Superclișee diluzionale culturale – Mitul Martirului

”Scopul tuturor religiilor este să descopere cum să ”facă”, care implică legile vieții.” G.I. Gurdjieff

”Un tâlhar mare făcuse ce făcuse, nu știm unde, dar ajunsese mare într-un sat, staroste sau, cum s-ar spune astăzi, primar. Putea astfel să fure mai în voie. Și gândul lui, întreaga zi, doar la furat, ca al bețivului la crâșmă….

Intră tâlharul în staulul unui om. Îi fură vaca. Vine cu ea afară și o ascunde într-un aluniș, dintr-o pădure, ce-o avea nu prea departe de satul unde se găseau. O leagă de-un copac și-o lasă acolo, cu gândul ca-n ziua următoare s-o taie și s-o vândă cu preț bun la târg.

A doua zi țăranul păgubaș umbla prin sat. Avea nouă copii sărmanul. Cu laptele de vacă îi ținea. Se căina. Își smulgea părul de amar:

• Vai mie și vai mie!”
• Deci păgubitul era într-un dezastru total și hoțul bogat, acum ajuns primar, nu se gândea decât cum să mai facă încă ”un ban” de pe urma bunului furat. Zero empatie, zero omenie, zero înțelegere și rezonanță, zero bun simț. Lăsa atâția copii fără resurse, fără hrană, fără vreo compasiune sau interes. Tot ce conta era să-și alimenteze purcoiul de avere cu încă ceva. Căci dacă avea o pădure personală lângă sat îți dai seama despre ce vorbim.
• După mine furtul, mai ales din ceea ce celălalt a muncit cu greu să obțină și să genereze mi se pare la fel de grav ca și crima. Pentru că înseamnă să îți însușești fără drept și permisiune din munca, efortul și energia depusă de altul. Practic îi iei ”viața”. Iar aici clar vorbim de un personaj simbol, care prezintă un dezinteres total, ca toți hoții, legat de ce va simți celălalt și ce importanță are pentru păgubit evenimentul care este unul ”pe plus” pentru el. Nu putem vorbi de moralitate și de spiritualitate în cazul cuiva care face astfel de gesturi, mai ales când are alternative. Nu mă pot abține să nu mă gândesc la Iisus și sfinții săi discipoli cum furau în sfânta zi de sâmbătă cu o nesimțire totală din grâul altuia.
• Da, dar ai văzut cum și-a justificat Fiul lui Dumnezeu gestul…

Într-o sâmbătă, a doua după Paşti, Iisus mergea prin semănături şi ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile şi mâncau.

Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceţi ce nu se cade a face sâmbăta?

Şi Iisus, răspunzând, a zis către ei: Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau cu el?

Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi însoţitorilor săi, din ele, pe care nu se cuvine să le mănânce decât numai preoţii?

Şi le zicea: Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.

• Deci Fiul Omului fiind și fiu al lui Dumnezeu este și Domn al sâmbetei și a tot ce există, pentru că Tătucul deținea tot ce există, cu toată mila Sa și neintervenția și respectarea ”alegerii omului”. Când e momentul adevărului, El și Fiul șefi sunt peste toate. Așa că nu ai cum să furi de la tine…Plus că erau flămânzi…ce voiai să facă sărăcuții?
• Să caute o modalitate legitimă de a-și potoli foamea fără să bage mâna în bunul altuia fără permisiune? Sau să flămânzească, că tot erau Speranța Lumii și Lumina Lumii? Amuzant pentru mine e că pentru cine nu cunoaște legile dure ale Poporului Ales, toată tărășenia i se poate părea ceva lipsit de importanță, însă nu e deloc așa…Uite ce ne spune Biblia în Numerii:

Când se aflau fiii lui Israel în pustiu, au găsit un om adunând lemne în ziua odihnei;

Şi cei ce l-au găsit adunând lemne în ziua odihnei l-au adus la Moise şi Aaron şi la toată obştea fiilor lui Israel;

Şi l-au pus sub pază, pentru că nu era încă hotărât ce să facă cu el.

Atunci a zis Domnul către Moise: „Omul acesta să moară; să fie ucis cu pietre de către toată obştea fiilor lui Israel, afară din tabără!”

L-au scos deci toată obştea fiilor lui Israel afară din tabără şi l-au ucis cu pietre toată obştea, afară din tabără, cum poruncise Domnul lui Moise.

• Deci o ”acțiune lucrativă” în ziua de odihnă era pedepsită cu moartea.
• ..ești prea aspru, râse Camelia. Niște chestii neînsemnate… Doar vezi, fariseii s-au legat că furtul era înfăptuit sâmbăta, în ziua sfântă de odihnă…Nici nu se leagă de furtul propriu zis. Doar Iisus, sesizând cumva că nu era chiar ”cușer” ce făcea o dă pe ”mare-i grădina și-i a lui tata, iar eu sunt fii-su, deci…” Răspunsul lui Iisus ne arată că el a sesizat în acuzația fariseilor mai important faptul ”neprecizat” adică furtul, pe care îl recunoaște făcând referire la modul în care odinioară alți și-au însușit pâinile Domnului, decât că ”muncea” sâmbăta. Dar da, furtul a fost atât de înfierat în toate culturile pământului și aspru pedepsit. Depinde însă cine fura…Cum zicea tot în Păcală…Hoții cei mari trăiesc în palate, hoții cei mici în păduri. Iar justiția, se știe, funcționează unsă doar la cei mici, pe care îi pedepsește fără milă. Ia uite…

Un tânăr din Iași își va petrece următorii ani în pușcărie pentru că a furat salam și cașcaval în valoare de aproximativ 40 de lei dintr-un magazin. Acesta a fost văzut de o angajată și când a încercat să-l oprească pentru câteva momente a opus rezistență, inducându-i o stare de frică femeii, care i-a dat drumul, moment în care el a părăsit unitatea comercială.

În data de 6 mai, o angajată de la un magazin alimentar din Iași se pregătea pentru o zi de muncă obișnuită, dar avea să fie victimă la o scenă de tâlhărie. I. T. a început să-și bage sub geacă produse alimentare, precum 8 bucăți de cașcaval și 10 bucăți de salam, iar femeia l-a observat la scurt timp. S-a îndreptat repede către el, să-l oprească și să rezolve lucrurile, însă el a împins-o și a fugit din magazin.

Iulian a fost trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie calificată și furt calificat și a fost condamnat la o pedeapsă totală de 4 ani și 6 luni de închisoare.

• Iisus este prezentat astăzi, așa cum a fost și în ultimele două mii de ani, ca un exemplu suprem de ”superioritate morală”, fiind, la urma urmei, Salvatorul Omenirii, Mântuitorul acesteia, Martirul Suprem. Această percepție decurge și dintr-o o serie de percepte ”superioare”, care îi sunt atribuite lui Iisus și prezentate întotdeauna ca aparținându-i în integralitate și promovate doar de acesta în decursul istoriei. Acestea sunt cumva și împotriva istoriei și a logicii ”bunului simț”, făcând parte din cea de-a treia categorie de percepte ”morale” care depășesc pe cele anterioare și care într-adevăr, par izvorâte dintr-o percepție diferită, cu mult peste ceea ce oamenii la acel moment înțelegeau și erau dispuși să facă, solicitările lui Iisus părându-li-se nu doar extrem de dificile, ci chiar ciudate și ”contra firii”.

Astfel găsim idei și percepte precum ”Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”, ”Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.”, ”Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.”, ”Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.”, ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” iar toate acestea, care reprezintă comportamente și atitudini dintr-un registru special, contrar impulsurilor naturale, trebuie puse în practică ca să ”fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” și să ”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

Iar cheia care este furnizată, foarte corectă și logică este ”Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?”, observație foarte corectă, și care reflecta și opiniile mele legate de subiectul iubirii, în care atitudinea ”pozitivă” și ”binevoitoare” apărea doar atâta vreme cât ”obiectul iubit” se încadra în solicitările iubitului, în caz contrar comportamentul acestuia devenind agresiv, violent și intransigent, complet contrar declarațiilor și angajamentelor anterioare, arătând existența doar a unei relații de condiționare, nicidecum a uneia emoționale.

Foarte corecte și observațiile de sfârșit ale lui Iisus, care ne spune că dacă vrei să fii ”moral” și ”superior”, vrednic de Împărăția Cerurilor, nu prea poți să faci această dovadă a superiorității tale făcând lucruri ușoare și care vin în mod natural, de tipul dacă ți se dă o palmă să dai și tu una înapoi sau chiar două, ca să răzbuni prima agresiune, ci fă ceva greu, superior, non-agresiv, și anume întoarce și celălalt obraz. Fii contrar așteptărilor celuilalt care, fiind în norma sa inferioară, se așteaptă să lupți și să te împotrivești, și astfel să deschizi calea conflictului, care de cele mai multe ori escaladează și duce la distrugerea uneia din părți. Pentru cel ce se află pe drumul desăvârșirii interioare, sufletești, un astfel de comportament extrem de dificil, contrar logicii comune, este expresia și dovada nivelului său ”spiritual”. Ținerea mecanică și forțată a canoanelor ”morale”, fără acest ”supraefort” comportamental este ceva lipsit de o valoare autentică și în niciun caz superioară, demnă de nivelul desăvârșirii țintit, care este reprezentat de Dumnezeire, care este Tatăl Ceresc.

–   Dar o problemă majoră este reprezentată de faptul că aceste percepte nu aparțin lui ”Iisus”, fiind documentate ca niște ”idei” cu o vechime mult mai mare, de mii de ani înaintea ”evenimentelor evanghelice” și pe care le regăsim aproape identic în tabletele sumeriene, legate de zeul Utu. Trebuie așadar să ne gândim foarte serios că este foarte posibil ca imaginea acestor „lideri spirituali” ai umanității să fie de fapt o construcție completă, de la A la Z, ca să „iasă” ceea ce se dorește ulterior, adică o poveste întotdeauna politică, propagandistică.

– Avem astfel, în Evanghelia lui Matei, un episod extrem de interesant în care chiar și Iisus este surprins și depășit de gândirea unui om, care de altfel merge pe niște principii extrem de logice, pe care oamenii de obicei nu le prea urmează:

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,

Şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.”

Şi i-a zis Iisus: „Venind, îl voi vindeca.”

Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: «Du-te», şi se duce; şi celuilalt: «Vino», şi vine; şi slugii mele: «Fă aceasta, şi face.»”

Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.

Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.”

Şi a zis Iisus sutaşului: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut.” Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.(Matei, 8:5-13)

 Având la bază aceeași „credință”, adică o încredere absolută în capacitățile cuiva, în cazul acesta Iisus, sutașul se folosește de o logică elementară, care îi spune că dacă Iisus posedă niște puteri speciale și poate vindeca, atunci nu este nevoie neapărat de prezența sa fizică lângă cel bolnav, pentru că principiul care stă la baza vindecărilor sale este puterea, o capacitate care se poate manifesta în orice loc, mijlocită fiind de o altă forță, care este oriunde. Dar în mod evident, sutașul avea o limită conceptuală superioară lui Iisus, care se precipită să mai facă o minune întru gloria Domnului. Mântuitorul este surprins de corectitudinea argumentației omului de alt neam (Iisus S-a minunat), dar care avea la bază principiile ce au făcut ca Imperiul Roman să fie cel mai mare și mai durabil imperiu din toată istoria umanității.

– Eu personal nu cred că sutașul avea, așa cum încearcă să tragă spuza Iisus pe turta credinței, o încredere nemărginită în proaspătul profet vindecător. Mai degrabă mi se pare extrem de logic ce spune. Și pe același principiu Iisus, dacă ar fi avut puterile pretinse, ar fi putut să vindece pe orice om de pe suprafața pământului, doar voind aceasta. Intenționând schimbarea stării slugii bolnave, de oriunde ar fi fost, se pare că aceasta s-a vindecat. De ce nu a procedat așa cu toți ceilalți?

– Ei, râse Camelia, atunci cum i s-ar mai fi putut atribui meritele? Aici avem de-a face cu o campanie de public relations. Se formează imaginea unui profet mântuitor, așa cum scrie la scriptură, lucru precizat de altfel periodic. Iisus nu urmărea schimbarea stării umanității, ci doar, așa cum ai remarcat la un moment dat, lucru precizat chiar de el, să se vadă de unde vine întemeierea puterii sale și oamenii să ia aminte la cine este în spatele acțiunilor sale. Atât și nimic mai mult. El venea să aducă o „împlinire a legii”, care însemna mai multe restricții pentru oameni. Și, în plus, Iisus ar mai fi putut argumenta că vindecarea se putea efectua doar la solicitare, și că nu se putea face așa, la întâmplare, pentru toată lumea, ci doar pentru cei care solicitau aceasta și aveau credință.

– Ori aveau alții pentru ei, ca în cazul sutașului. Pentru că nu rezultă de nicăieri că sluga bolnavă ar fi fost implicată în demersul stăpânului său sau că avea „credință” în cel de care numai auzise. Deci vindecarea se putea face doar prin mijlocirea acestei credințe, care de altfel era de fapt sursa adevărată a puterii care transforma lucrurile și nu o putere invizibilă, exterioară, numită Dumnezeu. Puterea interioară a omului, care izvorăște din psihicul său, numită credință este de fapt sursa puterii care schimbă realitatea.

– Foarte posibil, deși se pare că vindecările aveau și alte „patternuri”, necunoscute nouă:

Şi venind Iisus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, prinsă de friguri.

Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi Îi slujea Lui.

Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat,

Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Matei, 8:14-17)

– Hmm, se pare că sistemul PCR – Pile, Cunoștințe, Relații funcționa și atunci, ca și acum. Văd că soacra nu a solicitat vindecarea și nici demonizații. Mă gândesc că poate a solicitat ginerele, dar mi-e greu să cred…

– Da? zâmbi ingenuu Camelia. De ce crezi că ginerică nu ar fi apelat la puterile vindecătoare ale maestrului ca să-și îmbunătățească relațiile cu nevasta sau cu mama-soacră?

– Eh, știi cum se zice în popor…

– Cum, cum ? făcu Camelia pe neștiutoarea.

– Ei cum… Ai văzut în „Soacra cu trei nurori”… Și se aplică și pentru bărbați. Știi de ce se uită ginerele cu un singur ochi la soacră…

– Nu, de ce?

– Exersează privitul prin cătarea puștii…

– Aha… zise Camelia cu un zâmbet înflorindu-i în colțul buzelor.

– Cică Ion își vopsea acoperișul. Vine cineva și îi spune: „Ioane, hai măi, că o murit soacră-ta”. „No, zice ăsta… întâi munca ș-apoi distracția.”

– Aha, izbucni Camelia. Frumoase relațiile astea interumane…

– Da, pline de afecțiune și iubire…

– Dar totuși, cumva, Iisus s-a băgat până la urmă pentru ucenicul lui. Probabil s-a gândit că oricum își va lăsa familia de izbeliște, fiind ocupat cu răspândirea cuvântului, așa că măcar atât să aibă și Petru pe plus. Că soacra, fiind acum îndatorată, slujind apoi maestrului, nu mai putea mielița împotriva misiunii sfinte a ginerelui.

– Evident. Pentru că își dorea să fie sănătoasă. Demonizații mai puțin cred, pentru că ei se simțeau foarte bine așa cum erau și ceilalți îi aduc spre vindecare, ei de obicei luptându-se să nu fie „exorcizați”. Dar apoi a fost o seară magică, de vindecări în masă − pe toți cei bolnavi i-a vindecat.

­– Și toate ca să se împlinească ce s-a spus prin Isaia proorocul.

– Păi nu pentru oameni, ci pentru campania de imagine…

– Și vedem cum de cele mai multe ori reacțiile mântuitorului sunt complet extreme, ca și cum nu ar fi fost vorba de aceeași persoană pe care acum o super-valida și în secunda următoare o invalida complet.

– Da, este și mai surprinzător că chiar după acest moment al vindecărilor în masă, Iisus spune ceva foarte interesant:

Un altul dintre ucenici I-a zis: „Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu.”

Iar Iisus i-a zis: „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Matei, 8:21-22)

–  Într-adevăr… deci dintr-un anumit punct de vedere Iisus îi vedea pe oameni ca fiind un fel de morți vii… niște zombi care au doar aparența viului.

– Și chiar așa și sunt… pentru că viul înseamnă inteligență, adaptare, flexibilitate, înțelegere, caracteristici care lipsesc din marea masă a oamenilor, închistați în clișeele lor psihologice, în structurile și rolurile sociale rigide, care le aduc și o mentalitate îngustă și fixă, pe care o respectă cu sfințenie… Ce putem să spunem despre cât de vii sunt oamenii ca modalitate de a percepe și a răspunde realității? Dacă în momentele importante și în ceea ce privește aspectele esențiale ale vieții deciziile sunt luate mecanic, irațional, clișeistic și diluzional? Dar poate că efortul celor aflați pe o altă treaptă de dezvoltare, cum se pretinde și Iisus, ar trebui să se îndrepte spre a-i transforma în ființele vii și vesele care au fost ca și copii.

– Mai ales că Iisus spune clar acest lucru:

Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau.

Iar Iisus a zis: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.”

Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo.(Matei, 19:13-15)

–  Păi ucenii ce să facă? Certau și ei pe toată lumea, căci cam atâta îi ducea mintea. Zero înțelegere, zero simțire, zero inteligență și discernământ… Să interzicem, să dăm cu boata… Cam la asta ne pricepem…

–   De cele mai multe ori, râse Camelia. Copiii, în mod natural, sunt singurele ființe fericite fără să aibă nevoie de condiții speciale. Dacă nu sunt agresați și chinuiți, copiii se dezvoltă singuri într-o stare de bucurie „perpetuă”. Nu le ajunge ziua pentru joacă și pentru a se bucura de existență. Copiii în general sunt sociabili și formează ușor prietenii, fiind în general lipsiți de o înclinație spre a face rău celorlalți. Cu toate tarele psihologice și emoționale care îi străbat, își păstrează o anumită „inocență”, care îi împiedică să urmărească voit să îi facă pe ceilalți să sufere. Dar toate acestea se pierd undeva pe drum și, odată cu naivitatea lor, se pierde și bucuria de a trăi, care devine din ce în ce mai subțire odată cu trecerea timpului, iar existența devine pentru adult o povară din ce în ce mai mare, pe care o suportă din ce în ce mai greu.

– Dar cu toții suntem copii la un moment dat și trăim plenar existența. Ce se întâmplă cu oamenii de devin niște morți vii?

– Sunt copleșiți de forța propriilor lor minți, de dorințe și frustrări și, ieșind din zona naturală a unui echilibru intrinsec, devin din ce în ce mai agitați și mai doritori și, odată cu maturizarea și apariția conștiinței, acea stare organică în care mintea copilului este menținută de forțele corpului într-o zonă de „naivitate” și de „inocență”, care o ferește de „înțelegere” și de „suferință” dispare. Odată cu ieșirea din zona în care mintea este „mitică” și micuțenia ei asigură acea stare mintală care își găsește în mod natural bucuria, copilul ce devine adolescent și apoi adult pierde acea stare „binecuvântată”. Mintea devine din ce în ce mai puternică și mai întrebătoare, forțele pulsionale ce se declanșează odată cu deșteptarea sexualității inundă structura fostului copil, dorințele îl copleșesc. De acum lui nu i se mai asigură în mod natural o situație „privilegiată”, ci aceasta trebuie, tot la fel de natural, să fie înlocuită de o tendință permanentă spre căutarea de acum conștientă a echilibrului. Care nu mai poate apărea decât în urma unui efort de găsire și menținere a acelor elemente care pot asigura echilibrul capabil să aducă bucuria de a trăi. Și aici rolul modelelor sociale este fundamental, aici rolul unor indivizi „superiori”, care să se opună forțelor inerțiale devine esențial, așa încât oamenii să nu se transforme în morți vii. În schimb Iisus ce ne propune? Acum răcnește văzând adulter și păcat peste tot și în toate, acum ne spune că nu condamnă pe nimeni. Acum preamărește o valoare pentru ca în clipa următoare să o vadă fix la capătul opus. Acum vorbește de conștiință și libertate ca în secunda următoare să ne spună că oricum orice efort aici este inutil, așa că să ne pregătim pentru singurul lucru important cu adevărat, și anume viața de după. Și cum? Lăsând aici totul așa cum este.

– Dar în realitate omul este clevetitor și vrea tot timpul mai mult. Foamea sa continuă de mai mult, care îi roade măruntaiele și constituie sursa răului în această lume de când există nu îl va lăsa să se mulțumească cu dinarul stabilit la început. Acesta nu va fi de ajuns în mod normal, pentru că omul va socoti întotdeauna că a muncit mai mult decât s-a angajat și că condițiile au fost neprielnice, ca să își găsească scuze și motive pentru că poftește mai mult, darămite în condițiile în care unii, muncind lângă el mult mai puțin, vor primi tot cât el? În niciun caz nu vor fi mulțumiți ci dimpotrivă, vor reproșa și vor căuta motive de gâlceavă și chiar vor folosi, dacă pot, forța pentru a obține ”ceea ce li se cuvine de drept”.

În fața acestei dure realități a ”sufletului” uman, îndemnurile de final ale lui Iisus, care de altfel, la acele vremuri a avut exact soarta prevăzută și din motive lesne de înțeles pentru cineva cunoscător al naturii umane și al sistemului social care în mod necesar reflectă această natură, reprezintă niște deziderate fanteziste și idealiste, care pot fi aplicate în cel mai rău caz punctual de indivizi aflați în situații speciale, după ce au depășit primele faze ale moralității și doresc progresul emoțional și spiritual, provocând realitatea la un nivel la care riscul dispariției este unul enorm. Drept urmare, indicațiile sale, perfecte din punct de vedere al spiritualității autentice, sunt complet lipsite de aplicabilitate și prin urmare vor fi absolut inexistente în interiorul societății umane, cu rare și notabile excepții, cum era și el de altfel, care nu trăia efectiv între oameni, trebuind să facă față zi de zi vieții și traiului într-o societate dominată de norme și valori care sunt reflexia nevoii imperioase și nestăvilite a omului de mai mult. Matei, capitolul 20.

  ”25.     Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.

26. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru.
27. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă…”

Lipsit de susținerea propriului grup etnic și venind pe un fond cultural înțesat de ”prorociri” și cutume specifice, intruziunea individuală a lui Iisus în interiorul ”legilor” și stării de fapt a societății evreiești de la acel moment, care era sub ocupație romană și aștepta cu înfrigurare pe acel Mesia anunțat din vechime care să ridice poporul și să îl scoată de sub puterea invadatorilor, nu se putea încheia decât foarte repede și previzibil pentru oricine îndrăznește să încalce ”normele sociale și ordinea de drept”. Auto-asumarea poziției și a titlui de Hristos, de Mântuitor nu putea decât să ducă la tulburarea și mai aprigă a ”apelor”, strârnind furia clerului ce avea pozițiile sale privilegiate în structura societății de la acel moment. Drept urmare ”cunoașterea” și ”anticiparea” reacțiilor acestora nu face neapărat parte dintr-un registru aparte, necesitând cunoștințe și informații despre un viitor ”prestabilit”. Informarea ”discipolilor” săi despre cursul evenimentelor nu este obligatoriu să facă parte dintr-un destin prestabilit, de altfel nu dă decât repere generale asupra a ceea ce se va întâmpla, prinderea, acuzarea sa și condamnarea fiind chiar ”normale” pentru ceea ce însemna un asemenea comportament în interiorul acelei societăți la acel moment. De altfel Iisus se referă întotdeauna la ceilalți din jurul grupului său ca la niște ființe libere, care pot face alegeri și vor fi chiar judecați în funcție de acestea.

Dar Iisus pare totuși a cunoaște multe lucruri din ”viitor” pe care le transmite ucenicilor săi. Iată, în Luca, capitolul 22.

7. Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile.
8. Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.
9. Iar ei I-au zis: Unde voieşti să pregătim?
10. Iar El le-a zis: Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra.
11. Şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii mei?
12. Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi.
13. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese şi au pregătit Paştile.

Dar Matei, în capitolul 26 ne relatează aceleași evenimente

1. Iar după ce a sfârşit toate aceste cuvinte, a zis Iisus către ucenicii Săi:
2. Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.[…]
3. În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?
4. Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.
5. Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

– Deci, după cum se vede, chiar în evengheliile sinoptice, cei doi ”sfinți apostoli” se contrazic reciproc. Matei are o versiune mai umană, credibilă și normală, pe când Luca ne prezintă o versiune ”transcedentală”, care implică aparenta cunoaștere anterioară a unui viitor prestabilit.

– Interesant mi s-a părut și episodul trădării lui Iisus de către Iuda și Petru. Marcu, capitolul 14.

18. Pe când şedeau la masă şi mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde.

19.Ei au început să se întristeze şi să-I zică, unul câte unul: Nu cumva sunt eu? […]

 Iar Petru I-a zis: Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu.

29. Şi i-a zis Iisus: Adevărat grăiesc ţie: Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.
30. El însă spunea mai stăruitor: Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui. Şi tot aşa ziceau toţi.

Dar ce să vezi? Iuda chiar se preocupa cu uneltirile împreună cu mai marii castei preoților. Luca, capitolul 22.

3. Şi a intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece.
4. Şi, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor.
5. Şi ei s-au bucurat şi s-au învoit să-i dea bani.
6. Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Dar iată că și Petru, ”piatra pe care avea să se ridice noua biserică pe acest pământ” ce a făcut după ce Iisus a fost prins? Luca, capitolul 22.

54. Şi, prinzându-L, L-au dus şi L-au băgat în casa arhiereului. Iar Petru Îl urma de departe.
55. Şi, aprinzând ei foc în mijlocul curţii şi şezând împreună, a şezut şi Petru în mijlocul lor.
56. Şi o slujnică, văzându-l şezând la foc, şi uitându-se bine la el, a zis: Şi acesta era cu El.
57. Iar el s-a lepădat, zicând: Femeie, nu-L cunosc.
58. Şi după puţin timp, văzându-l un altul, i-a zis: Şi tu eşti dintre ei. Petru însă a zis: Omule, nu sunt.
59. Iar când a trecut ca un ceas, un altul susţinea zicând: Cu adevărat şi acesta era cu El, căci este galileian.
60. Şi Petru a zis: Omule, nu ştiu ce spui. Şi îndată, încă vorbind el, a cântat cocoşul.
61. Şi întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cânta cocoşul astăzi, tu te vei lepăda de Mine de trei ori.
62. Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.

– Nu îmi e foarte clar cum Iisus, care era în interiorul casei arhiereului a putut să se întoarcă și să se uite la Petru care era în exterior, în curtea casei, stând în jurul unui foc cu mulți alții. Poate a stat cu urechea ciulită în tot acest timp la ce vorbeau oamenii afară, uitându-se pe un geam ce dădea spre acel foc și unde l-a putut vedea și Petru.

– În Marcu, capitolul 14, versiunea este un pic diferită, mult mai credibilă și lipsită de privirea ”acuzatoare” a Învățătorului.

”66.     Şi Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului,

67. Şi văzându-l pe Petru, încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul.
68. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici. Şi a ieşit afară înaintea curţii; şi a cântat cocoşul.
69. Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei.
70. Iar el a tăgăduit iarăşi. Şi după puţin timp, cei de faţă ziceau iarăşi lui Petru: Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti şi galileian şi vorbirea ta se aseamănă.
71. Iar el a început să se blesteme şi să se jure: Nu ştiu pe omul acesta despre care ziceţi.
72. Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoşul , de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă.”

– Deci se pare că unele evenimente erau ”scrise” dinainte și această trădare din partea celui ce deținea ”cheile Raiului” fiind prestabilită, din motive care îmi scăpau, mai ales implicându-l pe ”primus inter pares”, nu a fost decât un eveniment care nu a arătat neapărat firea lașă a lui Petru ci puterea forțelor implacabile care erau implicate în aceste evenimente, așa că Petru a putut și după aceea să își arate obrazul între ucenici și chiar să le ia la rost pe femeile care au adus vestea Învierii, urmând apoi traseul ”politic” anunțat, de a prelua conducerea transmiterii mesajului lui Iisus, tocmai el, care se lepădase de învățătorul său și nu odată, ci chiar de trei ori.

De altfel această putere implacabilă a forțelor din spatele lucrurilor vizibile se vede în versetele referitoare chiar la Iisus, în celebra rugăciune din Grădina Ghetsimani. Matei, capitolul 26.

”36.     Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani şi a zis ucenicilor: Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga.

37. Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni.
38. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine.
39. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.
40. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.”

În Marcu, capitolul 14 textul este și mai explicit.

”32.     Şi au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani, şi acolo a zis către ucenicii Săi: Şedeţi aici până ce Mă voi ruga.

33. Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura şi a Se mâhni.
34. Şi le-a zis lor: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi.
35. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga, ca, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul (acesta).
36. Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.
37. Şi iarăşi mergând, s-a rugat, acelaşi cuvânt zicând.”

– Este evident că ceea ce simțea și își dorea pentru el însuși  nu se prea potrivea cu ”planul Divinității” și implorarea sa făcută forței pe care o cunoștea în putere să schimbe traseul evenimentelor în ultima clipă, în ceasul al ”doisperezecelea”, rămâne fără ecou, dar în același timp a evidențiat, parcă speriat de propria îndrăzneală, că nu voia lui trebuie să fie respectată ci a acestei forțe superioare lui.

De altfel Iisus pare în aceaste ultime clipe că aștepta continuu intervenția unei forțe superioare care îi promisese ceva ce nu se mai întâmpla, aceasta ducând la o mare dezamăgire, simțindu-se abandonat și ”înșelat”. Marcu, capitolul 15.

34. Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Același lucru îl găsim în Matei, capitolul 27.

46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

–  Oricum, se părea că evenimentele ”prestabilite” țineau doar de aceste momente extraordinare ce trebuiau ”parcurse” pentru a se genera noua Lege, în rest oamenii fiind ființe libere și care aveau responsabilitatea propriilor alegeri de care Iisus le amintea cu fiecare ocazie și în fiecare interacțiune.

În acest contex cu atât mai ridicolă mi se părea ”marea trădare” a lui Iuda, care a devenit peste secole simbolul universal al trădătorului, ceea ce făcuse, în acel context, în care era evident pentru toți că evenimentele aveau un curs anterior prestabilit și inexorabil, anunțat chiar de Iisus, era să îl indice pe învățătorul său organelor statului, de parcă aceste forțe reprezentante ale puterii statale nu ar fi putut afla în ale forme și contexte care era Iisus dintre toți cei care aparțineau grupului său. Lucru acesta este remarcat cu o oarecare uimire chiar de către Iisus. Matei, capitolul 26.

”55.     În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine.

56. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor. Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit.”

Cam același lucru întâlnim și în Marcu, capitolul 14.

”49.     În fiecare zi eram la voi în templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.

50. Şi, lăsându-L, au fugit toţi.”

–  Încercam să îmi dau seama cu mintea mea încă crudă care este logica acestei lumi. Care va să zică ucenicii, lăsându-l, au fugit toți, dar aceasta nu se numește și nu este trădare. Petru s-a lepădat de trei ori de Învățătorul său, dar aceasta nu se numește trădare. Se numește însă trădare, pentru că chiar Iisus o spusese de mai multe ori, gestul lui Iuda de a-l indica, spunându-i în același timp, ”Bucură-Te, Învăţătorule!” (Matei, 26) căci, nu-i așa, se împlinea voința Domnului. Dar Iisus nu părea prea bucuros că toate se împlineau după cum știa și cum fusese scris, și chiar face o remarcă curioasă. Matei, capitolul 26.

”51.     Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea.

52. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.
53. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
54. Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?”

– Iisus se putea deci ruga de Tatăl Ceresc să îi trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri spre ajutor. Dar după câte știam eu, îngerii nu puteau interveni direct în lumea fizică a oamenilor, purtând arme și acționând nemijlocit asupra celor din carne și sânge, fiind ființe ”de lumină”, ce aparțin unui alt plan al existenței. Dar totuși Iisus este foarte ferm și convins că atâta potop de îngeri ar fi suficient pentru a pune pe fugă câțiva amărâți veniți cu ciomege și săbii să îl ”aresteze”. Afirmația sa referitoare la ceea ce ar fi putut să facă dar nu o folosește pentru a solicita ajutorul părea destul de bombastică și disproporționată în raport cu ceea ce ar fi putut face bravii săi discipoli și mulțimile din jurul său, dintre care doar unuia, care probabil nu știa de ”planul divin”, îi dă prin cap să se împotrivească cu sabia, restul ori privind pasivi ori dând bir cu fugiții, arătându-și astfel devotamentul și profundul atașament față de maestrul lor. Deși există mai multe relatări ale întâlnirilor dintre oameni și îngeri atât în vechiul testament cât și în Evanghelii, modalitatea prin care interferează acești mesageri slujitori fideli ai lui Dumnezeu cu realitatea fizică îmi era încă neclară, promițându-mi să aprofundez acest subiect.

The Village (Satul 2004)

Femeia nu a fost oarbă dintru început, așa cum și-a dorit Domnul Dumnezeu și bărbatul, fiindu-le  teamă de ea și de puterile cu care a fost înzestrată.

Așa că au fost depuse cele mai mari eforturi ca să o convingă că este, punându-i-se peste ochi vălul ”iubirii”, un program divin, scris special pentru a o fermeca și înrobi bărbatului căruia îi fusese ”menită” să îi fie supusă.

Un film de excepție în regia lui M. Night Shyamalan, care ne prezintă viața ”idilică” dintr-o societate ”tradițională”, izolată de civilizație chiar de către fondatorii săi, pentru a păzi tinerii de păcate și de tentațiile pierzaniei. Însă lucrurile sunt foarte departe de a fi idilice, așa cum își dorise din toată inima patriarhul , forțe violente și inconștiente irupând adesea din sufletele bunilor și blânzilor creștini, pârjolind micuța așezare cu frica și spaima de care crezuseră că scăpaseră pentru totdeauna, fugind cât mai departe.

Programele ”cântate” de propaganda statală, parte integrantă din litaniile de bază, vechi de când lumea și care au stabilit superioritatea bărbaților, ascendentul lor inalienabil și le-a confirmat statutul și puterea absolută în fața ”oarbelor”, ”slabelor” și ”păcătoaselor” femei sunt împinse din nou în față pentru a menține stabilitatea în cadrul ”micii” societăți, în esență o replică în miniatură a ”marii” societăți omenești.

Însă puterea interioară și determinarea unei tinere oarbe, care se dovedește că poate ”vedea” de altfel mai bine decât toți, orbiți de propriile idei și frici reprezintă, ca întotdeauna, șansa spre liberate a tuturora.