” zilnică pentru o nouă ”evadare onirică”.

Un film dur și necruțător despre o lume așa cum nu ne este prezentată în reclame și pe care o întâlnim la fiecare pas ce îl facem în afara iluziilor proprii sau colective, pe care ni le creăm singuri sau le împrumutăm de la ”factorii de putere”, cu ”credibilitate” din societatea noastră minunată, care, în cele din urmă ne va face să ni le pierdem atunci când ceea ce este în jurul nostru ”se va dezvrăji” și vom percepe adevărul crud și rece despre visele care ne-au fost ”vândute” și ”cântate” încă din leagăn.