Vocea vindecătoare – ce este, la ce este bună și cum dăm de ea?
Îmi amintesc de unele momente din copilărie și încă mă fascinează creativitatea de la acea vârstă – cum puteam să găsesc soluții și să îmi exprim trăirile în ciuda educației și a autocenzurii instalate. Țin minte că uneori, atunci când mă supăram pe „cei mari” și doream să înclin iarăși balanța în avantajul meu, mă ascundeam sus într-un copac.
Stăteam acolo minute întregi, în liniște și nemișcare, observându-mi „absența” și savurând momentul când și ceilalți deveneau conștienți de ea. Când începeau să se întrebe unde am dispărut, le mai transmiteam din când în când câte un mieunat de pisică de sus din copac. Trecea mult timp până se gândeau că pisica s-ar putea să fiu chiar eu și acela era încă un moment pe care îl savuram, văzând cum grija și atenția lor față de mine a fructificat într-un moment de recunoaștere. Savuram și bucuria lor că m-au găsit, simțind că prin aceasta îmi reafirmă existența și valoarea.
Cred că mulți oameni au parte de trăiri puternice, cu-atât mai mult cu cât „jocul vieții” ia amploare, planurile și ambițiile devin mai serioase, responsabilitățile cresc. Însă cât de mult reușim să ținem pasul și să continuăm să ne oferim un spațiu de relaxare, în care să reintrăm în contact cu toate stările noastre aflate „în așteptare”, rămase restante în urma numeroaselor ocazii când „nu era momentul potrivit”? Cum putem să ne depresurizăm de cenzura în care am fost închistați atâta amar de vreme, de multe ori fără să ne mai dăm seama – pentru că devine a doua noastră natură? Vestea bună este că nu avem nevoie de încă o activitate zilnică planificată în programul nostru și așa supraîncărcat. Putem face acest lucru în orice moment al zilei, prin simpla reconectare la noi înșine, descoperindu-ne spontaneitatea începând cu cele mai simple și firești momente.
„Vocea vindecătoare” este o abordare menită să ne reconecteze la capacitatea noastră înnăscută de a simți și de a exprima tensiunile acumulate, readucându-ne la o stare plină de vitalitate, prospețime și claritate. Pentru a înțelege mai bine care este potențialul vocii, al oricărei voci, indiferent că ești solist, terapeut, frizer, inginer, profesor, dansator… cred că foarte relevant este proverbul african „dacă poți să vorbești, poți să cânți”.
Am stat de multe ori și m-am întrebat cât de metaforică este această afirmație și cât de precisă. Care este diferența sau granița dintre aceste două manifestări? La extrema „vorbirii” oamenii se folosesc de voce strict pentru a face inteligibile cuvintele pe care vor să le transmită interlocutorului. Vocea, în acel caz, este doar un mijloc mecanic care servește formulării propozițiilor. Dar ce s-ar întâmpla dacă, în timp ce avem o conversație obișnuită, am deveni conștienți de corpul nostru, de schimbările de ritm din respirație, de tensiunile care pot apărea în corp atunci când pronunțăm anumite cuvinte?
De fapt, ai putea să încerci acest lucru chiar acum, dacă circumstanțele îți permit, în timp ce citești în continuare cu voce tare. „Cum variază to-na-li-ta-tea vocii mele în timp ce pronunț fiecare cuvânt? Sunt momente, în timp ce îmi folosesc vocea, în care îmi încordez mai puternic mușchiul diafragmei? Sau cuvinte care îmi provoacă o tensiune la nivelul gurii? Ce se întâmplă dacă, în loc să mă concentrez exclusiv pe pronunțarea cuvintelor, îmi duc o parte din atenție în corp și observ în ce fel îmi simt vocea în timp ce vorbesc? Cum rezonează vocea în corp? Ce se întâmplă dacă după fiecare propoziție respir adânc și relaxat înainte să continui să vorbesc? Ce se întâmplă dacă mă concentrez pe fiecare cuvânt în parte și îl pronunț cu acea tonalitate care exprimă clar trăirea pe care o denumește cuvântul? Dacă este ceva ce vreau să subliniez, pot să vorbesc cu mai multă energie. Ce se întâmplă dacă pun cât mai multă viață în fiecare cuvânt?” Încearcă și vei afla. Avem acum șansa să restabilim legătura dintre cuvinte și trăirile și experiențele noastre, să reparăm puntea dintre ele, să redescoperim că exprimarea poate fi mult mai personală, puternică și plină de umanitate.
Dacă adoptăm aceste elemente simple atunci când ne folosim vocea, experiența vocii va trece la un alt nivel – unul în care nu ne mai considerăm vocea o simplă unealtă de comunicare, ci o parte conectată la un întreg, împreună cu corpul, emoțiile, psihicul, latura noastră socială și spirituală.
Dacă facem aceasta, ne redăm dreptul înnăscut de a avea o voce și de a fi conștienți de ea. Acum că am început să explorăm teritoriul ei, putem să ne readucem aminte cum este să ne jucăm cu vocea. Te încurajez să mergi intuitiv cu ea în direcția care te atrage – orice înseamnă pentru tine „a cânta”. Poți să cânți aproape orice și oricând. Îți poți cânta bucuria, tristețea, căutarea, furia, dorul…orice te animă în acest moment. Poți cânta în timp ce te plimbi prin parc, când aștepți metroul, în timp ce înoți, înainte să adormi…
Tot secretul este să continui să te antrenezi, adică să îți reamintești cum este să te joci cu stările tale și să le transpui în sunet, aducându-le în fluxul tău de vitalitate din acest moment. Poți să îngâni, să fredonezi, să murmuri sau să lungești cuvintele, să vorbești sacadat sau ca și cum ai cânta și te-ai legăna. Renunță pentru început – îți recomand – la orice ambiții și așteptări despre voce și cântecul tău. Fă un experiment ca să vezi, de exemplu, ce se întâmplă dacă atunci când îți vine să te lansezi într-o repriză lungă de căutare a sensului vieții schimbi macazul și te dedici câteva minute artei fredonatului. Poți să îți imaginezi viața fără muzică? Fără acest fenomen care ne mângâie timpanele, ne masează inimile și ne încălzește călcâiele? Atunci de ce nu ți-ai lua în primire această abilitate să te conectezi la coloana sonoră a vieții tale oricând dorești? Fiecare om are un cântec interior, în fiecare moment.
Și ascultarea muzicii poate avea efecte foarte profunde, mai ales dacă ne relaxăm și ne deschidem, abandonându-ne – dincolo de orice judecată – sunetelor care pătrund în noi și ne ajută să avem parte de experiențe transformatoare și eliberatoare. Împrietenirea cu vocea, însă, ne poartă un pas și mai departe, prin care devenim activi și putem reface legăturile sănătoase cu cei din jurul nostru, adăugând culoare și viață fiecărei interacțiuni. Ne asumăm responsabilitatea pentru ce simțim și descoperim puterea vulnerabilității sincere și a creativității spontane care ne vizitează în fiecare moment.
În loc să obosim investind multă energie în strategii, ritualuri și subtilități ca să ne controlăm și să ne protejăm de restul lumii și – inevitabil – de noi înșine, nu mai bine rămânem deschiși? Cum ar fi dacă ne-am recăpăta lejeritatea față de emoții, față de trăirea lor pe de-a întregul și față de exprimarea lor? La început poate să sune ca o fantezie, dar totul pare greu la început. Dacă avem curaj să privim în ochi fiecare trăire care apare în interiorul nostru, ce altceva ar mai putea să ne sperie? Dacă alegem să facem acest drum de cunoaștere personală putem să ne arătăm în toată splendoarea noastră, chiar și în cele mai banale conversații.
Cine știe – de exemplu – dacă te vei mai întâlni vreodată cu acea persoană apărută din senin și care la momentul respectiv ți-a fost de un ajutor imens? Nu mai bine, dincolo de orice nesiguranță, timiditate sau etichetă socială, îți exprimi recunoștința printr-un „mulțumesc!” inimos și plin de vitalitate, însoțit de un contact vizual luminos și călduros? La extrema cealaltă, ce putere de conectare pot să aibă cuvintele, oricât de frumoase și elevate, dacă nu rezonează autentic în primul rând în noi, cei care le rostim către ceilalți, dacă inimile noastre pline de trăire sunt ascunse sub numeroase straturi, filtre, povești neîmplinite și înghețate în timp?
