Te țin cu prezența mea de mână, ca să înveți să fii cu tine

Am avut șansa de a întâlni oameni-felinare pe calea devenirii mele. Despre unul dintre ei și o secvență de psihanaliză relațională vă voi pomeni în următoarele rânduri. Poate vi se face poftă să deschideți și voi, ca și mine, dacă nu ați făcut-o deja, cutia Pandorei regăsirii de sine.

Mi-a luat ceva timp să simt prezența prichinduței speriate din mine. Să o văd și să o aud când își face simțită prezența, să-i îngădui să se exprime în interiorul meu, să o ascult și să o liniștesc. Până spre douăzeci de ani, mă trezeam pur și simplu că deveneam ea fără să știu asta. De câte ori nu a ajuns la volanul existenței mele și a semnat tot felul de sentințe relaționale doar pentru a avea o minimă senzație de siguranță! De atâtea ori, cu mulți-mulți ani în urmă, înainte să încep să trag prin demersuri de psihoterapie de firul din ghemul condiționărilor infantile, mă trezeam că reacționez ca într-un cerc, nedeslușit repetitiv și dureros.

Zile nesfârșite cu frici

Am pășit în cabinetul lui cu un pas mai hotărât decât de obicei. L-am privit lung, oarecum seductiv, ceea ce m-a luat prin surprindere, mai ales că mi-am dat seama de sensul căutăturii mele. Da, hotărât lucru, se vede că a fost un bărbat frumos. Și parcă acum mă uitam la el pentru prima oară și altfel decât ca la psihanalistul meu. Începeam să îl întrezăresc și ca pe un bărbat care, desigur, avea și o viață în afara camerei micuțe, austere în care-mi duceam gândurile și emoțiile de trei ori pe săptămână. Avea trăsături armonioase. Mai degrabă clasice. Era înalt și subțire. În atitudinea lui, un amestec de degajare și un altceva, nedefinit, cumva de ștrengar, jucăuș. M-am așezat pe canapea. El, în spatele meu, la birou, și-a aprins o țigară. Tăcere, după care:

– Cred că port de când sunt această apă Frica asta teribilă că aș putea muri oricând. Altădată mi-ați fi spus că poate mi-e frică de dorințele mele. De viața mea. (El nu spunea nimic. Doar părea că ascultă cu atenție). Dar dincolo de asta, e o senzație pur-corporală. O am de când mă știu. E ca un fel de umbră și singurul lucru la care mă pot gândi este că are legătură cu faptul că mama era cât pe ce să moară când aveam mai puțin de șase luni. Și când era însărcinată cu mine, să fi avut vreo opt luni de locuit în pântecele ei.

– Adică experiența e acolo, în memoria corpului, intensă și preverbală.

– Da, și poate că pentru copilul din mine a fost atât de năucitor, de terifiant, că a simțit că moare și el. Odată cu ea. Doar bănuiesc, după unele stări pe care le am și acum. Și în care mă simt de parcă aș fi foarte mică. Mică-mică. O bucățică de fetiță. Înghițită de teroare. Și nu a fost numai asta, a fost și faptul că nu m-a ținut în brațe cât a fost în spital. Că m-a înțărcat brusc. Nu doar absența căldurii corpului ei (îmi ieșeau cu greu cuvintele, nu le găseam și mi se păreau și neîncăpătoare pentru senzațiile care se ițeau în mine), ci chiar că era să moară și, cumva, eu am înțeles asta. De fapt, nu aveam cum să înțeleg. Am trăit același pericol. M-am oprit din vorbit. A urmat o pauză mai lungă.

Citește continuarea articolului în ediția de iunie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!