Superclișee diluzionale culturale – Mitul Progresului

 

–  Ce vroiai să îmi spui înainte de a pleca? Era parcă ceva legat de Ghilgameș și visele acestuia…

–  Da, am spus, înghesuind ultimele lucruri în frigider. O întrebasem odată cum făcea rost de bani, și, pe lângă momentele clasice cu uratul, strângerea restului de la cumpărături, îmi spusese că face bani din citit, adică tatăl ei o stimula să citească plătind-o pentru fiecare o sută de pagini parcursă din bibliografia pe care o agreau împreună. ”Am depășit de mult momentul în care am înțeles că tata dorea să îmi cultive intelectul și într-o formă pozitivă. Acum bineînțeles că citesc de plăcere și acest stimulent a rămas mai mult o formă de complicitate între mine și tata. Nu mai este legată în niciun fel de dorința mea de a cunoaște și am înțeles dorința tatălui meu de a fi mai mult decât o ființă frumoasă fizic. Bineînțeles că îi sunt recunoscătoare și pentru acest lucru”. ”Și cum, și îi ești recunoscătoare și pentru favorizarea a tot ce s-a întâmplat cu familia voastră? am întrebat atunci uimit.” ”Poate îți va fi greu să înțelegi, dar eu sunt recunoscătoare și celor care mi-au adus suferință și clipe dificile în viață. De cele mai multe ori creșterea noastră interioară se produce doar în acest mod și această trecere prin greu forjează fierul ființei noastre transformându-l în oțel. Și aceasta este mai prețios decât orice poate pe lumea asta. nu înseamnă că apreciez pe cei care sunt purtătorii acestor aspecte în această lume, însă le înțeleg rolul extrem de important, și în absența cărora nu am putea deveni cei ce putem deveni. Deci nu îi văd ca elemente care ar putea să îmi trezească ura sau alte sentimente asemănătoare și nici nu cred că pot fi eliminați sau că distrugerea lor, imposibilă de altfel, ar face lumea aceasta mai bună. Pur și simplu le înțeleg necesitatea pentru binele superior al ființelor acestei lumi. Că marea majoritate a oamenilor se căinează permanent invocând nedreptatea prezenței dificultăților și cerând continuu plăcerea de care se plictisesc imediat, cu nefericirea adiacentă, este partea a doua, vizibilă unor foarte puțini.”

–        ”Ghilgameş e îndrăgit de zeul Şamaş,  dăruit cu îndemânare de Anu, Enlil şi Ea. Mai înainte ca tu să fi venit de pe sălbatice meleaguri, i s-au arătat lui Ghilgameş, în Uruk, vise care i-au vorbit de tine”.

”Ghilgameş îi spune mamei sale: „înseamnă, deci, că din porunca lui Enlil, veni-va un sfetnic, pentru ca să-mi fie prieten şi sfat să-mi dea şi eu, la rându-mi, să-i fiu prieten şi sfat să-i dau!” Tâlcul visului său astfel l-a aflat.

Şi astfel curtezana îi povesti lui Enkidu

visele lui Ghilgameş, pe când se aflau amândoi lângă adăpătoare.”

–        Apoi avem cel de-al doilea tip de vise, cele care arată evenimente tot viitoare, dar care pot fi generate de interpretarea acestora.

”Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş:

– ”Cum o să dăm noi de urma lui Humbaba ? O, de-aiputea să mai ai un vis şi încă unul, care să destăinuie ceea ce se va-ntâmpla.”

– „De ţi s-ar arăta şi ţie un vis, Enkidu. Prietene, de-am avea un întreit vis prevestitor.”

Sprijiniţi unul de celălalt, începură să vegheze. Somnul, pe care-l aduce noaptea, îi cuprinse.

La miezul nopţii, somnul îl părăsi pe Ghilgameş, care prinse să-ipovestească lui Enkidu visul: – „Prietene, dacă nu m-ai strigat tu, ce oare să mă fi trezit? Enkidu, prietene, am avut un vis. M-ai strigat? De ce sunt tulburat? în afară de visul meu dintâi, mi s-a mai arătat un al doilea, în visul acesta, prietene, s-a prăbuşit un munte; m-a răsturnat, mi-a prins picioarele de nu m-am mai putut

urni. Pe lângă el păream nişte gângănii. O lumină strălucitoare se aşternu pretutindeni. Se ivi un om, cel mai frumos de pe aceste tărâmuri, de o frumuseţe fără seamăn. Smulgându-mă de sub munte, îmi dădu să beau apă, ca să-mi liniştesc inima, şi mă ridică pe picioare.”

El, cel care se născuse în pustiu, Enkidu, îi spuse prietenului său, tălmăcindu-i visul:

– „Prietene, visul tău e prielnic,

E un vis de preţ!

Prietene, muntele pe care l-ai văzut în vis, este Humbaba: vom pune mâna pe el şi-l vom ucide,

şi-i vom arunca stârvul pe câmp! De-ai putea să vezi în visul cel de mâine ce se va alege

de mine!”.

         Deci cei doi caută să își confirme că cumva, cursul evenimentelor a fost deja stabilit undeva, deasupra a tot și toate, chiar și deasupra zeilor, și aceste evenimente sunt, în acest caz, conform dorinței și intereselor lor. Dar poate fi ușor un caz de profeție auto-realizantă, pentru că dacă au deja ”scrise” și crezi treaba asta de ce să te mai intereseze cum au fost stabilite? Ar trebui să îți vezi de treabă și cursul evenimentelor în realitate îți va spune ”cum a fost scris”. Acest caz, spre deosebire de cel anterior, arată mai degrabă ca o modalitate de îmbărbătare psihologică, o încercare de a se auto-convinge, așa cum s-a întâmplat adesea în cursul istoriei, că forțe superioare au scris un curs al lucrurilor care este sinonim cu propriile tale interese, prin urmare ești în ”poziția favorabilă”. Această credință poate să influențeze curgerea evenimentelor destul de plauzibil în sensul ”profeției” datorită surplusului motivațional imprimat în psihicul participanților la evenimente. Căci dacă Enkidu îi spunea că semnele par cam nasoale, șansa ca să se transforme în nasoale era destul de mare. Așadar aceste ”profeții” vor fi ”văzute” ÎNTOTDEAUNA drept favorabile.

–        Și dacă sunt nefavorabile se pot aduce imediat ofrande și sacrificii, pentru a îmbuna sau schimba voința zeilor, spuse Camelia. La urma urmei este tot o formă de credință, spre deosebire de visele lui Ghilgameș referitoare la apariția lui Enkidu, pe care nu și-o dorea neapărat. Sau poate fi tot o încercare de a accepta apariția lui Enkidu, pe care o întemeiază ”zeiește”, și, după ce își va fi luat papara, să o poată ”îndulci” prin prietenia care avea să îi lege. Ghilgameș își spune: ”înseamnă, deci, că din porunca lui Enlil, veni-va un sfetnic, pentru ca să-mi fie prieten şi sfat să-mi dea şi eu, la rându-mi, să-i fiu prieten şi sfat să-i dau”, adică tocmai acceptarea acestei faze în care avea să fie surclasat de cineva mai puternic. Este foarte posibil ca și prietenia cu Enkidu să fie indusă de aceeași profeție și nu ceva ”natural”.

–        Corect, dar nu se aplică teoretic la cazurile în care lucrurile sunt scrise dincolo de intenția zeilor, cum pare și acesta și următorul, adică omorârea taurului ceresc, care, din reacția zeiței care îl solicitase, arată că înfrângerea acestuia nu fusese ”prevăzută”, lucrurile fiind lăsate ”la liber”.

–        Enkidu are și el un vis mult mai ”realist”, care într-un fel îi descrie ce soartă va avea în curând. Versurile sunt surprinzătoare, conținând descrierea unor ființe aparte.

”Enkidu zăcea, cu inima îndurerată, şi cum sta noaptea singuratic, îi spuse prietenului său ceea ce îl apăsa: – „Prietene, mi s-a arătat un vis în noaptea asta: cerurile strigau, pământul le îngâna: eu mă aflam singur în beznă. Un grifon se ivi. Chipul îi era posomorât; chipul îi era asemănător cu al zeului Zu. Mâinile erau labe, unghiile, gheare de vultur. Mă înşfăcă, şi puterea mi se scurse din trup. Mă prefăcu într-un porumbel: braţele-mi erau acoperite cu pene, de parcă eram o pasăre. Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere, spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină, unde colbul le este hrană, unde tina le este mâncare. Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veşmânt de pene, şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă, în această casă de colb, unde am pătruns, i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane, am văzut capete încoronate care de mult au cârmuit ţara. Acestor locţiitori ai Manu şi ai lui Enlil li serveau cărnuri fripte, li se servea pâine coaptă, li se dădea de băut. În această casă de colb, unde am pătruns sălăşluiesc şi marii preoţi şi psalmiştii, sălăşluiesc purificatorii şi acei care cad în extaz, sălăşluiesc pontifii care-i slujesc pe zeii cei mari, acolo sălășluiește Etana, acolo locuieşte şi Sumukan. Acolo domnea Regina Infernului – Ereşkigal:

Ereşkigal înălţă capul, mă văzu şi strigă: – „Cine oare a adus aici făptura omenească pe care o vedeţi?”

–        Ghilgameș vede acest vis-poveste ca un fel de film al evenimentelor viitoare și îi spune mamei sale să găsească o ”rezolvare”: ”Aminteşte-ţi câte drumuri am cutreierat împreună cu el! Prietenului meu i s-a arătat un vis care nu prevesteşte nimic bun!”

–        Dar Enkidu se îmbolnăvește aparent fără motiv, acesta fiind revelat înainte ca fiind un sacrificiu hotărât de zei, necesar compensării pierderilor produse de cei doi, Ghilgameș fiind cruțat de faptul că avea două din cele trei părți ale sale ”zeiești”. Zeii par a putea induce moartea prin folosirea unui fel de arme biologice, fără să agreseze direct pe Enkidu, așa cum era capabil și Satana în povestirea lui Iov sau Domnul Dumnezeu în evenimentele din Egipt.

–        Și să nu uităm de zeii olimpieni care dispuneau de aceleași ”capabilități”, așa cum ne arată Homer chiar în deschiderea povestirii din Iliada.

”Auzi săgetașul Apolon

Și mânios de pe vârful Olimpului merse la vale

Arcul pe umãr având și tolba vârtos cãpãcitã.

Lung zuruirã sãgețile-n tolba-i din spate, când zeul

Plin de mânie porni, nãlucindu-se-asemenea nopții,

Stete deoparte de tabãr-apoi și da drumul sãgeții.

Groaznic fu zãngãnul arcului cel luminos ca argintul.

Zeul întâi nimerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni,

Dar mai ținti dup-aceea și-n oaste sãgeți otrãvite,

Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouã

Zile, prin lagãr, zburarã sãgețile dumnezeirii.”

–        Curat dumnezeire….Mai apare o referință interesantă în momentul în care străbunul lui Ghilgameș îi povestește taina potopului, pentru a se înțelege cum a devenit nemuritor. Unul dintre zei, Ea, care sună exact ca pronumele ”ea” din română, nu dorește distrugerea completă a umanității hotărâtă cam ușor în Consiliul Zeilor (”Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii”) dar, pentru a nu fi acuzat direct că a încălcat taina zeilor, îi apare în vis lui Uta-napiștim și îi încredințează dimensiunile corabiei ce poate supraviețui Potopului împreună cu tot ce era mai era viu pe suprafața pământului. Înainte de dezlănțuirea apelor, zeii dau foc, pe principiul exprimat atât de frumos și plastic în Apocalipsa lui Ioan: ”Anunnakii învârteau torţe deasupra capului şi cu flăcările lor dădeau foc ţării!”

–        La un moment dat, după potolirea instinctelor ucigașe, zeii se căiesc. Însăși Iștar/Inanna plânge.

”Iştar începu atunci să răcnească ca o femeie cuprinsă de durerile facerii, văicărindu-se, ea, stăpâna zeilor, cea cu glasul dulce: – „Iată că ziua aceasta care nu mai e s-a prefăcut în tină, şi numai pentru că eu am vorbit cu răutate în Sfatul zeilor! Am încuviinţat lupta pentru nimicirea făpturilor mele: tocmai eu care zămislisem aceste făpturi: ele umplu acum marea, ca icrele peştilor!” Anunnakii jelesc împreună cu ea, zeii, istoviţi, nu-şi mai opresc lacrimile, cu buzele strânse, gem laolaltă.”

–        Deci conform textelor sumeriene oamenii sunt creația acestei zeițe, ce mai poartă denumirea de ”Doamna Coastă”, care, purtată de ”norma de grup” și abandonarea chiar și pentru o clipă a conștiinței raționale a încuviințat ”apocalipsa”. Neștiind că Uta-napiștim a supraviețuit în arca sa, crede că va trebui să reia tot procesul de la început. Mi se pare superb și modul în care este arătată potolirea cataclismului și debarcarea oamenilor, totul de altfel destul de asemănător cu Potopul descris de Biblie, însă mult mai poetic și emoționant după mine. Uta-napiștim se dovedește a fi un individ de o mare empatie, rezonând, spre deosebire de Noe, cu tot ce fusese viu și acum dispăruse.

”S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul. Când am vrut să cercetez vremea, se aşternuse tăcerea, şi din toată suflarea nu mai rămăsese nimic. Ca un acoperiş, apa se întindea la fel peste tot. Am deschis un ochi de fereastră: un vânt răcoros mă izbi în obraz. Am îngenuncheat atunci, şi, prosternat, m-am pornit pe plâns; lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. Am cercetat cu de-amănuntul zările la marginea mării: la fiecare dintre cele paisprezece căi, ieşea deasupra apei câte un munte de seamă. Corabia trăsese la mal lângă unul… Corabia trăsese la mal lângă unul dintre ei, muntele Nitsir; muntele Nitsir a oprit corabia şi n-a mai lăsat-o să se urnească din loc.” ne spune Epopeea lui Ghilgameș

” 4.  Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat.

5.     Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.
6.     După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie…”ne spune Facerea, capitolul 8

– Mda, destul de asemănător. Și ce face Uta-napiștim în continuare?

–  Când a sosit ziua a şaptea, am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să plece. Porumbelul s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut cale întoarsă.

Am dat drumul unei rândunici şi am lăsat-o să plece. Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut cale întoarsă.

Am dat drumul unui corb şi l-am lăsat să plece. Corbul s-a dus, dar, văzând că apele secaseră, a început să caute de mâncare, zburând de colo-colo, croncănind, şj nu a mai făcut cale întoarsă.

–        Ce a făcut Noe?

–        Ei, cam același lucru, textul biblic doar modificând ordinea de eliberare a animalelor, ca să se pupe probabil cu porumbelul care era special pentru poporul ales, sacrificând-l prin ruperea gâtului pe jertfelnicele atât de dragi Domnului Dumnezeu.

”7.   Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ.

8.     Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ.
9.     Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie.
10.   Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie,
11.   Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului.
12.   Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors.”

– Și apropo de minunatele jertfelnice. Ia să vedem ce a făcut Uta-napiștim după ce a coborât teafăr de pe corabie.

”Atunci am dat drumul la toată lumea să se ducă în toate părţile, am adus sacrificii zeilor; am făcut o libaţie pe vârful muntelui, am aşezat şapte şi iar şapte căţui, şi în scobitura lor am pus crini de baltă, cedru şi mirt. Zeii au simţit mireasma desfătătoare, şi s-au strâns ca muştele în jurul jertfelnicului.”

–        Se pare că textul scris cu milenii înaintea Bibliei precizează aceleași jertfelnice generatoare de miresme plăcute, fix așa cum este cazul Domnului Dumnezeu. Este evidentă preluarea întregii teme de către Cartea Sfântă de la sumerieni. Mi s-a părut extraordinară și expresia din următorul paragraf care descrie surprinderea celui ce a ordonat distrugerea vieții, care se înfățișează să adulmece mirosurile arsurilor din jertfelnic, fiind admonestat imediat de Ea.  

– „O, tu, cel mai înţelept dintre zei, Enlil cel Viteaz, cum ai dezlănţuit potopul, fără să te

gândeşti? Pedepseşte-l pe păcătos pentru păcatele sale, pedepseşte-l pe ucigaş pentru

nelegiuirile sale, dar nu fi pătimaş, ca să sufere cel nevinovat, chibzuieşte din timp, ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept!

În locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine să te fi azvârlit ca un leu asupra oamenilor, să-i fi sfâşiat; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine ca foametea să fi pustiit ţara; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine ca ciuma’, venind pe neaşteptate, să fi bântuit printre oameni!

Cât despre mine, n-am dat în vileag taina marilor zei, şi numai fiindcă i-am trimis un vis Celui-Prea-înţelept, a aflat taina zeilor. Şi acum, hotărăşte-i soarta!”

 

Atunci Enlil s-a urcat pe corabie, şi, luându-mă de mână, m-a adus pe punte. A dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o să îngenunche lângă mine; după ce mi-a atins fruntea, s-a aşezat între noi şi ne-a binecuvântat:

– „Mai înainte vreme, a spus el, Uta-napiştim era făptură omenească, acum el şi cu soţia lui să fie asemenea nouă, zeilor, şi Uta-napiştim să trăiască departe de oameni, la gura apelor!” M-au dus deci pe tărâmuri îndepărtate şi m-au aşezat la gura apelor.

 

–        Nu poți să nu remarci asemănarea izbitoare cu textul biblic, spuse Camelia: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi..” Se arată astfel că folosirea pluralului în Biblie nu este nici greșită și nici întâmplătoare. Domnul Dumnezeu era de fapt mai mulți, așa cum ne indică și termenul ebraic Elohim/Dumnezei. Interesantă este și cuvântarea lui Ea, care îndeamnă la cumpănirea acțiunilor și la corectitudine, bineînțeles una care are la bază principiile stabilite de ei, zeii. Dar ca principiu este ceva corect, în speță să nu fie loviți de-a valma toți, păcătoși sau nu, cei nevinovați netrebuind să îndure consecințele acțiunilor celor nelegiuiți. Și sursa identificată a acestor acțiuni este lipsa de gândire, de chibzuință, generată de patimă, care este o emoție impulsională, anihilatoare a rațiunii, în general distructivă. Interesant mi se pare că mai există o relatare istorică, care vine tot pe filiera descendenților lui Ea. Cultul aparte al celor doi copii gemeni ai lui Nanna/Sin, IN.ANNA, („Doamna lui Anu”) şi UTU („Strălucitorul”) este reînviat la un moment dat de un rege sumerian numit Nabunaid.  

–        Oraşul-domeniu al lui Utu, Sippar, era printre cele care au fost primele întemeiate de zei, am spus căutând cu înfrigurare printre textele antice din cartea lui Constantin Daniel. Iată, Nabunaid spune într-o inscripţie că, atunci când s-a apucat să reconstruiască templul lui Utu, E.BABBARA („Casa strălucitoare”),

   ”Am căutat străvechea ei fundaţie,

Şi optsprezece coţi în adâncime am săpat.

Utu, Marele stăpân al Ebabarei…

Chiar el fundaţia mi-a arătat-o,

De Naram-Sin, al lui Sargon fiu, făcută

Ce de 3200 de ani, nici un rege,

Afar’ de mine, n-a văzut-o.”

am spus, uimit și eu de faptul că ”descoperisem” și în realitate textele de care știam deja din visul care începuse să se mai limpezească.

Unele dintre primele coduri de legi, pe lângă invocarea lui Anu şi Enlil, spuneau că sunt „după adevăratul cuvânt al lui Utu”. Tăbliţele realizate la Sippar atestau reputaţia deosebită de care se bucura acesta pentru legile sale drepte. Unele texte îl descriau pe Utu judecând pricinile, atât pe cele ale oamenilor cât și pe cele ale zeilor, de fapt, Sippurul fiind curtea supremă a Summerului. Legile date de Utu îndemnau la o formă de comportament drept, cu totul diferit de cel revendicativ și răzbunător atât de caracteristic zeilor și oamenilor.

O tăbliţă a înţelepciunii cerea următoarea comportare pentru a-l mulţumi pe Utu.

”Să nu faci rău potrivnicului tău.

La rău tu să răspunzi cu bine.

Şi lasă zeu să pedepsească pe duşmanul tău…

Să nu-ţi laşi inima la rău să se deschidă…

Şi celui care o mână îţi întinde

Mâncare să mănânce, şi vin să bea tu dă-i…

Ajută pe oricine, şi numai bine fă.”

 

–        Bine, spuse uimită fata, dar cum ai reușit tu să găsești aceste texte? Este extraordinar…chiar și faptul că au ajuns până la noi, după atâtea milenii și le mai avem și în limba română. Iar aceste principii de conduită, atribuite în mod tradițional lui Iisus, care este promovat ca fiind singurul personaj din istorie care a încercat să transmită și să impună ”un alt mod de abordare a conflictului, întorcând și obrazul celălalt” este evident că au fost împrumutate din aceste doctrine multimilenare, cu care în mod clar unii au luat contact și le-au reciclat, atribuindu-le unicului fiu al lui Dumnezeu, salvatorul umanității. Deci până la urmă ce este cu adevărat original la povestea lui Iisus?

–        Păi cred că nici măcar răstignirea, pentru că se precizează chiar în evanghelia lui Matei că ”evenimentele” sunt precizate în texte mult dinaintea petrecerii acestora. (Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”. (Matei, 27: 35)

–        Se pare că umanitatea este cu mult mai pătrunsă de doctrinele și ideile ce au luat ”naștere” în Summer decât bănuiește. Grecii, care au influențat determinant gândirea și cultura romană, stăpânitoarea lumii pentru sute de ani, au cam același Infern descris în Ghilgameș. Ei înșiși au dezvoltat un cult extrem de puternic al sacrificiilor și al cunoașterii destinului ”țesut” de zei și de forțe impersonale, mai presus chiar și decât zeii, visul și transa fiind mijloace de deslușire a acestor ”evenimente predestinate”, cu ajutorul cărora au ținut piept perșilor timp de sute de ani, lucru deloc minor, dacă ne uităm un pic pe hartă și comparăm cele două teritorii. Evreii au preluat cam tot ce înseamnă începutul Vechiului Testament, care face parte din doctrinele care, prin creștinism, au fost răspândite și impuse în întreaga lume. Și asta la o primă vedere.

–        Corect, mai ales dacă ne gândim că acești annunaki par la o primă vedere o civilizație avansată tehnologic, cultural, dar în esență destul de asemănători cu oamenii, pe care i-au și creat ”după chipul și asemănarea”. Dar nu au aripi deși zboară, folosind mai degrabă echipamente și nave, așa cum fac și oamenii acum. Este interesant să înțelegem că descrierea acelor MU folosite de Innana pentru zbor pot fi doar niște harnașamente pentru atașarea unor dispozitive care îi permiteau zborul și întreaga iconografie dezvoltată în jurul zeităților antice posesoare de aripi să fie de fapt interpretarea eronată și atribuirea naivă de către oamenii necunoscători de aripi organice unor indivizi care de fapt sunt fix la fel ca oamenii însă foloseau diverse tehnologii sofisticate ce le permitea zborul, la fel cum și cei care au văzut pentru prima dată oameni pe cai i-au văzut ca o sigură ființă.

 –        Interesant mi se pare și că zeitățile grecești nu sunt posesoare de aripi. Și ele folosesc diverse dispozitive cu care se deplasează în zbor, însă cam nimeni nu are aripi personale, poate doar Eros, în reprezentările creștine. Cu atât mai surprinzătoare apare celebra statuie a ”zeiței victoriei”, Nike, descoperită pe o insulă în arhipelagul grecesc și care prezintă propriile aripi, ca în reprezentările tradiționale ale heruvimilor și îngerilor creștini.

–        Pentru a înțelege mentalitatea acelor vremuri trebuie să analizăm și materialul ce ne-a parvenit de la regele babilonian Hammurabi, care şi-a pus codul său de legi pe o stelă, aflată acum la Paris, pe care regele era reprezentat primind codul de legi, normal, cum altfel, din mâna zeului. Legile sunt expresia nivelului mental și al concepțiilor despre lume și viață ale unei societăți. Codul acesta a fost scris în jurul anului 1760 î.Hr. și cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul săpăturilor arheologice efectuate la Susa. Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme, regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare, din care s-au mai păstrat doar fragmente. O altă copie, pe tăblițe   de   lut,   a   fost   descoperită   în   resturile   bibliotecii   din Ninive a  regelui asirian Asurbanipal.

–        Iată ce se scrie în această prefață. ”Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor. Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi însă poligami.

–        Destul de interesant, mai ales în cazul statutului femeii, care, spre deosebire de alte civilizații, este mult superior. Există noțiunea de divorț și femeia avea numeroase drepturi juridice, lucru foarte rar în istoria umanității.

–        ”Codul lui Hammurabi nu ne oferă doar o culegere completă de legi şi măsuri prin care se guvernează ţara, cum fac codurile moderne, ci şi o selecţie de „sentinţe juste” impuse de către suveran: o jurisprudenţă, în realitate, destinată să asigure uniformitatea principiilor la care se supun judecătorii, într-un stat în care legile scrise nu existau, dar în care cazurile se rezolvă în funcţie de un drept de datină, oral, şi de răspunderea unei stăpâniri drepte. Concepând această culegere, regele se gândeşte la gloria sa: el consideră că a reuşit pe calea unei guvernări şi a unei administrări înţelepte şi apreciază onoarea care îi revine din această reuşită ca fiind egală cu înaltul prestigiu pe care i-l dă cucerirea unor ţări. Operă de ştiinţă, cel puţin prin forma sa, care o anticipează pe cea a tratatelor contemporane, Codul constituie o cartă şi un testament politic al conducerii regale: dacă posteritatea l-a judecat demn de a fi difuzat şi recopiat, faptul s-a întâmplat datorită afirmării acestui ideal de regalitate şi nu a unui model de legi şi de reguli cu valoare universală. Codul arată că este vorba de o populaţie repartizată în trei clase, definite după principiul: la stare socială superioară, prerogative şi obligaţii superioare. Noutatea acestui cod rezida în definirea strictă a drepturilor și a îndatoririlor fiecărei caste. Hammurabi ajunge chiar să facă distincția între culpă și responsabilitate. Astfel, intenția criminală este luată în considerare în articolele codului, rupându-se astfel cu tradiția unei pedepsiri mecanice, de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.”

–        Această inovație este, într-adevăr, la originea dreptului ca sistem fondat pe justiție; ea a avut ca efect canalizarea răzbunării personale și obținerea unui acord general asupra judecăților făcute, deoarece acestea reprezentau o mai bună adaptare a sancțiunii penale la delictul comis. Astfel, un delict săvârşit împotriva unui om din popor este mai puţin sever pedepsit decât dacă el este comis împotriva unei persoane înstărite; dar, în schimb, primul achită drepturi mai puţin apăsătoare decât al doilea. Cât despre sclav, deşi poate fi dat sau vândut şi marcat ca o vită, el se bucură de o personalitate care îi dă dreptul să posede bunuri şi să meargă la judecată. Adevăraţii sclavi din sânul sistemului, prizonieri de război şi deportaţi, buni de corvoadă după plac, sunt ignoraţi de Cod, din lipsa unui statut legal. El a servit ca model in toata Antichitatea. Statul condus de Hammurabi timp de aproape doua generații era considerat în Antichitate ca un model de echitate: guvernatorii provinciilor nu erau la adăpost de plângerile simplilor cetățeni, prevenindu-se astfel abuzurile.

–        Hai să vedem câteva dintre aceste ”reglementări” antice și să le comparăm cu modul în care percepem acum aceste aspecte ale vieții sociale.

–      Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.

–      Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.

–  Foarte interesant. Deci acuza care să zicem ar aparține astăzi procurorului, dacă nu este validată ca fiind reală de către instanța de judecată ar duce la moartea acuzatorului, chiar și a petentului. Trebuia să ai mare grijă dacă te apucai să acuzi pe cineva, nu mai zic că dacă erai om simplu și judecătorul vroia să favorizeze pe cel care făcuse abuzul, caz ”clasic” de altfel, făcându-se că nu ”vede” temeinicia dovezilor, erai cam terminat. Deși aparent o normă care impunea o mare responsabilitate socială, cred că de fapt întărea enorm puterea judecătorului care putea decide după bunul plac ”temeinicia” acuzațiilor și să aibă drept de viață și de moarte asupra celui care ”îndrăznea” să se înfățișeze cu o pricină. Pe de altă parte observăm că se încurajează delațiunea, element fundamental într-un stat autocratic, tiranic.

–      Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece.

–  Ei bine, de ce nu i se aplica și lui pedeapsa capitală, care era rezervată doar acuzatorilor care ”greșiseră”? Este evidentă debalansarea totală care favorizează judecătorul. Acesta, dacă greșește, riscă doar excluderea din magistratură și o amendă. Dacă ar fi un principiu corect, și el ar trebui să fie supus aceluiași principiu, în speță dacă a greșit să fie omorât. Astfel, ambele părți ar fi pe același palier al ”atenției”. Dacă această regulă s-ar aplica și în ziua de astăzi, având în vedere nenumăratele cazuri de sentințe complet opuse la instanțe ”superioare”, care arată că instanțele de dinainte ”au greșit”, nenumărați ”împărțitori ai dreptății” ar fi mult mai atenți cu sentințele pronunțate și oricum mulți ar fi excluși din magistratură înainte de vreme.  Această presiune care ar genera un act de justiție mai responsabil nu este caracteristică societăților moderne, în care judecătorul este văzut ca inamovibil și dacă o altă instanță dă, pe aceleași probe administrate o soluție complet diferită, nimeni nu se poate lega de această ”discrepanță evidentă”.

–      Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.

–  Toleranță zero față de infracțiunea de furt. Pedeapsa capitală ne arată că Vlad Țepeș s-a inspirat probabil din aceste legi atunci când a ajuns pe tronul Țării Românești. Scurta perioadă pe care a petrecut-o acolo, și în care puteai lăsa o cană de aur pe ghizul unei fântâni fără teama că cineva avea să și-o însușească ne arată că în general românii nu fac casă bună cu acest obicei, de a se abține de la furat. Dacă ar fi să zic ce cred eu, furatul este chiar a doua natură a oamenilor, iar la români îndeletnicire națională. Personal mă îndoiesc că avea un alt efect decât asupra furturilor minore, cele ”instituționalizate” și statale neintrând în această categorie.

–      Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.

–      Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcție de producția vecinului.

–  Interesantă această impunere, care obligă proprietarul ca la un moment dat să pună mâna el însuși și să contribuie la muncile legate de propria sa proprietate. Dacă e să mă întrebi pe mine, această lege are menirea de a ”coborî” pe orice proprietar din sferele ”cerești” pe ”pământ” astfel încât să nu uite modul în care se obține o ”pâine neagră”. Un bun mecanism de menținere a oamenilor ”cu picioarele pe pământ”. Despăgubirile făcute în funcție de recolta vecinului îmi par un pic cam subiective, pentru că este foarte greu de apreciat când cineva nu și-a făcut treaba bine și este extrem de relativă raportarea la ”vecinul” care poate are alte posibilități sau interese. După mine o precizare mai clară și exactă ar fi mai de dorit, altfel abuzul poate fi la el acasă.

–      Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.

–  Ei, aici vedem aceeași mentalitate și posibilitate pe care și poporul ales o folosește pentru a supraviețui foametei în Egiptul unde fuseseră aduși de Iosif și împroprietăriți, fapt care i-a transformat pe toți în sclavi, dar dacă aici ”sclavia din datorie poate ține maxim 3 ani, iar în cazul evreilor a fost pentru totdeauna.

–      Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecții.

–  Sclavul este văzut în mod evident ca un bun, însă din nou apare această subiectivitate legată d interpretarea lui ”suficient de bun”. Cum se poate stabili dacă cineva este bun sau suficient de bun? Care sunt criteriile? După mine este iarăși evident că se merge pe o acceptare dată de un așa zis ”bun simț” care de cele mai multe ori există atâta vreme cât părțile sunt interesate la înțelegere. Dacă însă cineva are un anumit interes și ”bunul simț” dispare din ”ecuație” pretinzând incapacitatea sclavului, nu prea îmi e clar cum se stabilea dacă fusese ”suficient de bun”. Cel mai probabil tot în fața judecătorului, cu declarații și martori, toate fiind extrem de subiective și ușor ”manevrabile”, ceea ce conferă din nou o enormă putere judecătorului care poate decide, cam după bunul plac, ”adecvarea” sau ”inadecvarea”.

–      Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu aceasta, nu se consideră căsătorie.

–  Principiul ”consumării” căsătoriei. Într-o societate monogamă, de-a mirarea în marea de triburi poligame din jur, atingerea obiectivului unirii formale în cadrul căsătoriei, și anume interacțiunea sexuală reprezintă văd, ceva ce nu este de la sine înțeles, lucru interesant, și mai este și motiv de anulare a acesteia, ceea ce nu este puțin. Aceeași întrebare ar fi, cum se poate stabili autenticitatea unor asemenea declarații, ceea ce ne indică că aveau persoane specializate în a stabili ”virginitatea” femeii cu o mare acuratețe, altfel un motiv de divorț amiabil în cazul în care amândoi realizează că există ”diferențe ireconciliabile” și doresc despărțirea. O portiță juridică foarte interesantă, pentru că, după mine, în afara unei sarcini, nimeni nu putea demonstra faptul că au existat ”relații”, mai ales în cazul femeilor deja divorțate.

–      Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.

–  Spinoasa problemă a adulterului, care vedem că afecta puternic și acea societate în acele vremuri. Creangă pare să aibă dreptate cu coastele sale, din moment ce a fost nevoie de o lege specială pentru a preveni interacțiunea sexuală ilegitimă. Ca mai toate culturile, adulterul este văzut ca o crimă capitală, niciun bărbat nedorind să riște creșterea unui copil care să nu fie purtătorul genelor sale. Interesantă este posibilitatea iertării femeii, care, în cazul absolvirii de către soț își poate continua existența dar ca sclavă în serviciul regelui. Ori erau destul de puțini și nu își permiteau să omoare atâtea femei care erau ”prinse” asupra faptului, ori regele avea nevoie de o armată personală și, cum el putea fi cu oricâte femei dorea, se putea ”scârbi” și la acestea ”murdărite”.

–      Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină.

–  Foarte interesantă această lege ce privește violul și care absolvă femeia de orice vină după ce bărbatul primește pedeapsa capitală. O protecție enormă oferită femeii, care ne arată cam cum erau aceasta văzute și protejate în cadrul acelei societăți. Astăzi legea formală condamnă clar bărbatul pentru acest act, foarte sever, dar chestia asta este de dată destul de recentă, iar din punct de vedere moral adesea femeia este văzută ca cea care a ”căutat-o”, ne mai zicând că adesea hărțuirea sexuală și chiar violul sunt privite cu destulă îngăduință, rușinea căzând cu precădere asupra femeii care, dorind să evite blamul public și dezonorarea, adesea trece sub tăcere acest tip de evenimente. Din acest punct de vedere, atribuirea vinovăției fără discuții asupra bărbatului, considerat capabil și obligat să se abțină și să se controleze în orice situație ne edifică asupra aspectelor legate de modul în care vedeau sumerienii posibilitatea bărbaților de a se opune pornirilor instinctuale.

–      Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.

–      Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăsește casa.

–  Probabil reglementări legate de situația particulară a acelor momente și contextul general socio-economic. Expresia ”mâncare suficientă” este extrem de vagă și arbitrară, intervenind iarăși acel ”bun simț” care în cazurile care se soldează cu pedeapsa capitală este superfluu și hilar. Mă întreb cum ar putea demonstra cineva o anumită decizie pe baza ”suficienței”, care poate fi pentru unii la un anumit nivel și pentru alții la un cu totul. Deci din nou, care este reperul obiectiv de la care se poate vorbi despre ”suficiență”?

–      Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se reîntoarce, soția nu este obligată să se reîntoarcă.

–  Interesantă modalitatea de obținere a divorțului, prin părăsirea ”domiciliului conjugal”, și de-a mirarea faptul că odată realizat acest lucru, soțul nu mai poate obliga soția să se reîntoarcă. Niște drepturi juridice extraordinare pentru acele vremuri în favoarea femeii.

–      Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o parte din pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.

–  Divorțul și partajul care protejează financiar femeia și copiii, care nu sunt lăsați la mila bărbatului. Însă se poate observa faptul că femeia nu se poate recăsători imediat, ci atunci când ”copiii cresc”, nu îmi este clar cât de mult, dacă până la majorat, dar oricum o discriminare care afectează libertatea femeii care, iată, trebuie să aștepte pentru a se putea recăsători în cazul în care are deja copii.

–      Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea și banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.

–  O măsură corectă care protejează economic femeia ”repudiată”. Acesta trebuie să aibă grijă cum administrează această zestre cu care femeia vine în căsnicie de la părinți.

–      Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.

–  Foarte interesantă această lege, care previne solicitarea de către părinții naturali a ”întoarcerii” copiilor crescuți de către părinți adoptivi. Reprezintă tranșarea unei tendințe adesea abuzive care se întâlnește și în societățile moderne.

–      Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori.

–      Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.

–  Legiferarea și consfințirea privilegiilor sociale și a statutului superior al claselor dominante.

–      Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.

–  Destul de surprinzător după mine, tăierea la prima abatere a urechilor pare o măsură ”blândă” față de o simplă unealtă vorbitoare, așa cum era privit sclavul în acele timpuri. Se prea poate ca această măsură să prevină și căsăpirea în masă a celor capturați și care probabil că nu erau chiar într-un număr așa de mare pe cât ne-am putea imagina astăzi.

–      Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece șekeli.

–  Deci se admite responsabilitatea și vina bărbatului, însă pedeapsa mi se pare derizorie în raport cu trauma și suferința produsă. Cumva statutul superior al bărbatului iese la iveală în ciuda măsurilor aparte legate de protecția și statutul femeii în societate.

–      Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi șekeli pentru fiecare suprafață a casei.

–      Dacă însă nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât.

–      Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

– He he, se pare că responsabilizarea celor ce construiau și nu numai, deci a celor ce prestau diverse servicii publice, prin pedepse capitale în caz de nenorociri care le sunt imputabile crea o atmosferă de mare atenție și profesionalism într-o vreme când teoretic știința și cunoașterea rațională erau incipiente. Personal nu știu câți din specialiștii de astăzi ar fi în stare să își asume prestarea de servicii în astfel de circumstanțe. Aceste reglementări ne arată și gradul imens de cunoaștere existent atunci și motivul pentru care numeroase construcții din acele vremuri îndepărtate au ajuns până la noi în condiții de conservare extraordinare, trecând prin nenumărate vicisitudini naturale și datorate omului. Pentru o operație nereușită făcută unui om liber, medicului i se tăia mâna (articolul 218), ceea ce ne arată că pe lângă faptul că se efectuau în mod curent operații, nu exista posibilitatea malpraxisului. Aș fi foarte curios câți dintre medicii din ziua de azi s-ar băga la o operație în aceste condiții….

–      Dacă un fiu își lovește tatăl, fiului i se vor tăia mâinile.

–  Societatea era evident patriarhală, însă de o factură aparte. Femeile pe ansamblu aveau o situație superioară față de tot ce am întâlnit eu atât în acele timpuri cât și mai apoi. Ca drepturi legale abia dacă societatea noastră reușește să le ofere un statut superior, în deplină egalitate juridică cu bărbații.  

–  Să nu uităm totuși că vorbim despre o societate care funcționa cu vreo patru milenii înaintea noastră, una eminamente sclavagistă. Deși dacă e să mă întrebi pe mine societatea umană și-a continuat mereu, sub o formă sau alta, funcționarea ca una de tip sclavagist, chiar dacă numele sclavilor a fost diferit. Iobagi, șerbi, servitori, negri pe plantație, angajați la patron, tovarăși, etc., murmură Camelia.

–  Ei ei, am spus repede. Ce tot spui?  Chiar crezi că drepturile legale ale cetățenilor din statele comuniste pot fi puse în balanță cu exploatarea omului de către om din societățile antice și chiar cele contemporane capitaliste? După mine nici de facto nici de jure situația locuitorilor din țările aparținând blocului socialist nu poate fi asemănată cu cea a sclavilor.

–  Da… ? întrebă încet Camelia. Ia să vedem…Ceea ce caracterizează esența poziției de sclav este absența libertății, care este tot timpul în ”exterior”. Sclavii Sumerului și ai antichității în general nu aveau nici libertate juridică și nici de o altă natură. Totuși cei din Sumer se puteau căsători cu oameni liberi și copiii lor erau considerați oameni liberi. Dar femeile poporului ales, așa cum se vede și din Biblie, deși erau teoretic ”libere” erau de fapt sclavele bărbaților lor, chiar dacă juridic aveau un fel de libertate care era doar teoretică, ele fiind măritate de părinți cu cine hotărau și apoi un divorț era posibil doar dacă doreau aceștia. Libertatea lor era libertatea câinelui în lanț. Mai încolo iobagii și țărănimea erau sclavii nobilimii, deși poate cu numele puteau pleca oriunde. Și unde plecau de obicei? Absolut nicăieri. Țăranii erau legați de glie și formal și informal și în timpul lui Ștefan și al lui Mihai Viteazul. Ștefan a creat o clasă socială un pic mai liberă, care să depindă direct de domnitor și nu de marii boieri, pentru că avea interese politice personale, pe care a ”împropietărit-o”, însă pe care o exploata la sânge prin tributul pe care îl cerea pentru luptele care aveau loc cam o dată la doi ani. Mihai Viteazul nu a făcut nici măcar atâta, țărănimea fiind ultima sa preocupare. Abia la Cuza soarta acestora s-a îmbunătățit nițel, dar din poveștile lui Creangă aflăm cam cât de mult. Nici după primul război mondial lucrurile nu au stat cu mult mai bine, marea împroprietărire făcută de Ferdinand ca răsplată a sacrificiilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz fiind mai mult apă de ploaie, fărâmițarea proprietății private a țărănimii în curs de câțiva ani ca urmare a moștenirii succesive ducând foarte rapid la aceeași situație, surprinsă foarte bine de Marin Preda în ”Moromeții”, sărăcia lucie și dependența de marile averi fiind evidente.

–  Bine, dar instaurarea comunismului a rezolvat toate aceste discrepanțe, am spus repede.

–  Mă faci să râd. Pe lângă o colectivizare forțată și confiscarea proprietății private, așa chinuită și minoră cum era, regimul comunist a impus o altă formă de sclavie, una denunțată de Platon încă de acum câteva milenii. Și anume, dependența și ensclavizarea cetățeanului față de Stat. Deși juridic individul pare liber, sclavia lui este totală față de această structură ideatică, numită Stat, care de fapt reprezintă tot câțiva indivizi care joacă un anumit rol social. Dacă oamenii ar fi altceva decât sclavi în propria lor țară ar trebui să se poată exprima liber, să poată pleca în străinătate atunci când doresc, să emigreze dacă consideră de cuviință, să se căsătorească fără să ceară aprobarea cuiva. Și să nu uităm că un individ cu adevărat liber poate ALEGE dacă să participe la un război înrolându-se în armată, deci cu potențialul de a-și pierde viața. Ceea ce evident nu este cazul în nicio țară comunistă. Nu era cazul nici în cele capitaliste, darămite la noi. Noi, cu toții, deși poate nu ne dăm seama acum și pe deplin, suntem proprietatea deplină a Statului, care decide pentru noi cam tot. Ce putem spune, ce putem învăța, ce putem citi, mânca, unde putem profesa, în ce condiții, cum să ne comportăm în societate, cum să ne comportăm în casele care nu sunt ale noastre, cum să dormim și cum să ne trezim, cum să ne exprimăm bucuria de a fi conduși de măreții noștri lideri și cum să ne îngropăm morții. Armata este obligatorie și, în cazul în care Statul și Partidul decid, prin liderii săi minunați, să mori pentru țară, asta se va întâmpla. Copiii sunt plasați de la patru luni în creșele incubatoare pentru ca tovarășele să se poată întoarce în câmpul muncii, așa că cei o sută de copii sugari îngrijiți de o singură asistentă să primească încă de la primele momente ale existenței trauma abandonului care să îi facă membri de bază ai noii societăți comuniste. Aceștia vor fi îndoctrinați până în măduva oaselor de propaganda de partid începând chiar cu grădinița, astfel încât să audă din sculare în culcare numai de mândria de a se putea dedica și jertfi pentru pământul strămoșesc, pentru țara mamă și evident, conducătorii acesteia. Și tu numești toate acestea libertate? Este ridicol. Cred că sclavii Summerului, ai Greciei și Romei antice aveau mai multă libertate pentru că în primul rând își puteau vedea lanțurile și puteau căuta obținerea unei libertăți adevărate, pe care o puteau gândi ca un ideal. Sclavii societăților moderne sunt cu mult mai amărâți pentru că, fix ca oamenii din peștera lui Platon, se nasc în lanțurile conceptuale create de societățile lor și au senzația că sunt liberi, drept urmare nu văd niciun sens în a-și dori altceva, decât atunci când dau cu mâinile prin căcat și realitatea le intră prin dos ca țeapa lui Vlad, ieșindu-le prin gura care mai cântă încă cântece patriotice. Lanțurile de fier ale sclavilor antici au fost transformate în societățile moderne în lanțurile conceptuale, ideologice invizibile care sunt de mii de ori mai eficiente deoarece sunt inodore, incolore și insipide, fiind acceptate încă din frageda pruncie, apoi integrate și apărate cu ardoare, cu o strășnicie feroce. Pentru că, așa cum ai început deja să miroși de la Domnul Dumnezeu, sclavia ideologică este cu mult mai eficientă în controlul maselor decât cea fizică, nestârnind reacții adverse, conflicte și revolte, ci o credință deplină în corectitudinea tuturor acestor idei, concepte și valori mentale. Individul este robit mai întâi fiziologic, de către instinctele sale naturale, apoi de către programele supra-adăugate de creatorii noștri, apoi de către ideile din capul său, puse acolo prin procesul de socializare și urmează un lung șir al sclaviilor personale și statale, fiecare individ fiind, într-o formă sau alta, în orice moment al vieții sale, robul a ceva, sau cuiva. Sigur că nivelul de sclavagism personal și social diferă în anumite limite de la individ la individ dar în esență nu este cu mult diferit. Există apoi un sclavagism statal, pornind de la celebra luptă pentru suveranitate și independență a popoarelor și continuând până în ziua de azi în lupta de clasă și ideologică, între socialism și capitalism. Care după mine este o altă gogoriță propagandistică inventată să ne țină ocupați în timp ce adevărații stăpâni ai acestei lumi ne mulg pe îndelete și ne tund, la anumite intervale secerând recoltele, uneori mai blând, mai discret, așa, prin conflicte locale și regionale, alteori global, prin conflicte mondiale. În genere, secerișul umanității este continuu și extrem de productiv, indiferent de forma pe care o îmbracă. Și, dacă e să tragem linie, ce îi rămâne omului, este un singur lucru, specific sclaviei: suferința.

Stalker (Călăuza 1979)

O capodoperă tulburătoare a fantasticului regizor Andrei Tarkovsky, după romanul ”Picnic la marginea drumului”, de Arkady și  Boris Strugatsky, descrie viața și drumul celui ce este o ”călăuză” pentru oamenii obișnuiți în ”Zonă”, un loc în care, datorită unei ”contaminări” energetice cu o civilizație extraterestră ce a făcut un mic ”picnic” pe Pământ în drumurile sale galactice, a devenit acum o ”poartă” către un alt timp și spațiu și poate spre alte dimensiuni.

Modalitatea absolut specială de narare, extrem de apropiată timpului real, cu cadre foarte lungi și imobile, focalizate pe trăirile interioare și zbaterea lăuntrică a personajelor, transformă pelicula într-o poveste extrem de dificil de urmărit pentru mintea noastră, obișnuită cu schimbările rapide și un curs alert al acțiunii. Înțelegem treptat că de fapt călătoria oamenilor ”călăuziți” este mai mult spre o dimensiune interioară a lor înșile, promisiunea atingerii celui mai interior punct al Zonei, care însemna împlinirea unei singure dorințe personale, fiind în realitate un drum inițiatic, spiritual, în care cei ce își doresc cu ardoare găsirea împlinirii trebuind să treacă peste nenumărate probe care, de cele mai multe ori au legătură cu propriile lor limite, credințe și caractere.

Un film aparte, cu o atmosferă tipică, impusă de sufletul și gândirea marelui regizor rus, obligatoriu pentru cei însetați de cunoașterea autentică a valorilor reale ale spiritului și minții omenești.