Voci din trecut: vindecarea prin psihogenealogie

Într-o zi, un tânăr student de 23 de ani, la sugestia mamei și la rugămintea surorii lui mai mici, solicită terapie.

Fața lui nu schița nicio emoție, corpul stătea mai mult nemișcat și prefera să vorbească doar dacă îl întrebam eu.

Am aflat ulterior că, nu cu mult timp în urmă fusese internat la Sp. Obregia și era pe tratament psihiatric. Așa mi-am tradus in minte, cărui fapt i se datora aceasta înghețare sau încremenire.

Mi-a explicat că toată viața a fost o persoană liniștită, care n-a ieșit în evidență cu nimic, mai ales cu ceva negativ. Și-a asumat sarcinile și a învățat bine.

Dar într-o seară, în apartamentul în care locuia cu sora lui, în timp ce părinții erau plecați la muncă în străinătate, o stare alarmantă de agitație lăuntrică l-a adus în pragul în care, simțindu-se urmărit și cotropit de o entitate care-l amenința, a spart lucruri prin casă și a vrut să se arunce pe fereastră. Sora lui a sunat părinții și poliția. Cei din urmă au ajuns, desigur, primii. Aceștia au stat de vorbă cu el, liniștindu-l. Era la prima abatere și nu l-au luat la secție.

Stările lui s-au domolit doar temporar. Când părinții au revenit acasă au realizat că au de ales să sune din nou la poliție sau la ambulanță. Au ales a doua variantă. După o perioada de internare și stabilizare s-a întors acasă cu tratament de lungă durată. Medicația făcea minuni, dar mama și sora nu-l mai recunoșteau.

În multe ședințe am tot pus întrebări. Am reconstituit cazul de fiecare dată când aflam despre experiențe cu impact emoțional puternic. Expuneam o nouă ipoteză, dar tânărul de pe canapea, mai mult de o mișcare ambivalentă din cap nu făcea.

La următoarea ședința noile informații mă trimiteau spre o altă cale de cercetare. Mi-a povestit de un prieten bun, din sat, care în urma cu mai bine de un an își luase zilele. În timp ce-mi povestea, spunea că o vreme trăiise vina că nu a bănuit ce se afla în mintea acelui prieten, că nu a putut interveni la timp ca să-l poată salva de la moarte. L-a măcinat o vreme gândul că suferința poate fi profund ascunsă și oamenii din jur habar nu au. Mi-a arătat și o poza cu el pe care o păstra mereu cu el în portmoneu. Preț de două ședințe această relatare îmi îngăduia să cred că descifrasem rana care stătea la baza trăirilor amenințătoare de moarte.

Într-una din ședințe, l-am invitat să facem genograma. În cazurile în care nimic nu se leagă din ceea ce îmi povestește persoana cu privire la evenimentele din viața sa, îmi direcționeaz atenția spre arborele genealogic în care invităm părinții și bunicii să se destăinuie prin prezența lor pe hârtie. Aici trecem numele, data nașterii și a decesului (pentru cei care nu mai sunt în viață), boli de care au suferit, necazuri pe care le-au avut și tot ce credem că ar fi relevant pentru problema pe care o dezbatem.

Am aflat că părinții sunt oameni muncitori, își asumă sarcinile cât pot de bine. Din banii pe care-i fac își țin cei doi copii în chirie și la școli în București. Nu-și amintește să-și fi văzut parintii certându-se și nici nu crede că le-a lipsit vreodată ceva.

Când auzi o astfel de poveste, fără cusur, provocarea de a săpa și mai profund rămâne singura variantă de intervenție.

De ce un băiat tânăr, cu părinți iubitori, cu o soră pe care o prețuiește, fără lipsuri materiale, din senin și-ar dori să-și pună viața în pericol? De ce se credea urmărit? De ce o voce îi vorbea despre moarte? De ce îi era frică că își va pierde mama?

Poate este necesar sa menționez că în perioada în care venea la terapie, starea lui psihică era stabilizată iar acest demers avea riscuri minime de a-l fragiliza sau de a-i provoca o altă criză psihotică.

Am purces mai departe cu strămoșii pe divan și a venit ca și o eliberare pentru terapeutul din mine când am aflat că viața bunicilor nu a fost toată roz.

Mama a mai avut un frate mai mic. A murit tânăr, într-o vară, după ce împlinise 23 de ani, și în circumstanțe deloc obișnuite. Mama a fost cea chemată să identifice cadavrul fratelui ei mort pe loc, în urma unui accident de masina.

Cum a fost reacționat familia la aceasta dramă?

Cum poate intuim cu toții – este o mare nenorocire să-ți îngropi propriul copil!

Este împotriva fluxului vieții și deseori peste puterea părinților de a finaliza doliul pentru o moarte prematură a unei ființe în floarea vârstei.

Bunicul s-a apucat de băutură ca să-și înece suferința și era tare supărat pe nevasta lui. Aceasta a găsit un substitut pentru fiul ei înlocuindu-l cu viitorul ginere. A grăbit nunta fiicei ei și s-a comportat cu soțul fiicei exact ca și cum acesta era fiul ei pierdut. Bunicul nu i-a putut ierta asta. Dar nu peste mult timp, în următorul an, fiica lui a adus pe lume un băiat. Acesta a primit numele fratelui ei, mort mult prea devreme. Din momentul în care s-a născut, bunicul și-a direcționat toata iubirea pe care o avuse pentru fiul lui și s-a comportat cu nepotul ingrijindu-l și crescându-l ca și cum viața i-ar fi dat o a doua șansă.

Citește continuarea articolului în ediția aprilie 2024 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!