Terapiile comportamental-cognitive sau TCC: Cum sa te schimbi in sase luni
TCC fac parte din „terapiile scurte“. Terapia cognitiv-comportamentala nu este interesata de istoria pacientului si nici de copilaria lui. TCC se concentreaza mai curand asupra rezolvarii eficiente a unor probleme precise.
Definitie. Anxietatea, fobia, depresia pot fi punctele de plecare ale unor terapii de durata, care sa dezvaluie treptat emotiile refulate. Un demers pasionant dar care poate fi dificil. Terapiile cognitiv-comportamentale, sau TCC, se ocupa numai de partea vizibila si actuala a aisbergului. Ele se bazeaza pe invatarea unor comportamente noi, pornind de la elaborarea unor idei noi, in urma constatarii ca cele vechi nu duceau nicaieri: intentia principala este aceea de a reusi ca maine sa faci un lucru de care astazi te crezi incapabil si pe care ieri, cum era de asteptat, nu l-ai putut face.
Cel mai recent predecesor al TCC, terapia comportamentala, utilizeaza tehnici de relaxare pentru a diminua progresiv temerile, fobiile si obsesiile, si pentru a-i reda subiectului o viata normala. De data mai recenta, terapiile cognitive se ocupa de gandurile, opiniile si convingerile (numite „cognitii“) adesea eronate si negative pe care le are subiectul in legatura cu propria persoana si cu cei din anturajul sau. Acestea urmaresc sa inlocuiasca progresiv ganduri precum „nimeni nu ma iubeste fiindca nu sunt bun de nimic” cu „am destule calitati iar daca exista cateva persoane care ma iubesc si alte cateva care ma simpatizeaza, ma declar multumit.”
In prezent, terapeutii specializati in terapii cognitive utilizeaza adesea un cocteil concentrat al celor doua metode. Gandurile negative genereaza un comportament de esec, pe cand reusitele – chiar si cele marunte – induc o opinie pozitiva despre propria persoana, opinie care incurajeaza noile initiative. Spre deosebire de terapiile analitice, TCC nu investigheaza cauzele tulburarilor, nu sunt interesate de istoria subiectului si nici de copilaria acestuia. Ele isi propun un obiectiv precis: in sase luni, clientul trebuie sa fie capabil sa iasa din casa, sa telefoneze ca sa se programeze la un interviu, sa poarte o conversatie normala cu mama sau cu seful, etc.
Istoric. Nu exista un „parinte” al terapiilor comportamentale, desi acesta poate fi considerat Pavlov, cu „reflexele conditionate”. Precum cainele lui Pavlov, noi avem „reactii” automate la stimuli, dar stim ca exista si alte reactii posibile, pe care le putem deprinde si aplica. Terapiile cognitive, in schimb, au fost elaborate ca atare abia incepand cu anii ’60, de catre doi psihiatri americani, Albert Ellis si Aaron Beck. Primul s-a ocupat de episoadele depresive, care isi au originea intr-o viziune nerealista despre propria persoana, viziune contrazisa de realitate: discrepanta dintre ceea ce asteptam de la noi insine si ceea ce suntem in stare sa facem da nastere unor aprecieri neincrezatoare. Trebuie sa combatem convingerile irationale de genul: „vreau ca tot ceea ce fac sa se bucure de aprecieri unanime” sau „vreau ca toata lumea sa ma adore“… lucruri care, in mod evident, nu prea au sanse sa se intample.
Aaron Beck a studiat si a evaluat rezultatele diferitelor terapii si a tinut cont de eficacitatea lor si de starea de bine a clientului. Terapeutul colaboreaza activ cu pacientul, pentru a-l ajuta sa depisteze functionarea cognitiilor sale si pentru a-l invata sa le modifice si sa le testeze, in functie de beneficiile sau, dimpotriva, de prejudiciile pe care i le aduc. Sinteza dintre comportamental si cognitiv s-a produs de la sine in cadrul practicii terapeutice, alternarea frecventa intre travaliul asupra cognitiilor si cel asupra comportamentelor dovedindu-se eficace.
