Superclișee diluzionale culturale – Mitul Binefăcătorului

M.T. a declarat că nu își amintește prea bine prima noapte de amor, însă a precizat că momentul s-a consumat doar pentru a le face „în ciudă” părinților ei. D.R., realizatoarea emisiunii, a întrebat-o direct pe invitata sa cum și-a început viața intimă.

„V-ați pierdut virginitatea ca să le faceți în ciudă părinților?”, iar răspunsul a venit fără nicio ezitare. M.T. a spus că acum realizează că a fost o tâmpenie, însă s-a bucurat totuși de faptul că a scăpat repede de experiența primei nopți de amor.

Femeia a ținut să sublinieze și că, în opinia sa, „virginele nu sunt iubite de bărbați”. Mai mult, a avut și un sfat pentru fiul ei legat de virgine.

 „Exact, nici nu mi-a plăcut. Nici nu mai țin minte cum a fost, dar bine că am scăpat. E o tâmpenie. Virginele nu sunt iubite de bărbați. Când am fost iubită de bărbați, atunci a fost mișto”, a spus M.T.

 „Așa l-am învățat și pe fiu-miu, „stay away de virgine și dacă se poate chiar cu femei mai în vârstă decât tine”. Virginitatea e o tâmpenie. E bine să învețe să se protejeze feteleˮ, a mai spus aceasta.

–               Da, așa cum am mai spus, acesta era și principiul care mă ghida și pe mine… deși nu eram conștient de ce mă feresc de această „virginitate”, sesizând eu pe undeva că se „încarcă” relația de niște aspecte foarte nasoale și pe care nu mi le doream sub nicio formă. Mai era și stângăcia aceea evidentă la fetele lipsite de experiență, care friza prostia și care te făcea să lași baltă toate, oricât de frumoasă era fata… Văd că și doamna a realizat că mulți băieți și bărbați vânează virgine ca pe niște trofee, cum am observat și la colegii mei, ea spunând pe șleau că „nu sunt iubite”, adică căutate și dorite pentru relații de lungă durată, abia ulterior experiența arătându-i că atunci când, așa cum spui și tu, a fost dorită pentru ea ca persoană, pentru calitățile ei intrinseci, atunci a fost complet altceva. Se pare că avea și ea un meci aparte cu proprii părinți și a vrut să le facă „în ciudă”…

–               Cum spunea Desmond Morris? Sexul de prestanță, ca trofeu și parafrazând, „Virginitatea ca trofeu” alături de „găina bătrână face ciorba bună” reprezintă două extreme ale comportamentului uman. Dar se pare că faza cu găina ție nu ți se prea aplică… căci experiența lor îți cam stă în gât… râse Camelia.

–               Este adevărat că am întâlnit astfel de modele de comportament, și am fost puternic afectat de acestea, și multe întrebări s-au născut în mintea mea, legat de acele aspecte pe care ar trebui să le urmăresc la o femeie ca să nu nimeresc și eu în una din acele situații înfiorătoare pe care le prezentau povești precum „Ionică Ram-de-Tei” și altele asemenea.

–               Adică? Despre ce este vorba?

–               Uite, am spus, răsfoind rapid cartea frumos colorată…

„— Doamne, dragul mătușei… Pe întinsul meleagurilor noastre se află o singură fântână și fântână asta o stăpânește balaurul cel cu șapte capete și nu dă apă decât celui care-i aduce pe cineva din familie să-i înghită. Care nu, iaca așa ne chinuim viața de azi pe mâine.

Auzind Ionică, a scos repede o bucățică de hârtie și a scris pe ea câteva rânduri, apoi a dat-o bătrânei și a zis:

— Mătușă… ia scrisoarea asta de la mine și du-te la fântână. Când ai să te apropii de fântână și-ai să vezi că balaurul își scoate capul din fântână, să nu-ți fie teamă. Te oprești pe loc, ții scrisorica în palmă ca balaurul s-o poată citi și după aceea să-ți iei apă din fântână cât îți poftește inima.

Baba n-a avut încotro; mai cu frică, mai cu curaj, a luat cofele și scrisorica, apoi s-a dus către fântână. Când să mai fi avut de-o azvârlitură de băț până s-ajungă la fântână, iaca și balaurul își scoate cele șapte capete din fântână. Baba, făcându-și curaj, îndată a ridicat scrisoarea în sus și atunci balaurul a citit-o și după asta s-a rostogolit în fântână ca bolovanul. Atunci, baba, cu frică, pe vârful degetelor s-a apropiat de fântână, s-a uitat în ea, dar n-a mai văzut nici urmă de balaur. Scoate ea o cofă de apă, o bea, mai scoate una, o bea și pe aceea, apoi din nou umple cofele și o ia spre casă mulțumită că-și potolise setea. Până să ajungă acasă a tot gustat câte-o gură de apă, când dintr-o cofă, când din alta, de ajunsese cu ele aproape goale. Când a ajuns baba acasă, nu mai știa ce să-i facă și cum să-i mai mulțumească lui Ionică Ram-de-Tei.

La scurt timp, toți oamenii din sat au luat apă din radină cât le-a trebuit și fiecare venea la Ionică să-i mulțumească pentru binele ce le făcuse.ˮ

–               Deci Ionică cel născut dintr-un lemn din pădure, pe care „părinții” ce trăiau în pădure îl ascundeau de cei doi moșnegi „picați din cer” de frică să nu fie considerați nebuni și care nu a văzut școală în viața lui, trăind numai prin pădure, ca Tarzan, să vezi și să nu crezi… nu doar că știa să scrie și să citească, ci știa să transmită în scris niște vorbulițe balaurului care păzea fântâna sfântă încât, când acesta a citit ce scria pe bilețel, s-a scufundat repejor în adâncuri, nu cumva să îi reproșeze cineva că nu împlinise ordinul întocmai și la timp…

–               Măi să fie… da ce balaur cult era ăsta? râse Camelia. Și ce oare i-o fi transmis Ionică ăsta, de și-a băgat atât de repede coada între picioare?

–               Habar nu am, că vine și îi ia ghearele și gâturile ca să le dea la export? am întrebat cât am putut de ingenuu. Dar să vezi că lucrurile cu adevărat ciudate abia încep…

„A doua zi, pe când mai era mult până la răsăritul soarelui, i s-a părut lui Ionică Ram-de-Tei că se aude o fanfară cântând. Ridică el capul de pe pernă și-și ciulește urechile mai bine. Așa era. O fanfară cânta de răsuna satul și până hăt-departe.

— Mătușă? Mătușă! strigă el grăbit.

— Ce-i, dragul mătușei, a răspuns baba.

— Ia ascultă și dumneata ce fanfară se aude cântând așa de strașnic și mult din zori de zi?

Baba se scoală repede din pat, se apropie de fereastră, ascultă puțin și după un oftat adânc, a zis:

— Doamne, scapă-ne de urgia morții!… Aista-i Pană-Împărat, dragul mătușei, împăratul nostru. Iaca i-o aduce balaurului în dar pe fata cea mai mică.

— Da’ pentru ce, mătușă?

— Doamne, pentru ce… Are nevoie de apă, dragul mătușei, că mâine are nuntă cu cele două fete mai mari.ˮ

–               Aha, mișto obicei… Ca în legendele grecești și chiar mai vechi. Și văd că regula era ca una din trei fete, de regulă cea mai mică, mai plăpândă și fără de carne pe ea, să fie jertfită balaurului savant, cunoscător de carte și ascultător de ordine primite de la unii născuți în pădure din lemn de tei… Probabil era tare pofticios la fete mlădioase de împărat…

„Auzind Ionică Ram-de-Tei, a sărit din pat, de parcă l-ar fi fript cineva la tălpi. S-a îmbrăcat repede, și-a luat sabia și buzduganul și pe neobservate s-a strecurat și el prin mulțimea de lume. A căutat să afle de la unul și de la altul să știe care-i fata ce va fi dăruită balaurului și când a văzut-o și-a zis în gând:

«Doamne, ce împărat fără minte. Să-și ducă la moarte  așa o frumusețe de fată. Nu se poate. Trebuie s-o apăr cu orice preț!»”

–               Bun, deci se pare că Ionică al nostru mirosise ceva foarte important de era în așa vrie. Și decizia de a o „apăra” pe fată vine în urma constatării frumuseții ei fără seamăn.

„Amu, după ce Ionică-și luase de pe cap grija cu balaurul, s-a dus spre fata împăratului zâmbind, dar abia se mai ținea pe picioare de osteneală. Atunci, fata împăratului cu lacrimi de bucurie în ochi l-a cuprins pe Ionică de după gât, l-a sărutat, apoi a zis:

— Voinice! Pentru binele ce mi l-ai făcut, cu ce să te răsplătesc?

— Dă, fată de împărat. Răsplata ta îi să-mi fii mireasa mea. Și amu, ca legământ între noi, hai să schimbăm inelele, apoi să mai stăm pe iarbă.

Atunci, fata împăratului n-a mai stat pe gânduri. Îndată s-a apucat de-a scos de pe deget inelul de aur ce i-l dăduse tată-su și a făcut schimb cu Ionică Ram-de-Tei, apoi s-au așezat pe iarbă și-n câteva clipe Ionică a și adormit dus cu capul în poala fetei.ˮ

–               Foarte tare, ce să zic… Deci în mod clar „ajutorul” pe care i-l dăduse fetei avea ca motivație implicarea sa într-o relație de căsătorie cu el, deci în niciun caz nu era un act dezinteresat, făcut pentru binele unei ființe umane sacrificate pentru folosul altora.

–               Evident. Ceea ce nu îl face pe Ionică un mare erou și un „apărător” al principiilor binelui și dreptății, ci, ca și Iisus, avea un scop personal foarte clar, pe care s-a și grăbit să i-l bage în ochi fetei, căreia nu îi dă posibilitatea să aleagă, ci mai degrabă îi vâră în ochi „opțiunea”.

–               Corect, de altfel cred că balaurul a fost luat ca din oală și a făcut ochii cât cepele când a dat cu ochii de „Șefu”, care agita de zor armele „măiastre” cu intenția de a-l căsăpi. Cred că i-a luat ceva vreme să înțeleagă că ce se întâmpla era pe bune și că îi sunase ceasul, lucru care nu era nicicum prevăzut în „fișa postului”.

–               Evident… La cât de cuminte și rapid a executat ordinele primite, probabil că nu înțelegea de ce trebuie să o facă „Șefuțu” pe viteazul acuma și să îl taie pe bune. Mai mult cred că s-a enervat și că ăsta micu’ își depășea atribuțiile.

–               Foarte ciudat că exact înaintea confruntării Ionică se scufundă într-un somn adânc, lăsând pe fată să supravegheze „fântâna”, cu consemn să fie trezit la prima manifestare a balaurului, care era apariția unor flăcări galbene. Fata însă a paralizat de frică și doar din întâmplare a lăcrimat abia la al treilea semn, când apariția balaurului era iminentă.

–               Ori era foarte sigur pe el, ori era de-a dreptul neglijent, ori chiar avea nevoie să „plece în duh” ca să acumuleze „ceva” ca să poată face față balaurului. Personal mă îndoiesc că scufundarea în „somn” a fost o chestiune de bravadă, ci mai degrabă una de necesitate, însă faptul că s-a bazat pe avertizarea fetei, care nu a mai apărut, ne arată că judeca greșit oamenii, ca fiind mult mai „neînfricați” decât erau și nu a luat în calcul emoționalitatea de altfel firească a fetei în fața unei asemenea terori, ceea ce aproape îi putea costa pe amândoi capul.

–               Deci întâmplarea i-a salvat și faptul că după luptă iar a trebuit să se scufunde în acel „somn” adânc în care „n-aude, n-a vede, n-a greul pământului” ne indică că avea neapărată nevoie de acea stare specială.

–               Dar extrem de vulnerabilă, pentru că, după ce îi vâră pe ochi prințesei „prețul” pentru care a fost salvată și, fără să o mai întrebe dacă i se pare ok ca ea să „plătească” cu implicarea pe viață într-o relație cu el, fără să știe nimic altceva, schimbă regulamentar „inelele”, ca să consfințească „sfânta uniune” și se bagă la somn.

–               Dar vezi că povestea ne zice că fata nu a mai stat pe gânduri… Ce crezi că înseamnă acest lucru?

–               Deși formularea încearcă să ne arate că fata s-a decis foarte repede, faptul că stătea însă pe gânduri ne arată că a existat o îndoială… destul de puternică, de înțeles de altfel, pentru că ceea ce i se cerea era un angajament foarte serios, care avea nenumărate implicații. Dacă formularea ar fi fost fără acel „mai” sau chiar diferită, de genul „Auzind cuvintele acestea fata a sărit din nou să îl sărute, bucuroasă” sau „Nu a stat deloc pe gânduri”, atunci ne-ar fi arătat că dincolo de entuziasmul inițial era poate ceva mai mult între cei doi.

–               Sau poate că fata nu era pe deplin convinsă, era un pic „scindată”, ca să zic așa… Și avea nevoie să mai stea și să analizeze situația astfel încât partea care o atrăgea la Ionică să devină majoritară sau totală.

–               Tocmai, și din acest motiv mai mult decât evident, Ionică ar fi trebuit să îi acorde un „respiro”. Cel puțin după enunțarea dorinței sale („Răsplata ta îi să-mi fii mireasa mea.ˮ) ar fi trebuit să existe măcar o pauză sau o întrebare care să verifice dacă măcar formal și fata era de acord cu scenariul acesta.

–               Da, corect… Pe când Ionică al nostru spune repede, repede, ca și cum ar fi avut deja acceptul fetei, sau era prezumat, să „schimbe inelele” („Și amu, ca legământ între noi, hai să schimbăm inelele, apoi să mai stăm pe iarbă.ˮ)

–               Este într-adevăr ceva foarte fin dar foarte important pentru viitorul unei relații.

–               După mine esențial…

–               Deci, din desfășurarea evenimentelor este evident că nu era de la bun început sigur că fata îl plăcea pe „voinic” și că ar fi fost dispusă să fie împreună cu el, în opoziție cu bărbatul care evident „s-a asigurat” că nu se expune unui eventual refuz din partea „iubitei”.

–               Corect… Discursul său ne arată că nu prea era interesat de modul cum vedea fata situația și nici nu dorea să riște să o afle. O voia măritată cu el „no matter what”.

–               Evident! După mine, în astfel de cazuri, dacă bărbatul vrea o relație durabilă, trebuie să nu forțeze un răspuns, ci să aștepte astfel încât fata să se lămurească singură, în timp, asupra deciziei sale. Asta dacă și el vrea să aibă o relație autentică, în care celălalt să participe cu toată ființa, nu să fie dubitativ și scindat, conflictualizat.

–               De acord, există în mod clar o nuanță introdusă chiar de cuvântul „atunci”, dar poate că ea abia aștepta propunerea și de aceea a și pus astfel întrebarea, deși ea personal nu prea avea ce să „dăruiască”.

–               Chiar și dacă… Cel mai probabil ea s-a gândit la ceva de „bun-simț”, care să fie împlinit de tatăl său după reîntoarcerea la castel. Formularea lui Ionică ar fi trebuit să fie complet altfel. Însă la modul în care i-a pus „problema”, după cele întâmplate, ți se pare că era loc de mâțâieli și îndoieli…? Voinicul i-a trântit-o direct, fără să mai aștepte vreo confirmare. Dacă era să o lase să aleagă, cred că răspunsul lui ar fi trebuit să fie complet altfel și să existe, așa cum ai precizat, o pauză între propunerea și decizia lui care nu prea admitea replică.

–               Bun, deci tu cum ai fi văzut dialogul astfel încât să îi fie respectat dreptul ei la o alegere liberă?

–               Păi evident că Ionică era liber să îi spună după ce ea l-a întrebat cum ar putea să îl răsplătească ceva de genul: „Fată frumoasă, în primul rând, dacă am făcut ceea ce am făcut, nu a fost pentru vreo răsplată, ci pentru binele oamenilor. Și, chiar dacă ar fi vorba de vreo răsplată, nu tu ești cea care ar trebui să o împlinești, pentru că chiar dacă și tu ai beneficiat prin ceea ce s-a întâmplat, asta nu te face datoare în vreun fel, fiindcă tu ai fost jertfă aici pentru binele altora. Admir acceptarea dăruirii propriei tale vieți pentru binele celorlalți și mi-aș dori să îmi îngădui să mai stau în preajma domniei tale, aceasta fiindu-mi prea-plină răsplată.” și, bineînțeles, fără să mângâie sugestiv tăișul paloșului…

–               Deci tu vrei să spui că turuiala „eroului” în momentul anticipat al întrebării legate de „răsplată” este mai degrabă o impunere a propriei lui dorințe decât o alegere liberă.

–               Evident… mai ales după cele întâmplate. Fata se simțea o frunză în vânt și se vede din reacțiile ei anterioare că era paralizată de frica că va muri, deci dorea foarte mult să își continue existența, așa că dacă „marele erou” i-a trântit în ochi varianta în care costul era căsătoria cu el, n-a stat mult pe gânduri pentru că era o chestiune de „mintea cocoșului” că nu prea era momentul să îi spună „altceva” salvatorului, pentru că risca niscaiva repercusiuni nedorite, așa că i-a dat rapid inelul, cum cerea acesta, asigurându-se că rămâne în viață, lucru care o interesa mai mult decât orice în acel moment.

–               Înțeleg…

–               În plus, întrebarea fetei este un bic bizară, ea în mod normal putând să îi fi spus „Mulțumesc din inimă, voinicule, și hai să mergem la tatăl meu care te va răsplăti pe măsura vitejiei tale.”, pentru că împăratul era mult mai în măsură să îl poată răsplăti pe Ionică decât o biată fată care nu avea nimic altceva decât propriul său corp. Chiar și un mesaj de tipul „Îmi placi foarte mult și mi-aș dori din suflet să îmi fii soție, dacă și tu ți-ai dori acest lucru, dar să știi că dacă nu simți aceasta, nu se face gaură-n cer și nu te forțează nimeni să iei o decizie împotriva voinței tale, iar eu voi accepta orice răspuns din partea ta.” este tot o formă de presiune, pentru că aceste lucruri, dacă sunt autentice, ar trebui să fie simțite și nu exprimate explicit, ar trebui să fie deduse din comportamente, nu din vorbele care pot influența masiv percepția celuilalt și deciziile sale.

–               Destul de corect… Fata, de bună seamă, dacă auzea așa ceva, evident că s-ar fi simțit datoare să îi facă pe plac. Modul în care „binefăcătorul” pune problema nici nu cred că îi lasă loc de „întors”. Zero libertate de alegere în acele condiții…

–               Yeap… Dar Ionică al nostru nici măcar atâta nu îi lasă, adică aparența unei alegeri, ci își cere repede „plata”, care era nici mai mult nici mai puțin decât o relație de căsătorie pe viață cu el. Este, să zicem, normal să existe un anumit fel de recunoștință față de cineva care ți-a salvat viața, dar, dacă în balanță este antamarea propriei tale vieți într-o relație de o asemenea importanță cu „salvatorul”, atunci lucrurile în mod clar ar trebui puse complet altfel, astfel încât toate aceste elemente să nu compromită corectitudinea solicitării și, prin aceasta, natura relației. Pentru Ionică ar fi trebuit să conteze foarte mult motivația fetei de acceptare a intrării  în relație cu el, aceasta fiind determinantă pentru viitor, pentru calitatea și forma interacțiunilor lor. Dacă la bază se află doar datoria pe care el o invocă, îți salvez viața de balaur pentru ca tu să mi-o oferi pe a ta în altă formă, lucrurile nu stau prea bine, pentru că nu este o relație afectivă, personală, așa cum cel mai probabil își dorea el. Era similar cu cumpărarea unei sclave de la eșafod. O „salvezi” astfel încât ascendentul moral pe care îl generezi să o facă să se simtă obligată să te „răsplătească”, de fapt ea nedispunând în mod liber de viața sa vreun moment pentru că „datoria” suprascrie toate celelalte aspecte care concură în alegere.

–               Înțeleg, am spus. Dar vezi, de multe ori dorința aceasta intensă de a avea frumusețea orbește te face să nu mai ții cont de aceste aspecte, care se pot dovedi foarte importante. Dorința ta de a poseda ceea ce îți place atât de mult, ceea ce te atrage atât de puternic este atât de mare încât toate celelalte aspecte pălesc până la dispariție. Este la fel ca în povestea „Satul aplecat”, în care și Păcală o salvează pe fată mai întâi de la moarte, pentru că aceasta voia să își ia zilele, apoi de la o căsnicie cu „buhosul”, însă nu îi cere să îl răsplătească, ci o întreabă „Ai unde să te duci?”, la care ea răspunde „Am… un flăcău pe nume Ion. Mi-i drag. Și… noi jurasem să ne luăm…”, după care o îndeamnă să plece cât mai repede și să îl lase să se descurce „Lasă, n-ai tu grijă de mine!”

–               Deci și Ionică al nostru, dacă întreba pe fată, s-ar fi putut să aibă o surpriză, în sensul ca aceasta să fi avut deja un „drăguț”, și el să se bage ca musca-n lapte, într-o relație care nu îl privea…

–               Cam așa… Dar lui Ionică nu îi pasă de toate acestea și, ca și buhosul lui Păcală, nu este interesat cum intră și de ce intră fata în relația „amoroasă” cu el, ci îl interesează doar să intre.

–               Iar consecințele nu se vor lăsa așteptate… am spus dus pe gânduri, pentru că întreaga poveste căpăta de acum un nou sens pentru mine, cu totul diferit de cel pe care îl percepusem atunci când o citisem prima dată. Înțelegeam că trecusem foarte ușor peste acest moment al generării relației, în care deși foarte rapid, în câteva cuvinte, au fost implicați foarte mulți factori, foarte multe aspecte, multe foarte fine, greu de sesizat la prima vedere, însă extrem de puternice și reale, care intrau în „ecuație” și puteau cântări foarte greu în decizia ulterioară, peste care și Ionică și eu trecuserăm foarte facil, văzând decizia fetei ca fiind evidentă și naturală, fără să luăm în considerare poziția ei și modul în care putea fi influențată de toți acești factori. Mda… îmi dădeam seama că am perceput extrem de superficial toate aceste aspecte și de fapt totul se jucase în modul în care fata pusese întrebarea, după care fusese ca la șah, niște mișcări rapide și care s-au închis cu mat pentru fata care se trezise captivă într-o relație pe care habar nu avea dacă și-o dorea. Oricum, am adăugat, mi-am dat seama că nimeni pe acolo nu era interesat dacă ea dorea sau nu o căsătorie cu „salvatorul”, fiind cumva de la sine înțeles că își dorea, ce naiba…

–               Corect… Oricum, acum vedem doar că, după ce își asigură relația cu fata, așa cum am anticipat, somnul greu îl lasă din nou descoperit pe Ionică, care cade pradă loviturii unui pământean „sacagiu”, pe nume Negrilă (cel negru), care nu ține cont de faptul că omul apărut din lemn făcuse treaba și și-o dorește pentru el pe preafrumoasa prințesă, drept care face o faptă „mișelească”.

„Nu gândește mult și, dintr-o lovitură puternică de hanger, l-a scurtat de cap pe Ionică Ram-de-Tei.

Când a văzut fata împăratului, gata să-și iasă din minți de supărare. Se frământa și striga la sacagiu cât o ținea gura, îl blăstăma cu lacrimi de foc în ochi pentru mârșava faptă ce-o făcuse; plângea, se chinuia, dar viul e cu cei vii, iar mortul cu cei morți.ˮ

–               ­Acuma eu sunt curios cum putea fi cineva „sacagiu”, adică unul care cară apă de la o fântână de la care nu lua nimeni apă decât cu aceste sacrificii umane de prim rang. Iar după cum a analizat situația, decizia luată și punerea ei în aplicare, nu pare chiar un pământean obișnuit, căcat la cur și slugarnic, ci, ca și Spânul, un individ trecut prin ciur și prin dârmon, cu reale calități de conducător, deși de o condiție „socială” specifică, joasă, care nu îi permitea să ajungă „în fruntea bucatelor”, acolo unde erau alții deja, cu drepturi consfințite doar prin faptul că se născuseră în familia care trebuia. Așa că gestul lui, criminal în esență, nu mi se pare mai mișelesc decât cel al lui Ionică, care s-a jucat de-a eroul salvator cu balaurul care îi asculta ordinele cu sfințenie pentru a-i impune fetei o soartă „fericită” alături de el pentru toată viața.

–               Mda… în esență este vorba de o stare de război, în care nu există milă și „înțelegere”, și în care triumfă cel mai puternic. Și în care puterea este luată, nu cerută, odată cu fata și împărăția. Și în astfel de circumstanțe, de bellum omnium contra omnes, nu există „principii”, „corectitudine” și „dreptate”, ci, așa cum se vede, voința divină este exprimată prin ceea ce continuă să existe. Ionică, ca și fiul craiului din „Harap- Alb”, nici nu concepea că există unii care nu văd în niciun fel ordinea existentă, în care unii prin naștere au de toate, iar ceilalți trebuie să le fie sclavi ca ceva absolut natural, de la sine înțeles și care va fi respectat „no matter what”. Spânul, ca și sacagiul Negrilă, deși sunt de-a dreptul demonizați de poveste, care se străduiește să transmită către cititor senzația, ideea că sunt „negri”, „malefici”, par niște indivizi care, în esență, neagă ordinea socială și îndrăznesc să gândească că și ceilalți, poate chiar mai dotați și mai valoroși decât „nobilii”, pot avea acces la pozițiile sociale și la „bunătățurile” acestei lumi care le sunt refuzate și interzise doar pentru originea lor „umilă”. Mie îmi par niște sclavi care nu se prea împacă cu statutul lor și nu sunt prea dispuși să slujească pentru totdeauna pe niște căcați în ploaie care sunt șefi doar pentru că îi cheamă într-un anumit fel. Și care îndrăznesc să fie la fel de „mișei” și „jegoși” ca și acești privilegiați, care primesc armele „sfinte” și puterea doar prin naștere, profitând de orice prilej ca să ia locul „conducătorilor” rânduiți.

–               Da, dar vezi că această „sumețire” nu prea a fost văzută cu ochi buni de cei care rânduiau mersul popoarelor. Prin urmare, crima supremă, păcatul suprem de care te puteai face vinovat era trădarea seniorului, poftirea la o altă poziție decât îți era dată prin naștere, poftirea la locul „păstorului”. Nu e de mirare revolta povestitorului și blamarea gestului sărăcanului. De fapt și în realitate nobilimea în frunte cu regii preaiubiți au avut un adevărat șoc atunci când au constatat, pe propria lor piele, că iobagii flămânzi și împilați nu vedeau deloc ca normală și naturală starea de sclavie absolută în care se aflau și pe care sfinții preoți o proclamau „divină” continuu în biserici, și nu doar că băleau la trufandalele din care seniorii se ospătau continuu, dar au mai și îndrăznit să facă anumite lucruri „odioase”, cum era ridicarea privirii din pământ și chiar a armelor, ca să le ia locul…

–               Într-adevăr, ceva o-r-i-b-i-l, cum zice și povestea noastră… mârșava faptă ce-o făcuse…

„Doamne… Ce să vă spun. Să te tot duci să nu auzi, să te ascunzi să nu mai vezi cele întâmplate acolo. Afurisitul de sacagiu ca un sălbatec s-a repezit la fata împăratului.ˮ

–               Da, ceva de neconceput… Nu e de mirare că sacagiul, de condiție umilă, este portretizat în asemenea nuanțe „demonice”. Este un sălbatic, mârșav, diform, și tot așa. Nu frumos ca Ionică și drept, cinstit și de viță cerească…

–               Mda… Acțiunile acestui erou mă duc cu gândul la scenele alea din filme în care unul vai steaua lui angajează pe niște huligani să se prefacă că „iau bătaie” când o prind pe micuța prințesă pe la colțul blocului, „îngroziți” de priceperea eroului salvator, care astfel capătă statutul și ascendentul pe care și-l dorea, reușind astfel să o impresioneze și să îi devină „prieten” și „iubit”.

–               Deci un „blat”, cum ar veni, doar că aici cel care angajează „bătăușii” îi și omoară, sigur, fără ca aceasta să facă parte din înțelegerea inițială.

–               Cam așa, am râs cu poftă, gândindu-mă la nenumăratele conflicte „pe bune” pe care le avusesem cu golanii din cartierele orașului. Un fals, la urma urmei, pentru că este evident că balaurul urma fără crâcnire ordinele divinului Ionică… care, după mine, cred că s-a scufundat prima dată în somn ca să se ducă „în duh” să ceară aprobarea pentru „ajustarea” planului inițial și omorârea balaurului „neștiutor”.

–               Oricum, fata nu era conștientă de toate astea la acel moment. Pentru ea, în ciuda cererii intempestive a lui Ionică, acesta apărea ca un erou salvator care fusese ucis mișelește de un neica nimeni, care până atunci se ascundea prin tufișuri. Dar ce s-a mai întâmplat de ziceai că te-a impactat atât de tare?

–               Așa… deci se dovedește foarte repede că Ionică putea fenta moartea și bineînțeles că vine la palatul unde nunta începuse… Mai trebuie să precizez că fata se cuplase cu învingătorul, după același principiu care a stat la baza primei sale relații de iubire.

„Sacagiul, dac-a văzut că fata nu-și află locul, a zis:

–               Ține-ți firea, față de împărat: nu-ți fie teamă! Bunătatea inimii mele m-a sfătuit să-ți cruț viața. Dar pentru asta, trebuie să-mi juri credință. Iar de nu, vei rămâne aici hrană corbilor cerului.

–               Ce am de făcut? a întrebat fata nedumerită.

–               Iaca ce ai de făcut, a zis sacagiul, oricine te-ar întreba despre fapta cu balaurul, să le spui că eu l-am ucis. Iar despre ceea ce-ai văzut că am făcut eu, o vorbă să nu scoți, că să știi că unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul.

Atunci, fata împăratului, ca să-și apere gâtlejul de ascuțișul hangerului și să poată avea parte de lumina soarelui, n-a avut încotro. A pus mânile pe hangerul sacagiului și a jurat față de sacagiu că din cele ce a văzut, nu va scoate o vorbă către nimeni.ˮ

–               Bun, deci bunătatea inimii sale, nu interesul l-a „sfătuit” să îi cruțe viața. O scenă asemănătoare cu cea din Harap-Alb, la ieșirea din fântână. Iar fata este un fel de „bun” care trece de la unul la altul fără ca cineva să o întrebe ceva. Vine la pachet cu „împărăția”. Iar sacagiul invocă bunătatea, tot așa cum oamenii „de bună-credință” susțin că Domnul cel bun le insuflă una sau la alta… Ei, săracii, nu au nicio responsabilitate, doar urmează aceste indicații divine, care se produc magic în interiorul lor și ce să vezi, omul nu poate decât să le pună în aplicare. Conștiința, mintea omului nu produce nimic prin propriile forțe, este doar un receptacul al acestor imbolduri sfinte, care vin ori de la inima lor bună, ori de la Domnul Dumnezeu. 

–               Iar uneori de la Cel Rău, drept care se căiesc și se întorc la Calea cea Bună, unde primesc absolvirea de păcat, pentru că oricum nu a fost alegerea lor, ci doar au căzut în „ispită”.

–               Da, întocmai… însă povestea îndrăznește să ne spună înfierând pe sacagiul cel rău că nu era vorba decât de interes și nu de o bunătate autentică a inimii, care nu exista având în vedere fapta mișelească ce tocmai o făcuse, iar fătuca, ca să aibă parte de lumina soarelui, „n-a avut încotro” și s-a cuplat cu nasolul…

–               Da, nu ca în cazul cu Ionică, în care și-a manifestat liber opțiunea și a ales să fie împreună cu eroul ce o salvase.

–               Exact… Acu cred că nu realiza încă și că sacagiul o salvase de traiul alături de unul ca Ionică, însă cred că era încă sub imperiul șocului și al evenimentelor traumatice, așa că funcționa pe modulul de supraviețuire, nepermițându-și luxul unor analize prea complexe.

–               Evident… Deci, unde apare șocul tău?

–               Șocul meu apare mult după ce Ionică se întoarce din morți, își recuperează nevasta ce nu apucase să fie „murdărită” de sacagiu și îi convinge pe toți că are niște puteri speciale.

„Atunci Ionică Ram-de-Tei, dac-a văzut că vicleanul de sacagiu încearcă mereu să-și apere pielea, nu l-a mai putut răbda inima. Și când a suflat odată asupra bucăților de limbi și gheare, s-a întruchipat balaurul cel cu șapte capete, lungindu-se peste mese dintr-un capăt la altul al salonului.

De frica balaurului, într-o clipă nu s-au mai văzut nici împărați, nici împărătese, nici crai, nici crăiese, că toți intraseră pe sub mese. Țipete și văicăreli ce erau acolo «care ar fi văzut și auzit, de râs n-ar mai fi putut.»

Care mai de care se târa la picioarele lui Ionică și-l ruga să facă ce-o face cu balaurul că leșină duducele de frică. Ionică Ram-de-Tei, văzând că s-a trecut lucru de șagă, când a bătut de trei ori din palme, n-a mai rămas nici urmă de balaur pe mese, apoi a strigat:

–               Liniștiți-vă, împărați și împărătese, nu vă mai fie teamă. Ieșiți de sub mese, că balaurul s-a făcut nevăzut.ˮ

 

–               Deci se dovedește că lupta cu balaurul a fost o vrăjeală, și că de fapt acesta nu „murise” definitiv, ci putea fi reîntrupat oricând de „divinul Ionică”, care, ca și părinții săi adevărați, adică cei doi moși de la începutul poveștii, poate să dea viață suflând asupra unor elemente organice (bucăților de limbi și gheare), restaurând ditamai dihania…

–               Și nu se vede nicio legătură tematică cu cartea sfântă… „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.ˮ

–               Absolut niciuna, nici că Elohim-Domnul Dumnezeu este un plural și e destul de vechiuț, ca să spun așa… Dar nu asta era problema mea… Ci faptul că după se întâmplă ceva foarte ciudat, mai ales că prințesa a demascat pe față pe „cel rău”, demonstrându-și loialitatea față de cel care o salvase ucigând în mod real balaurul.

„Cum l-a văzut fata, a zis către împărat:

— Da. Tată! el este adevăratul viteaz care l-a ucis pe balaur și lui îi datorez viața.ˮ

–               Aha… păi e foarte frumos, vrednică fată, de toată cinstea…

–               Tocmai, am spus, și când apare noua problemă, se întâmplă ceva ciudat…

„Ei, dar să vedeți, dragii mei. Că nu la fel s-a bucurat și Tăciune-împărat, vecinul lor, ba chiar deloc. Și iaca, voi spune de ce: pe mezina lui Pană-împărat o ceruse și el de nevastă, dar numai că ea nu l-a plăcut nici de voie, nici de nevoie. Zicea că-i mult prea gras, cheleg și, mai mult ca atât, era un om sucit cum s-ar spune, dușmănos, avea o inimă ca de câine și nu-i plăcea să facă prietenie eu nimeni. De necaz că fata lui Pană-împărat se măritase cu Ionică Ram-de-Tei, Tăciune-împărat a căutat să se răzbune pe ea. Ca s-o poată văduvi, își puse-n gând să facă ce-o face să-l ucidă pe Ionică.ˮ

–               Deci pe același principiu pe care acționase și sacagiul… Și acesta nu pare afectat nici că fusese deja începută, ca alții, spuse Camelia privind lung spre mine. Se pare că o dorea oricum era, doar să fie a lui și să se bucure de ceea ce putea oferi aceasta celui cu care era…

–               Mda… am spus încurcat, rușinat fiind de evidența apropoului. Cu această ocazie se relevăcă de fapt puterea lui Ionică stătea în cele două arme „sfinte” pe care le primise la naștere chiar de la moșnegii aceia speciali. Acestea făceau treaba pe câmpul de luptă și, când a fost deposedat de ele, Ionică și-a furat-o ca orice alt muritor.

„Ehei, măiculiță… Și când a azvârlit Ionică sabia și buzduganul împotriva monștrilor lui Tăciune-împărat, cât ai clipi n-a mai rămas niciunul în viață.ˮ

–               O armată de altfel formată din oșteni destul de non-umani, speciali…

„După aceea, n-a durat mult, că la porunca lui Tăciune-împărat ca din pământ a apărut un puhoi de războinici. Dar ce fel de războinici, că eu dacă i-aș fi văzut, m-ar fi găsit năpădăicile de frică:

Nici ca oameni nu erau.

Un singur ochi în frunte aveau.

Doamne… Și când a văzut Pană-împărat că s-au pornit asupra lor atâta amar de dihănii c-o falcă în cer și una-n pământ și azvârleau cu tăciuni aprinși, de frică nu știa unde să se bage.ˮ

–               ­Niște „ciclopi” care „aruncau cu tăciuni aprinși”… Într-adevăr, se pare că de fapt se istorisește un fel de bătălie dusă de niște forțe speciale, cu arme speciale, cu mult peste cele la care aveau acces oamenii și care nu puteau fi combătute decât tot cu o tehnologie aparte, neaccesibilă muritorilor de rând și care asculta de acest Ionică, evident nonuman din prima clipă, pentru că, la fel ca Păcală, se naște din lemn, nu din carnea unor părinți umani.

–               Corect, și acest Tăciune-împărat nu se astâmpără, deși pierde de mai multe ori bătăliile, însă când în sfârșit Ionică se hotărăște să termine cu acesta, constată că nu mai are armele originale, care îi fuseseră schimbate cu niște copii lipsite de putere de o „babă” care, ca și în povestea lui Harap-Alb, nu cere în schimbul serviciilor ei speciale decât „o dimerlie de mălai să-mi hrănesc cloșca cu pui și eu sunt mai mulțămită…”

–               Sunt convinsă, râse Camelia. Dacă tot primise ordin, ca baba lui Harap-Alb, acum nu era să o zică pe șleau… O să o dea și ea așa, frumos, cu principiile, că babele se mulțumesc întotdeauna cu puțin… un bănuț fără mare valoare sau o traistă de mălai… pentru că, se vede clar, intenția contează. Nu contează că în ambele cazuri baba se prezintă în fața oamenilor cu propunerea de a le rezolva problemele insurmontabile. Babele, se știe de când lumea și pământul, fac servicii aproape gratuite.

–               Celor „desemnați”, am pufnit.

–               Eh, detalii. Așa, și?

–               Da, și Ionică rămâne cu ochii în soare când comandă armelor să își facă, ca de fiecare dată treaba, drept care o mierlește din nou…

„Când au ajuns pe câmpul de luptă, Ionică Ram-de-Tei îndată a scos sabia din teacă, poruncindu-îi să-l scurteze de cap numai pe Tăciune-împărat și când a azvârlit-o, a căzut la câțiva pași de el.

Văzând una ca asta, atunci Ionică a zis:

— Tii, doamne, oare ce păcatele o mai fi cu sabia mea?

S-a dus repede și a ridicat-o de jos și iar a azvârlit-o asupra vrăjmașului Tăciune-împărat, și sabia la fel a căzut jos. Când a dat s-o ridice de jos pentru a treia oară, abia atunci a putut să vadă că nu-i sabia lui și pe loc și-a dat seama că numai baba pe care o primise în casa lui i-a făcut bucata.

Tăciune-împărat, nemaiputându-se stăpâni, l-a pălit un râs, de răsunau văile de primprejur. Și atunci a zis:

— Hei, viteazule Ram-de-Tei! Nu te mai osteni degeaba că fermecata ta sabie e în mâna mea și buzduganul tău sta la brâul meu. Ca să nu mai pierd timp, îndată-i vei simți tăișul!

Numai ce a zis, că a și zvârlit sabia către Ionică Ram-de-Tei și cât ai clipi, i-a sărit capul de pe umeri cât-colo, prăvălindu-se într-o prăpastie unde se putea crede că nu-l mai găsesc nici corbii și nici șoimii cerului.ˮ

–               Nasol de nasol… Mă mir că armele nu aveau un sistem de siguranță.

–               Din cele povestite, se pare că nu aveau și că Ionică se baza tot pe limita conceptuală a celor din jur, care nu puteau nici măcar gândi să se burice la șterpelirea și folosirea acestora. O trufie și o siguranță care l-au costat din nou capul. Iar frumoasa prințesă, ce să vezi?

„Atunci, Tăciune-împărat, când se văzu cu sabia cea fermecată și buzduganul, de Ionică Ram-de-Tei își luase de grijă, se și credea împăratul-împăraților, spaima zmeilor, biruitorul voinicilor. În aceeași zi, a pus stăpânire pe cârma țării lui Pană-împărat și atunci frumoasa mezină Lia, fiica împăratului Pană, n-a mai avut timp de mofturi.

Vrei nu vrei, ce era să facă? S-a măritat cu Tăciune-împărat.ˮ

–               Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa… râse din nou zglobiu Camelia, evident ironic.

–               Nu, nu, stai că nu s-a terminat coșmarul… abia începe, am spus grăbit. Aici e momentul tragic. Deci femeia care rămâne întotdeauna cu învingătorul, ca o ciută ce acceptă rezultatul confruntării dintre cerbi pentru poziția de alfa, capătă brusc nume…

–               Aha, că până acum a fost anonimă…

–               Da, era mezina… Acum are un nume, Lia, și, să vezi și să nu crezi, nu a mai avut „încotro” și s-a măritat, cu ofturi fără mofturi, evident, cu învingătorul.

–               Păi da, că din cauza poziției ei nu avea încotro. Efectiv nu avea niciun fel de altă opțiune decât să accepte pula celui care stăpânea tronul.

–               Evident, mai ales că Ionică era plecat, din nou, dintre cei vii… Este de înțeles, avea și ea nevoi, era și ea vie, ce naiba, doar nu era să jelească acum toată viața și să o facă pe botoasa, lucru pe care și povestea ni-l comunică, fără mari probleme, înțelegând că și pentru cei ce deapănă povestea gestul Liei se încadrează într-un registru oarecum de normalitate, toată lumea înțelegând-o și negăsindu-i vreo vină aparte în asta. Doar că, aflăm cu stupoare că, spre deosebire de situația cu sacagiul, în care îi rămăsese complet fidelă și l-a sprijinit imediat, din toată inima și necondiționat pe eroul Ionică fără frică și cu puța mică, acum, după ce Tăciune îl răpune pe soțiorul mult iubit și preia tronul, Lia îl acceptă imediat pe cel pe care îl refuzase odinioară pentru că era „prea gras, cheleg și mai mult ca atât, era un om sucit cum s-ar spune, dușmănos, avea o inimă ca de câine și nu-i plăcea să facă prietenie cu nimeni”.

–               Acesta este acum deci foarte bun pentru a se „uni” cu el și pentru a-i fi fidelă…

–               Păi na, ce să facă săraca? Că și pe sacagiu l-a beștelit ea, dar până la urmă, ce să facă dacă dorința de a trăi era mai puternică? E de înțeles, doar nu avea acum să își ia zilele ca să fie lângă „cel iubit”… Faptul că se cuplează cu cine era șeful și era în viață ne indică fără prea mult efort că nu era cu niciunul vreo mare „iubire”, ci era o chestiune de adaptare și acceptare a unei situații în care ea era un fel de „premiu” pentru cei ce preluau puterea, lucru care, deși nu era prea măgulitor, îi conferea față de ceilalți muritori o poziție privilegiată aici, în această lume, în această viață. The winner takes it all. Simplu ca lumina zilei. Nu înțeleg ce mare mister.

–               Ei, se pare că și pentru Ionică devine clară și evidentă această realitate, pentru că, spune povestea, după ce „juncanii” îl reînvie a doua oară…

 „Atunci Ionică Ram-de-Tei, sabie și buzdugan nu mai avea, înapoi la femei-sa nu mai avea ce căuta, ce era să facă? Încotro era cu privirea, într-acolo s-a pornit.ˮ

–               ­Deci exista o dezamăgire totuși, să înțeleg, și Ionică, ca și tine, a perceput alegerea femeii ca pe o trădare. Și o trădare apărută nu doar din faptul că, așa cum ziceai tu, Ionică se aștepta să îl urmeze pe lumea cealaltă, ci, dimpotrivă, ea știind deja că el nu este ca orice om și fiind martoră la reapariția sa după ce a fost scurtat de cap de sacagiu, putea anticipa că și acum lucrurile se vor întâmpla în aceeași manieră și ar fi trebuit, ca și prima dată, să îl aștepte și să îl susțină, ca o soție credincioasă și iubitoare.

–               Cam așa, am spus, pentru că și eu cred că am fost impresionat de atitudinea ei în faza cu sacagiul… și am presupus, ca și Ionică de altfel, că era vorba de mai mult decât o simplă ecuație în care poziția necunoscutei putea fi ocupată de orice individ…

–               Da, dar se poate ca la acel moment prințesa să fi judecat pe baza aparențelor, legat de „bătălia” cu balaurul. După mine, este foarte posibil ca după nuntă să fi înțeles și ea multe lucruri, pe care le-am înțeles și noi, și să se fi convins de realitate, nu de aparențe, și să se mai fi destupat la minte și să fi înțeles că de fapt Ionică nu era cu nimic mai breaz decât alții și că tot ce era special la el stătea în puterea dată de „armele” sale speciale. Așa că l-a devalorizat și nu mai simțea nicio datorie sacră în a-i sta alături și de a-i fi credincioasă decât atâta vreme cât ocupa acea poziție. Exact ca în natură… Poziția generează privilegiile. Nu mai ocupi poziția, pa și pusi…

–               Da, dar aici se invoca aparent existența unei chestiuni de principiu. Ea îl respinsese pe Tăciune pentru anumite lucruri care țineau de structura sa. Prin urmare, acum apărea drept surprinzătoare decizia sa rapidă de a se uni cu un individ de o asemenea teapă, care atacase țara tatălui ei și făcuse atâtea nenorociri. Pentru că alegerea sa nu părea doar una de conveniență, ci una de substanță, din inimă, pe care Ionică a perceput-o drept o trădare. Și, prin urmare, s-a și purtat în consecință față de ea.

„Numai bine ce ajunsese împăratul acasă, se făcuse și noaptea de-a binelea. Calul a fost băgat în grajd, i s-a umplut ieslea cu fân proaspăt cosit și nici n-apucase a ieși împăratul din grajd, că împărăteasa și venise să vadă calul. Când să-i vadă ochii, calul se-ntorcea cu spatele la împărăteasă. Când împărăteasa se dădea de partea cealaltă, calul iar se întorcea cu spatele la ea. Dar până la urmă, vicleana reușise să-i vadă ochii…

Și-atunci, a zis:

— Așa, dragul meu! Iaca pentru ce cal mi-ai sărăcit împărăția. Cal de aur, cu ochii lui Ionică Ram-de-Tei ai cumpărat. Dacă mâine dimineață n-ai să-l tai, carnea să-i fie arsă și cenușa azvârlită în zbuciumul vântului, să știi că de el n-ai să scapi cu una cu două.ˮ

–               Există anumite momente în viață când oamenii se confruntă cu adevărul. Și, după mine, acum Ionică înțelege care a fost natura relației sale cu Lia, pe care s-a grăbit să o „mărite” cu el. Se pare că graba cu care Lia s-a măritat cu „buhosul” ne arată de fapt că în sfârșit se simțea liberă să facă o alegere cu adevărat liberă, acum că datoria care o ținuse în relația cu Ionică se sfârșise, pentru că, nu-i așa, jurământul este „până când moartea ne va despărți”. Iar Lia se grăbește să se mărite cu învingătorul, oricare ar fi fost acela, tocmai pentru că știa că Ionică va reînvia, ca și după momentul cu sacagiul, și va veni să o recupereze, moment în care ea voia să fie deja „luată” ca să nu mai poată reintra într-o relație cu el, mai ales una de căsătorie.

–               Ionică reînviat iar de ființele alea speciale, cu aspect de bivoli, arondate lui de la naștere, odată cu armele pe care acum le-a pierdut, înțelege adevărata natură a relației dintre el și fosta sa nevastă, se transformă într-un cal foarte frumos, dorind să determine pe Tăciune, prin dorința naturală de posesie, să îl cumpere cu un preț enorm și să ajungă în fața fostei sale iubite ca să o trateze cu sictir, iritând-o.

–               Ca să „scoată la lumină” adevăratele sentimente dintre ei doi. Deci un fel de sfidare, o răzbunare chiar și din această formă față de cea pe care o crezuse credincioasă și devotată lui în orice circumstanță. Și care erau aceste „sentimente”?

–               Sunt evident de ură… Lia îl „vede” pe Ionică în trupul de cal și îl anunță pe Tăciune că mai e puțin și își va lua din nou o formă omenească, amenințându-i poziția. Drept care îi și solicită să îl omoare și în această formă.

–               Parcă ar vrea să îi zică lui Ionică să stea mort, așa cum ajunsese după ce fusese omorât de Tăciune pe câmpul de luptă…

–               Evident. Remarcăm cu ușurință o încrâncenare enormă din partea Liei ca Ionică să rămână mort, dispărut din viața ei, pe care din nou o „amenință”, venind să îi solicite să își plătească datoria apărută atunci când a salvat-o de la moarte.

–               Se pare că se săturase să i-o sugă, mai ales afișând fericire și fiind plină de „iubire”.

–               Da, aici vedem cum povestea suferă o turnură aproape neașteptată, pentru că de la indicația firavă când Ionică, reînviat, constată că nu prea mai are ce căuta pe la fosta nevastă, se ajunge la focalizarea deplină pe aceasta și pe „trădarea” sa oribilă, care reprezintă practic singurul aspect de care povestea și atenția se mai leagă. Femeia este prezentată și percepută prin urmare ca o trădătoare jegoasă, principala vinovată de toate cele întâmplate, fără ca Ionică să ia absolut deloc în considerare cum s-a ajuns la acea situație, ca și cum nu el a fost cel care a permis „infiltrarea” babei, neglijența și siguranța sa nesăbuită permițând furtul și substituția armelor, el realizând abia pe câmpul de luptă absența principalei sale puteri, lucruri la care nevasta nu a participat în nicio formă. 

–               Ne mai zicând de deciziile sale succesive de a-i permite retragerea lui Tăciune și bazarea pe jurămintele sale de îndreptare și respect. Surprinzător, într-adevăr, cum Ionică vede din toate cele „întâmplate” doar acceptarea pasivă din partea Liei a noului cuceritor, de după înfrângerea și moartea sa, lucru care în mod evident îl interesează cel mai tare, pentru că îl doare cel mai tare, fără însă, din nou, să se întrebe cum de s-a ajuns în această situație, pe care el o generase în mod clar încă de la bun început cu manipularea și silirea Liei de a accepta o căsătorie cu el. Dar el este singurul care a generat și proiectat această așa-zisă realitate a unei relații speciale care exista între ei doi, luând acceptul ei de după „omorârea” balaurului drept dovadă a iubirii față de el, de fapt el habar nu avea ce simte și ce crede fata, nu l-a interesat niciun moment să verifice și să îi dea posibilitatea de a se exprima liber, dispus fiind să accepte realitatea în orice formă ar fi fost aceasta. De fapt avem de-a face cu o relație one-sided, în care doar bărbatul, atras de frumusețea femeii, își dorește o relație exclusivă cu ea și, în loc să se asigure că există interes și din cealaltă parte, se grăbește să profite de un context pentru a se asigura că femeia acceptă relația, fiindu-i indiferente motivele sau trăirile sale interioare.

–               Da, există un fel de durere cu care în mod sigur eu am rezonat, o durere a celui care a investit emoțional într-o relație în care a crezut și pe care a crezut-o specială încă de la bun început, dar care se dovedește un mare fâs, o relație tranzacțională, ca oricare alta. Suferința și dezamăgirea personajului a răscolit și în mine ceva aparte, care, după cum ți-am zis, în ciuda tuturor celorlalte aspecte, de care, recunosc, nu am fost deplin conștient la momentul citirii acestei povești, mi-a declanșat un fel de angoasă, o durere acută, intensă și profundă, pe care o pot asemui unei traume. Nu m-am mirat apoi că povestea se transformă într-o adevărată ditirambă împotriva femeii, văzută ca o ușuratică și o trădătoare, lipsită de cele mai elementare principii morale… De fapt eu nu am văzut niciodată acțiunile Liei ca fiind ale unei ființe disperate să fie într-o relație pe care nu și-o dorea, ceea ce o ținea acolo fiind acceptarea acelei datorii care ținea până la moartea soțului mult prea iubit, pe care acum înțeleg de ce îl voia rămas mort.

–               Evident din alte motive decât Tăciune, care nu știa că atâta vreme cât Ionică mai avea un corp, acesta i-ar fi asigurat renașterea, așa că demersurile Liei, prin care dorea să se asigure că Ionică nu va mai avea nicio posibilitate să își confecționeze un corp material în care să ființeze în această lume, scapă cele două picături de sânge sărite pe poala unei fătuce care habar nu avea ce se întâmplă și judeca totul doar după aparențe.

–               Această nouă victimă este recrutată de Ionică tot pe baza milei față de un act aparent atât de samavolnic, cum este cel de a omorî un animal atât de frumos cum era calul cel de aur, fără a ști cu adevărat ce se ascundea în spatele aparențelor. Cu ADN-ul din cele două picături de sânge lui Ionică i se confecționează un nou corp, în care renaște și prin care își duce la bun sfârșit răzbunarea față de cei care îl trădaseră. Le cântă un cântecel frumos…

„Femeie rea, necredincioasă…

Fă-te-o salcie pletoasă.

Soarele să te ardă,

Vântul să te bată

Și frunza-n lac să-ți cadă.

Iar tu, împărat dușmănos,

Să te faci broscoi râios.

În apă să trăiești,

Cu lut să te hrănești.ˮ

–               Să înțeleg că până la urmă întreaga poveste se dorește a fi o parabolă ce descrie natura intrinsecă „stricată” a femeii veșnic trădătoare și nerecunoscătoare față de cel care se întrupează ca să o întâlnească, să o salveze și să îi ofere o viață împlinită și fericită. Pentru că văd că prințesa este numită acum „vicleana împărăteasă”, iar Ionică, care se prefăcuse de la început că se luptă vai și amar cu balaurul aflat de fapt în subordinea sa și pe care de altfel l-a putut apoi recrea fără mari probleme, nu se vede viclean sub niciun fel. Nu, de pare că tot naiva fată îngrozită, care dorea și ea, ca orice ființă, să trăiască, și sub imperiul spaimei și în fața insistenței „eroului”, acceptă să se mărite cu el, nevăzând altă alternativă, tot ea este vinovată și trădătoare… Eu nu înțeleg cine e mai viclean… Și până la urmă de ce este numită vicleană Lia? Ce a făcut ca să merite această caracterizare? Femeie rea, necredincioasă… Păi nu văd la ce anume să fie credincioasă, în momentul în care Ionică cel idiot și neglijent, înfumurat și vanitos dispare din această lume… Poate se aștepta ca ea să sară de pe un turn sau să își curme viața în orice fel decât să continue să trăiască și să înceapă interacțiunile sexuale cu noul învingător…

–               Cred că ceva de genul… Am senzația, am spus cu greutate, ideile închegându-mi-se lent, dar din ce în ce mai clar, că prin toată chinuiala venirii în această dimensiune a acestei ființe întrupate sub forma lui Ionică se urmărea această întâlnire aparte cu Lia. Fremătarea sa la auzul fanfarei, cunoașterea de dinainte a unor aspecte, toate elementele „ciudate” care precedă „salvarea” fetei mă duc cu gândul la faptul că tot ce a urmărit el a fost un fel de confirmare a existenței unei legături personale cu această fetă, de care ar fi vrut să îl lege mai mult decât o relație de putere, de circumstanță.

–               Bine, dar dacă asta urmărea, ar fi trebuit să o lase să decidă singură și să fie autentic, sincer încă de la bun început. El în mod evident a profitat de un anumit context ca să proiecteze o imagine falsă, mințind în privința relației sale cu balaurul, generând o impresie mincinoasă legat de marea luptă pe care a trebuit să o dea pentru „salvarea” ei, ca apoi să-i bage repede în ochi „prețul salvării”. Păi bine, dacă vrei o legătură personală, fă-o să ajungă personală, nu minți, nu manipula și nu sili pe cineva să intre într-o relație cu tine, făcând-o să se simtă datoare, slabă și neajutorată. Dacă voia o relație personală, ar fi trebuit să încerce să o cucerească pe fată, să ajungă ea singură, fiind absolut liberă, să îl îndrăgească, să îl valorizeze pentru calitățile și acțiunile sale. Ionică a făcut ceea ce se cheamă în alt limbaj o manipulare ordinară și i-a insuflat fetei ideea că el însuși a trecut pe lângă moarte pentru ea, ca să o salveze, și că aceasta este cumva obligată să îi „întoarcă” acestea prin acceptarea relației sexuale și sociale cu el. Dar, ca și Iisus, care nu făcea fapte bune, ci fapte care urmăreau un obiectiv clar, adică era un schimb, o tranzacție, vindecări contra supunere și pocăință, chiar acceptarea unor alte legi morale și sociale, și Ionică, dacă voia să arate că doar făcea o faptă bună, ar fi trebuit să nu ceară nimic în schimb, dacă voia doar să arate că îi este atât de dragă încât ar vrea să fie cu ea pentru totdeauna, ar fi trebuit să o ducă frumușel la tatăl său și să încerce să îi cucerească inima prin atitudine, fapte și să o lase să decidă ea, liber, fără presiune, dacă vrea să fie împreună cu el au ba. Modul manipulativ și mincinos în care el a acționat, forțarea deciziei ei prin comunicarea grăbită, intempestivă și autoritară a „prețului” nu au generat decât o situație echivalentă tuturor celor remarcate de tine prin povești sau prin viață, adică o relație „cu de-a sila” și nicidecum o relație naturală, care să aibă la bază plăcutul reciproc și valorizarea, lipsită de manipulare și impunere. Prin urmare, ce atâta mirare că femeia l-a acceptat până și pe cel „buhos” dacă el a fost atât de deștept încât să o pună într-o asemenea situație de rahat. Îmi dau seama că bărbații de fapt sunt foarte câinoși și invidioși pe femeie, care alege viața, să își continue existența, care nu își scoate inima din piept pentru că „iubi” cel nepăsător, neglijent și prost o aduce în sapă de lemn și o pune la dispoziția fiarelor, fie că sunt umane sau din adâncul pădurii. Pretențiile lui Nala, după ce a pierdut totul la zaruri din propria impulsivitate, neglijență și prostie sunt identice cu ale lui Ionică care, după ce că se baza pe armele primite, și-a pus palma în cur și aștepta ca femeia să fie la fel de idioată ca el și să lase totul, urmându-l credincioasă în moarte. Și ce să vezi, acea ființă care alege viața, fie sub forma protejării propriei vieți, fie sub forma copiilor săi, permițând continuarea existenței în această dimensiune, perpetuând practic speranța și ființarea, este văzută ca o jegoasă egoistă, rea și necredincioasă, care trădează idealul sfânt al iubirii. Ei bine, domnilor, este posibil să aveți adesea o surpriză și să constatați că și proastele manipulate de voi în toate felurile, șantajate și violate își pot vedea interesul propriu și nu vă urmează „necondiționat” în moarte, fie aceasta fizică sau de altă natură, și pot să își vadă de propria viață, continuând ceea ce ar fi trebuit să aveți voi grijă să se întâmple. Nu să behăiți a jale după ce ele trebuie să suporte și să susțină consecințele infatuării, prostiei și neglijenței voastre. Și, după câte văd, creștinului din tine, care fraternizează cu condiția de părăsit a lui Ionică, îi este cumva incomodă plăcerea și fericirea femeii trăită cu altcineva… Am băgat eu bine de seamă, sau m-ai fi vrut nefericită, astfel încât tu să fii cel care să mă „salveze” și să îmi ofere cunoașterea plăcerii și a fericirii pe această lume? Te cam irită și nefericește experiența mea anterioară… Te nefericește fericirea altora? Ai vrea ca doar tu să oferi fericire? Ceilalți nu pot să trăiască sau să încerce să își descopere singuri calea către fericire? Cine ești tu să poți spune care modalitate este mai bună pentru oricine? Oare modul în care vezi tu lucrurile este, ca și în cazul lui Ionică, singurul posibil? Ce îl îndreptățește pe marele erou manipulator Ionică să o judece și să o condamne pe Lia? Cu ce i-a greșit aceasta în mod direct și concret? Că nu a rămas singură și „neconsolată” toată viața, lăsând totul de izbeliște pentru că el nu a fost nici măcar în stare să își păzească armele, singurele care îi garantau existența pe aicea? De ce să impui și să ceri așa ceva unei ființe vii, care are tot dreptul la viață și la bucurie, la plăcere și fericire la urma urmei, fiind treaba ei cum o găsește, dacă nu rănește pe nimeni altcineva. Căci iată cum se termină povestea…

„Pană-împărat s-a bucurat mult că a scăpat de ei și nici nu vrea să mai audă de numele lor.ˮ

–               Ionică se prezintă în fața tatălui Liei și îi spune cum l-a trădat fii-sa cu Tăciune și el i-a pedepsit pe amândoi luându-le viața. Moment în care povestea ne spune ceva foarte greu de crezut pentru un om sănătos la cap, cum că tatăl mult s-a bucurat că a scăpat de fii-sa, renegând-o, dar destul de creștinește și credibil în paradigma masculină care percepe femeia care îndrăznește să își afirme propriile alegeri și să nesocotească datoria veșnică asumată în fața Domnului de a sluji pe soțiorul rânduit de soartă. Soțior care îi spune cum străina fătucă neștiutoare dar cu inima bună l-a ajutat să renască.

 „Și fiindcă Pană-Împărat era copleșit de bătrânețe și cum știa că Ionică Ram-de-Tei era un om cinstit, drept și neîntrecut de viteaz, i-a încredințat lui cârma țării.

Iar Ionică a căutat fetișcana care-i salvase viața, a adus-o în cetate, a crescut-o în leagăn de mătase și când se făcuse bună de măritat, s-a însurat cu ea și au făcut o nuntă cum alta mai frumoasă n-a mai fost.ˮ

–               Într-adevăr, un om extrem de cinstit, drept și viteaz… După mine, în lumina acestor ultime analize, Ionică își continuă acțiunile manipulatoare, bazate pe clișee și aparențe, și convinge pe Pană să încredințeze unor necunoscuți tronul și puterea.

–               Sau poate că Pană nu vede alternativă, pentru că realizează că Ionică nu este om și dispune de niște puteri extraordinare și că oricum nu are ce să facă. Dar povestea trebuie să ne prezinte alegerea bătrânului care, chiar dacă și-a dat seama că se pricopsise cu tatăl balaurilor, nu avea cum să i se opună, și atunci prezintă transferul de putere, pe baza marilor calități și principii care îl animă pe Ionică, ca fiind cea mai bună dintre toate soluțiile posibile.

–               Și, după cum se vede, cel mai bine este să o iei pe fetică de când e mică și neștiutoare, să o crești așa cum trebuie dacă vrei să o ai a ta așa cum îți place. Pentru că una crescută de alții în condiții aleatorii poate să aibă idei proprii și să caute să fie fericită și în afara ta… fiind astfel rea și vicleană… Pe când una crescută de tine, chiar și când ajunge să se lămurească cu cine împarte pâinea și sarea și pe cine primește în interiorul ei în sfânta uniune carnală, are destule mecanisme de control implementate și resimte sfânta datorie așa cum se cuvine ca să nu facă multe valuri, continuând să slujească precum se cuvine… fericită… cu zâmbetul pe buze…

–               Hmm, mai mult o grimasă, am spus extrem de surprins… Dar mai există ceva care nu îmi sună bine… ca să zic așa, deși poate nu este extrem de important.

–               Da? Ce anume? întrebă Camelia.

–               Ei bine, înțeleg că Ionică era extrem de supărat pe nevasta sa și pe Tăciune, care îi răpise fericirea, și i-a „aranjat” pe amândoi. Nu am înțeles însă de ce s-a întors la Pană-împărat ca să o ponegrească pe fii-sa și să o laude pe naiva fetiță care i-a permis să supraviețuiască, prin colectarea celor două picături de sânge. Nu înțeleg cum i-a explicat lui Pană miracolul reînvierii sale și motivul introducerii în ecuație a „bunului samaritean” sub forma copilei nevoiașe, cu care împăratul chiar nu avea nicio treabă. Ce urmărea cu acestea Ionică? Căci dacă era vorba doar de o poveste în care bărbatul s-a simțit lovit în amorul propriu de preferința pentru altul a neveste-sii după dispariția lui, mai logic era să își vadă neștiut de treabă, să o caute pe mititică și să trăiască fericit cu aceasta noua poveste de iubire. De ce expunerea, complicațiile, ponegrirea și întinsul iar al mâinii la Pană pentru a-l sensibiliza ca să îl lase pe tron? Dacă eram eu în locul lui, ieșeam discret din ecuație, o luam pe micuță și, cu armele pe care le aveam, plus puterile aparte, îmi făceam rost de o altă super poziție în altă împărăție unde nu mă știa absolut nimeni.

–               Da, dacă ai fi fost tu… Dar se vede treaba că ocuparea acelei poziții specifice, în acea țară era foarte importantă și este foarte posibil ca aceasta să fi urmărit Ionică al nostru de la bun început, iar cheia în care am interpretat noi până acuma toată povestea să fie una profund eronată… spuse încetișor Camelia.

–               Eronată? am pufnit năucit… Ce vrei să spui?

–               Exact ce ai auzit… Practic noi ne bazăm întreaga analiză pe presupunerea, omenească de altfel, că avem de-a face cu o poveste „de iubire” și că acuzațiile pe care i le aduce Ionică Liei legate de „necredință” au legătură cu relația lor sentimentală, care l-a rănit până în adâncul sufletului. Însă, așa cum se întâmplă adesea, această linie de analiză are la bază doar un sens al cuvântului „necredincios”, care noi am presupus că se referă doar la latura emoțională.

–               Așa… Și ce vrei să spui?

–               Dar tu ce crezi?

–               Că este posibil ca termenul „necredincioasă” să se refere și la latura socială, în care poziția de soț să fie acordată mult prea ușor lui Tăciune, împiedicându-l astfel pe Ionică, luând în considerare capacitățile sale de a fi adus din morți, să își reia locul legitim alături de fiica împăratului Pană, să îl alunge pe Tăciune și să aibă din nou deschis drumul către tron.

–               Corect… Cel mai probabil Ionică aștepta, pe baza a ceea ce știa Lia despre el și văzuse în cazul sacagiului, ca fata să facă un joc de-a Penelopa, amânând nunta cu Tăciune indefinit, până el ar fi reușit să se refacă și să găsească o modalitate de a-l anihila pe cotropitor. Graba cu care Lia a cedat lui Tăciune i-a comunicat că emoțional nu era deloc legată de el, că nici nu-i era fidelă și nici nu l-ar fi ajutat în cazul în care ar fi vrut să reia locul de soț și succesor legitim la cârma țării. Acesta era trădarea care l-a afectat atât de mult, poate mai mult decât sentimentele ei pentru el. Îndrăzneala ei de a consfinți de bună voie pe Tăciune ca soț legal și astfel de a nesocoti înțelegerea inițială, care era mai mult legată de partea legală, juridică a statutului lui Ionică decât de nu știu ce mare iubire era între ei.

–               Bun, dar și dacă Lia nu se mărita imediat cu Tăciune, tot ar fi trebuit să scape de acesta, eventual omorându-l.

–               Evident, dar asta ar fi arătat că Lia îi era fidelă, așa cum și Ulise a găsit-o pe Penelopa neatinsă și nemăritată după douăzeci de ani de la plecare. Presiunea la care o supuneau pețitorii nu era neapărat legată de frumusețea ei, ci de poziția socială pe care soțul ei legal ar fi avut-o și de perspectivele pe care această poziție le-ar fi deschis. Era o chestiune legată strict de politică, de putere, nicidecum una amoroasă.

–               Aha… Deci zici că și Ionică aștepta același lucru, indiferent cum s-ar fi întâmplat. Dacă Lia prefera, se putea culca liniștită cu cine avea chef, însă poziția de soț legitim trebuia să rămână închisă multă vreme, rezistând la toate presiunile, până când el ar fi reapărut și ar fi găsit o soluție.

–               Cam așa… pentru că, dacă stai bine și te gândești, modul în care Ionică i-a prezentat Liei după ce a „salvat-o” de balaur cum se putea „achita de datorie” ce ne spune? „Răsplata ta îi să-mi fii mireasa mea.”

–               Că este posibil ca Ionică să fi vânat încă de la bun început poziția de soț legitim, legal al prințesei și nu neapărat câștigarea afecțiunii sale… am spus dus pe gânduri, în timp ce toată povestea mi se reconfigura în cap și toate „golurile” se umpleau, punctele se legau între ele cu viteză.

–               Foarte corect… mai ales dacă aceasta făcea parte dintr-o misiune care avea ca etapă intermediară obținerea acestei poziții aparte, care îi deschidea mai apoi calea către tron…

–               O misiune? Cum adică o misiune?

–               Una ca oricare alta, care face parte dintr-un plan, o strategie mai largă. Uite, gândește-te, dacă ar fi să rezumi cât mai pe scurt povestea lui Harap-Alb, cum ai putea să o faci? Ce relatează de fapt acea poveste?

–               Cum un fiu de crai, fricos, prost și leneș, lipsit de orice experiență, este ajutat de niște forțe superioare, care se reclamă de la Domnul Dumnezeu, să obțină tronul împărăției unchiului său, pe care în mod natural nu ar fi putut să îl aibă niciodată.

–               Bun, deci acolo este vorba tot de o ingerință în mersul natural al evenimentelor și treburilor omenești, cu scopul de a-l pune pe tron pe acest prostănac numit Sclavul Alb, după ce este lăsat să fie târnosit bine și trecut prin diverse „aventuri” și „teste” provocatoare, cu scopul anunțat de la bun început de a-i schimba perspectiva asupra lumii și lucrurilor. Deci un training accelerat pentru ca ultima roată la căruță să poată ocupa o poziție aparte, de unde putea influența destinele a mii și mii de oameni. Dacă în „Harap-Albˮ cel împins de la spate este de la bun început un om, aici la ce ne putem gândi? Pentru că povestea este încă de la început foarte clară.

–               La încadrarea în societatea umană, într-o poziție de conducere, a unui non-om, pentru că Ionică Ram-de-Tei nu este un om adevărat.

–               Dar ce?

–               Nu aș putea să spun… În mod clar seamănă cu un om, dar are niște caracteristici aparte, care nu se întâlnesc la niciun om, asta este clar. Și dacă, să zicem, nu ar fi apărut neapărat în mod magic, prin transformarea unui obiect de lemn într-un copil uman, și ar fi fost cumva plantat la familia pădurarului de cei doi „moșnegi” care au apărut la ceas de seară împreună cu cele două arme magice și cei doi „juncani” speciali, pe care le-au lăsat acestuia, totuși are niște caracteristici aparte.

„Și iaca așa trecuse un an de zile. Ionică Ram-de-Tei crescuse ca unul de zece ani. Când împlinise doi ani, crescuse ca unul de douăzeci de ani. Înalt, frumos și năzdrăvan. Odată cu creșterea lui, îi crescuseră și puterile, de nu-i mai stătea nimeni împotrivă. Scotea copacul din rădăcini cât ar fi fost de gros și se lupta cu cele mai puternice animale sălbatice și pe toate le dovedea.ˮ

–               Deci avem un Samson românesc, ca să zic așa, și, spre deosebire de acești copii ai Domnului, pomeniți adesea în Vechiul Testament, acesta creștea foarte repede, asemenea altora născuți din mame umane dar de o proveniență „aparte”, cum este și cazul altui personaj de basm, Pipăruș Petru.

–               Dar despre cine ai mai auzit tu că a avut o naștere „specială” și apoi a avut un traseu aparte prin viață?

–               Păi în mod clar Iisus și Ioan Botezătorul. Amândoi sunt concepuți cu Duhul Sfânt și mai târziu, atunci când se vor întâlni, se vor recunoaște, de parcă amândoi ar fi avut o conștiință și acces la o zonă de cunoaștere mult mai vastă, superioară oamenilor. Ceea ce, dacă stau și mă gândesc bine, este descris și în multe basme populare românești, cel care îmi vine cel mai repede în minte este „Pipăruș Petru și Florea-nfloritul”.

–               Între Ionică și juncani există o legătură aparte despre care el știe foarte bine, fără să îi fi spus cineva, și de care îl avertizează și pe tatăl său adoptiv.

„— Tată, ține minte ce-ți spun. Eu vă las cu bine și dacă va veni cândva vremea și-ai să auzi răgind juncanii mei din ocol, să te duci cât mai repede la ei, și dac-ai să vezi că le picură sânge din vârfurile coarnelor, să le legi câte o batistă roșie la cornul drept, apoi să le dai drumul să plece.

— Ei, se vede lucru că așa oi face, dragul tatei, a zis plângând pădurarul.ˮ

–               O chestiune clar non-umană. La fel de ciudată și de non-umană este faza cu bilețelul pe care îl scrie balaurului. Dacă până aici mai avem dubii legate de originea sa non-omenească, acum în mod clar ni se furnizează niște informații care ne arată o pre-știință și o cunoaștere a mersului lucrurilor cărora oamenii nu le vedeau sensul. În plus, această cunoaștere îi conferă o poziție specială, privilegiată, în ceea ce putem bănui ca un sistem în care fiecare este un fel de rotiță care are locul și rolul său.

–               Da, în mod evident. Dacă faptul că Ionică știe să scrie și să citească mai poate primi o explicație cât de cât plauzibilă, faptul că știe ce să scrie pe un bilețel astfel încât balaurul cu șapte capete, care nu dădea apă decât celor care își jertfeau un membru al familiei, să păsuiască pe babă și să o lase să ia apă ascunzându-se rapid în adâncurile fântânii nu mai poate primi niciun fel de explicație.

–               Decât că și Ionică, și balaurul făceau parte din același sistem non-uman, dar cultivat, inteligent, care știe să comunice prin scris, cu o tehnologie foarte avansată, prin care comandă vocal armelor care atacă singure țintele desemnate de posesor, pot învia pe cei omorâți de arme convenționale și care, de ce să nu ne gândim, urmăreau infiltrarea lui Ionică, cel care semăna cu un om, dar în mod clar nu era uman nici prin naștere și nici prin caracteristici, acesta putând să își schimbe forma.

–               Aha, am spus năucit… Și atunci cererea de a se căsători cu el adresată prințesei Lia, care este evident că asistase de mai multe ori la ritualul prin care balaurul își făcea apariția și se ospăta cu prada sa umană, , face parte din această misiune pusă la cale încă de la început și explică destul de bine și graba lui Ionică de a o îndatora pe fată și modul oarecum ciudat prin care se repede să o pună în fața faptului împlinit.

–               Foarte corect… Acea grabă pe care noi ca oameni o putem explica prin marea sa atracție pentru frumusețea fetei o putem vedea și ca un fel de nepricepere a modului în care funcționează psihicul uman, pentru că fata este destul de surprinsă de cerința intempestivă și care nu prea admitea replică și, după un moment de poticnire, în care evident că își face niște calcule elementare legate de opțiunile sale, admite relația, dar, așa cum ne arată și desfășurarea viitoare a evenimentelor, nu din toată inima, ci cam „înghițind gălușca”.

–               Ceea ce ne indică, așa cum vedem încă de la începutul poveștii, că moșnegii și Ionică nu prea înțeleg foarte bine modul de percepție și de gândire uman, pentru că se bazează pe chestiuni destul de brute, ca să spun așa, fac greșeli și se expun, generând riscuri foarte mari. Să ne gândim că pădurarul și nevasta lui au realizat foarte ușor că nu e un lucru curat apariția neașteptată a juncanilor lângă copil și nici creșterea sa accelerată, dar, pentru că își doreau foarte mult un copil, au trecut cu vederea și nu au pus întrebări suplimentare și nici nu au raportat „anomaliile” către autorități. La fel și Ionică cu baba, se expune unui mare risc prin ceea ce face, atrăgând atenția și putând fi denunțat către autorități ca fiind ceva „aparte”, care nu se încadrează în tipicul uman normal, toate acestea putând să îi aducă mari probleme. Până și Lia, după acel moment de descumpănire în fața solicitării intempestive de căsătorie, trece cu vederea și acceptă, fiind fericită că încă era în viață, așa că nu mai conta atât de mult că prețul vieții ei era măritișul cu un necunoscut despre care nu știa absolut nimic. Ionică nu ia în considerare modul în care se vulnerabilizează permițând sacagiului să îl decapiteze și apoi este nevoit să recreeze balaurul în mod public, stârnind iarăși suspiciuni.

–               Bun, dar dacă tot avea aceste puteri și ar fi urmărit poziția de împărat, în locul lui Pană, de ce nu ar fi folosit pur și simplu forța și armele sale pentru a constrânge pe oameni să îi accepte superioritatea și conducerea? De ce atâta chinuială cu salvarea fetei, căsătoria, care oricum au dus la probleme?

–               Hmm… tu de ce crezi? În povestea cu Harap-Alb crezi că i-ar fi fost greu calului să zboare direct până la Împăratul Verde și acesta să îl înscăuneze pe micul crăișor? Nicidecum… dar s-ar fi pierdut ceva foarte important, ca și în acest caz, al lui Ionică Ram-de-Tei…

–               Da, în mod clar. Harap-Alb nu ar fi avut experiența și „înțelepciunea”, priceperea pe care aventurile sale i-au adus-o, poate chiar mentalitatea complet diferită de cea cu care plecase la drum… dar aici care ar fi fost diferența?

–               Diferența aici ar fi fost că în modul în care s-au desfășurat lucrurile Ionică primea ceva foarte valoros în acțiunea sa de ocupare a tronului lui Pană împărat, și anume acea legitimitate naturală și credibilitate pe care respectarea măcar aparentă a ascensiunii sociale ți-o asigură. Așa încât nu ar fi fost perceput de către oameni ca fiind parte-n-parte cu balaurul, așa cum era de fapt, ci ca un om, unul ca ei, care s-a luptat pe viață și pe moarte salvând prințesa, pe care o plăcea și o iubea și cu care dorea să fie până la moarte, având urmași. Adică se integra destul de natural și normal printre ceilalți, în ciuda „discrepanțelor” aduse de armele sale „non-umane”, și beneficia de credința celorlalți în umanitatea, bunătatea sa, și, prin urmare, de sprijinul acestora pe termen lung. Dacă ar fi venit cu balaurul de zgardă, ar fi obținut șefia, fără discuție, dar nu și dedicația celorlalți, dăruirea și credința lor, aceștia nu l-ar fi integrat și perceput ca pe un legitim succesor al lui Pană, lucru de care în mod evident forțele care l-au creat pe Ionică aveau nevoie.

–               Aha… De aceea Ionică a fost atât de supărat când a realizat că Lia se grăbise să se mărite cu Tăciune, pentru că toată construcția atât de laborioasă de infiltrare și de camuflare a lui Ionică sub aparența unui om normal și poziția de soț al prințesei moștenitoare se duseseră pe apa Sâmbetei, adică se năruise cam tot ce se dorise. De aceea Ionică se întoarce la Pană-împărat, care are un nume simbolic, adică de împărat ușor și de păcălit, și de manevrat și de cucerit, îi comunică „trădarea” fiicei sale și îl „convinge” să reia procesul de unde rămăsese și să îi încredințeze tronul, binecuvântându-i și noua „achiziție”, fata din popor.

–               Ceea ce un împărat nu ar fi făcut niciodată, doar poziția de soț legal al fie-sii putând legitima o urcare pe tron. Așa, la conducere era un străin ce avea lângă el pe una care nu avea nicio treabă cu familia regală, lucru care nu ar fi convins pe niciun nobil care ar fi trebuit să îi legitimeze și să le accepte acea poziție.

–               Bun, și ce ar putea urmări niște unii care seamănă cu oamenii, dar nu sunt oameni, care posedă niște tehnologii și puteri supra-umane punând pe unul dintre ei pe tronul unei împărății umane? Să fie niște lucruri pro-umane, așa cum lasă de înțeles aceste povești, care prezintă situația din perspectiva „eroului”, astfel încât cititorul să rezoneze și să „fraternizeze” cu acesta?

–               Păi hai să vedem ce lucruri bune pentru oameni ar putea aduce unii care plantează balauri știutori de carte cu șapte capete străjeri la sursele de apă pentru a cere jertfe umane de la fiecare familie care are nevoie să își împlinească nevoile fundamentale… Ție ți se pare o politică umanistă? Și ce au avut de câștigat oamenii din domnia lui Ionică, atât cât ne este prezentată?

–               Hm… Evident că nu, este ceva extrem de crud, extrem de criminal, anti-uman. Ceva care nu prea prevestește nimic bun pentru oameni care, într-adevăr, privind obiectiv, nu au „câștigat” absolut nimic, starea lor fiind la fel ca înainte, poate doar balaurul să fi fost mutat la altă fântână. Acum mi se pare mai explicabilă insistența cu care Lia îl dorea mort pe Ionică… Cred că reușise să afle destul de multe ca să înțeleagă ce se întâmpla, ajungând foarte departe de momentul în care acceptase căsătoria cu „învingătorul balaurului”.

–               Bun, dar cine ar putea să fie aceste forțe cu asemenea capabilități și interese?

–               Păi unde ai mai auzit de unii care sunt asemănători oamenilor, dar nu sunt oameni?

–               Evident în Sfânta Scriptură, în Geneză, chiar în capitolul întâi…„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.»”

–               Corect… râse Camelia. Și cei care au făcut oamenii după chipul și asemănarea lor cel mai probabil seamănă cu oamenii, însă în mod clar nu sunt oameni. Iar interesele acestora, care „creează” umanitatea, nu sunt deloc clare, mai ales că nu ni se spune decât că au fost puși în vârful lanțului trofic, însă rolul adevărat al oamenilor pe această planetă este complet ascuns, aceștia fiind singurii „în plus”, care nu se încadrează de fapt în ordinea naturală existentă, fiind de fapt în afara ciclurilor naturale… Cert este însă că oamenii au format civilizații despre care, iată, aceste povești vin să ne spună ori cum se „ajustează” destinul unora care nu ar fi ajuns niciodată prin ce erau în poziții de putere reale, ori cum se instalează indivizi non-umani în aceste poziții, iar cei care le stau împotrivă sunt puternic devalorizați, blamați, portretizați ca răi, necredincioși, nedemni, trădători.

–               Bun, dar de ce oare ar exista aceste „povești”, în care să ni se dezvăluie aceste „manevre” ale acestor forțe?

–               Gândește-te ce știa Pană-împărat despre Ionică și de cât de „uman” îi apărea… Unul care apare viu și nevătămat după ce i se taie capul, recreează balaurul care îl ascultă și dispare cuminte când șeful bate din palme, apoi nimicește armate întregi de ciclopi care aruncau cu „tăciuni” cu ajutorul unor arme cu comandă vocală… Foarte uman…

–               Și povestea ne spune că „Pană-împărat s-a bucurat mult că a scăpat de ei și nici nu vrea să mai audă de numele lor”. Ce motive ar fi avut, mai ales că era vorba de sângele său, care nu îi ieșise din cuvânt și cel mai probabil a oprit măcelul lui Tăciune acceptând, din nou, o căsătorie politică? Deci Lia ar fi trebuit să fie aclamată ca salvatoarea oamenilor și a împărăției tatălui. Foarte suspectă această bucurie și ștergere din existență a celei căreia i se datora, încă de la însoțirea cu Ionică, liniștea și prosperitatea poporului scăpat și de pacostea sacrificiilor… Și, în plus, imediat ni se comunică că Pană i-a pus coroana celui despre care știa clar că nu are nicio treabă cu oamenii după ce iar a apărut nou-nouț din morți și cu armele celebre pentru că „Ionică Ram-de-Tei era un om cinstit, drept și neîntrecut de viteaz”.

–               Mda… este evident că asta vrea neapărat să ne-o bage pe gât povestea, care, prezentând evenimentele din perspectiva lui Ionică, se folosește de identificarea cititorului cu personajul și trage din simpatia pe care această perspectivă o declanșează inevitabil, încercând să transforme o acțiune de manipulare a unor forțe non-umane într-o adevărată epopee făcută în numele Binelui și interesului oamenilor. Chiar și numele personajului este un diminutiv, pentru a-l face mai „simpatic” și mai apropiat cititorului.

–               Dar de ce există această poveste, ca și multe altele, îmi dau acum seama, care relatează aceste imixtiuni mai mult sau mai puțin transparente ale unor forțe non-umane în viața oamenilor? Pare ciudat… mai ales că, dacă treci de prima impresie, ți se face părul măciucă…

–               Da, în mod normal te-ai gândi că aceste lucruri ar trebui să fie ținute secrete, pentru că nu prea reprezintă niște informații favorabile acestor forțe, mai ales că pot duce la conștientizarea unor realități înfiorătoare pentru oameni. Expunerea lejeră a informațiilor legate de balaurii savanți care ascultă de pruncii apăruți complet diferit de oameni și cu puteri aparte, și care rezultă că fac parte dintr-un scenariu clasic de manipulare și de creare a unor „eroi salvatori” care ajung, într-o formă sau alta, stăpâni peste destinele oamenilor nu prea pare povestea pe care oamenii ar trebui să o știe. În plus, se pot afla multe alte informații despre limitele puterilor acestor forțe și diverse moduri de contracarare a armelor și strategiilor acestora, ceea ce nu pare chiar ce ar trebui să le fie expus celor care sunt chiar obiectul acestor strădanii imense, în care sunt implicate asemenea forțe, în mod evident cu scopuri precise și obiective complet diferite de ceea ce și-ar putea imagina oamenii.

–               Foarte corect… Mie îmi face impresia că este un adevărat război în care unii care posedă niște forțe și niște tehnologii cu mult peste cele umane, la care se adaugă strategii ce urmăresc niște obiective absolut necunoscute oamenilor, dar în mod sigur care nu sunt în slujba și spre binele acestora din urmă, care par mai mult o simplă masă de manevră care trebuie doar să valideze și să integreze acești conducători coadă de topor sau de-a dreptul non-umani ca fiind ai lor, își permit luxul de a dezvălui toate aceste lucruri oilor proaste, care ar trebui să fie ultimele de pe lume care să ajungă măcar să bănuiască ceea ce se întâmplă cu adevărat cu ele și cu această lume… Ori aceste forțe sunt absolut nepăsătoare dacă oamenii află ce se petrece cu adevărat cu ei pe această lume, fiind atât de departe de stadiul primitiv al oamenilor, ori vor să transmită un mesaj clar celor care li se împotrivesc, ca luare-aminte pentru cei care doar ar îndrăzni să li se pună împotrivă…

–               Poate toate acestea și totuși altceva…? surâse Camelia enigmatic. Poate există și alte forțe care li se opun acestor non-oameni care pot manevra, crea și manevra balauri știutori de carte, arme inteligente cu comandă vocală, care își pot selecta victimele sau au posibilitatea de a recrea un individ doar și pornind de la două picături de sânge. Poate aceste alte forțe sunt destul de inteligente ca să ne arate în astfel de povești vulnerabilitățile acestor shape-shifters, limitele lor conceptuale și ale armelor lor…

–               Aha, da, putem să remarcăm că aceste forțe non-umane nu prea se pricep la subtilități psihologice, nu prea înțeleg mecanismele subtile de gândire ale oamenilor, bazându-se pe linii de forță, majore, în marea majoritate a cazurilor pe frică și intimidare. Nu înțeleg chestiuni precum importanța fidelizării prin autenticitate și afecțiune, marșând continuu pe aparență și putere. Sunt destul de neglijente și au nevoie de „încărcare” prin „somn”. Armele lor pot fi întoarse împotriva lor dacă sunt capturate și nu funcționează în apropierea apelor, pentru că altfel Tăciune le-ar fi putut ordona să îl doboare pe Ionică de pe mal. De altfel, există o relație specială cu apa, deoarece și balaurul locuiește în acest mediu, esențial și pentru om, blocând accesul la această resursă fundamentală. Totul se învârte, în momentele esențiale, în jurul apei.

„Atunci, baba, cu frică, pe vârful degetelor s-a apropiat de fântână, s-a uitat în ea, dar n-a mai văzut nici urmă de balaur. Scoate ea o cofă de apă, o bea, mai scoate una, o bea și pe aceea, apoi din nou umple cofele și o ia spre casă mulțumită că-și potolise setea. Până să ajungă acasă, a tot gustat câte-o gură de apă, când dintr-o cofă, când din alta, de ajunsese cu ele aproape goale.ˮ

–               Și există moarte definitivă și pentru aceștia dacă corpul care le găzduiește conștiința este distrus în mod complet, în special prin ardere.

–               Deci sunt și ei muritori…

–               În mod clar, deși nu este clar cam cât este ciclul lor de viață… cel puțin nu din această poveste, care surprinde, ca și povestea despre Iisus, doar momentele nașterii sale speciale, copilăria scurtă și apoi direct acțiunea de promovare intensă și transformarea în erou de elementele plantate acolo și care îi așteptau apariția glorioasă.

„La scurt timp, toți oamenii din sat au luat apă din radină cât le-a trebuit și fiecare venea la Ionică  să-i mulțumească pentru binele ce le făcuse.ˮ

–               Urmează lupta grozavă cu elementele „răului” pe care de fapt le stăpânea și le putea materializa sau anula după vrere pentru triumful „binelui” și apoi martirajul nedrept după ce cere repede omului „prețul” efortului său dezinteresat…

–               Apoi învierea regulamentară și continuarea misiunii divine cu care venise în această lume… râse Camelia.

„N-a durat mult și juncanii au ajuns la locul unde zăcea trupul fără cap al lui lonică Ram-de-Tei. Îndată s-au apucat ei și i-au lipit capul de trup și după aceea un juncan a lins cu limba împrejurul gâtului, gâtul s-a lipit de trup, iar celălalt juncan i-a suflat în gură și Ionică a sărit drept în picioare. Mult s-a bucurat, când și-a văzut juncanii. I-a mângâiat cu palma pe frunte, apoi le-a zis:

Elelei, juncanii mei,

Un greu somn m-a doborât,

Nimic nu știu ce-am pățit!

Dar juncanii de acolo au zis:

Ehei, stăpâne, stăpâne…

Dacă pe noi nu ne-aveai,

Somnul de veci adormeai.

După ce juncanii lui Ionică își făcură datoria față de stăpân, și-au luat rămas bun, de la el, apoi s-au făcut nevăzuți. Iar Ionică, luându-și sabia și buzduganul, s-a întors înapoi la baba de unde plecase.ˮ

 

Primăvară, vară, toamnă, iarnă și iarăși primăvară (2003)

Posibilitatea libertății și ceea ce se poate face în această lume pentru a o putea obține și menține reprezintă subiectul principal al acestei pelicule coreene, deși aparent ceea ce se prezintă este doar o suită de evenimente ce leagă destinul unui maestru buddhist și a discipolului său, ce trăiesc izolați într-un mic așezământ din mijlocul unui lac. Relația intimă care există între ceea ce dorește de la un om, în speță depășirea propriului potențial în momentul în care, aparent, i se furnizează tot ceea ce are nevoie pentru a evolua, și propriile sale dorințe și nevoi este surprinsă într-un mod delicat și etapizat, ochiul spectatorului luând contact treptat cu un univers aparte, plin de liniște și de vibrația feerică a Naturii, care orânduiește viața oamenilor după propriile sale cicluri și care antrenează tot ceea ce este viu.

Aflăm că insula din mijlocul lacului adăpostește un sihastru, călugăr, perceput de toți ceilalți drept ”sfânt”, la care mai vin din când în când, cu ajutorul singurei bărci ce leagă foișorul-templu de lumea exterioară, oameni cu diverse probleme, pentru sfat și îndrumare. Într-o bună zi cineva lasă la ”poartă” un bebeluș pe care călugărul se decide să îl crească. Urmărim cum băiețelul începe primii pași în viață, înconjurat de afecțiunea, grija și atenția maestrului, care îi ghidează percepția spre înțelegerea și trăirea frumuseții lumii. Observăm însă că la un moment dat băiatul, care crescuse mai mărișor de acum, cutreierând pădurea ce înconjura lacul, pare animat și de alte trăiri decât maestrul său, care părea a respira în același ritmuri cu însăși natura înconjurătoare. Zdrobirea unui fluture cu o furie și o plăcere care îl surprinde dar îl și încântă, umplerea spre propriul amuzament a gurii broaștelor cu pietre ne indică că ceea ce există în interiorul micului pui de om nu este nici pe departe similar cu ceea ce există în interiorul celui care îl crește.

Apariția unei femei tinere în peisajul de altfel netulburat de pasiunile omenești, care vine pentru vindecare răscolește tot ceea ce exista în viața de până atunci a personajului nostru, simțirea pentru prima dată a atracției sexuale față de tânără și răspunsul similar al acesteia ducând în cele din urmă, după o perioadă de tumult interior și conflict cu maestrul său, la părăsirea ”pe furiș” a micului templu și aruncarea în fluviul cel mare al vieții omenești, cu pasiunile, dorințele și impulsurile sale. Maestrul află dintr-un ziar pe care îl adusese fostul său discipol, care revenise într-o stare sufletească înfiorătoare, că acesta a fost angrenat într-un triunghi amoros, fata cu care fugise fiind căsătorită și după divorțul acesteia, pentru a fi împreună cu el, mânat de gelozie și de posesivitate, o omorâse, fiind acum căutat de autorități pentru crimă.

Pentru a-l ajuta să își regăsească liniștea interioară, maestrul îl pune să scrijelească cu același cuțit cu care luase viața fetei și acum dorea să o ia și pe a sa o mulțime de ideograme pe care la pictase cu coada unei pisici albe pe debarcaderul din fața templului. Acestea fac parte, aflăm mai târziu, din cunoașterea personală pe care bătrânul o oferă omenirii despre Lume și Existență, și care sunt cuprinse (deja) în sutrele sacre ale lui Buddha. În momentul în care autoritățile vin să ridice pe tânăr, acceptă să îl lase să termine sarcina încredințată de bătrân și abia apoi pleacă, cu permisiunea sa, acesta punându-se ulterior în barca transformată într-un rug ritualic și trece într-o altă dimensiune. 

Micuțul șarpe ce apare dinspre barca în flăcări și se ascunde în templu ne duce la ideea că de fapt bătrânul făcea parte dintr-o altă categorie de ființe care luaseră temporar o formă umană pentru a încerca să transmită o învățătură superioară oamenilor, dar care eșuând, copleșite de pasiunile acestora, deciseseră să se retragă în lumea din care veniseră.

Într-adevăr, în capitolul următor, iarna, bărbatul care ajunge la templul pustiu și este întâmpinat de micul șarpe ce veghea pe hainele fostului maestru pe care le îmbracă, pare să îl fi așteptat și dispare ”predându-i ștafeta”, începe o viață solitară, de călugăr, parând fostul discipol care acum, eliberat din închisoare, revine pentru a încerca să își vindece și sufletul răvășit, supunându-și corpul la tot soiul de penitențe și rigori.

În mod ciudat, apare o femeie cu un bebeluș, pentru alinare sufletească, dar care moare căzând accidental în singura copcă pe care discipolul o săpase în gheața lacului pentru diverse nevoi. Cuprind de alte remușcări, acesta se decide să crească singur copilul, așa cum fusese și el crescut, dar observăm ulterior că acesta manifestă aceleași tendințe spre cruzime ca și el odată, tinzând să chinuie animalele pe care le găsea prin jur, bucurându-se tembel de durerea și suferința acestora.

Povestea se încheie în mod simbolic cu perspectiva văzută de sus a micului templu și a lacului din spatele unei zeități ”pașnice” din panteonul buddhist, indicându-ne că specia umană mai are încă un drum lung de parcurs până va reuși să își depășească pornirile impulsionale legate de putere și plăcerea pe care aceasta ne-o furnizează și astfel să putem păși într-o nouă dimensiune pe care Universul ne-o pune la dispoziție.