Trauma ne alienează pe noi de noi înșine

Shutterstock

Tu în care din aceste situații ai fost până acum?

Am o obsesie față de cum arăt, față de câte calorii mănânc și nu mă pot opri din sport. Mă uit des în oglindă și imediat simt un disconfort dacă mă îngraș chiar și ½ kg.

Toate astea au început atunci când erai doar un copil, în permanență comparat cu alți copii, care primea o grămadă de etichete și porecle jignitoare și ai simțit o mare nevoie de validare cu privire la imaginea ta.

Am tendința să caut și să funcționez bine într-un mediu haotic.

Toate astea își au originea în copilărie, probabil că ai trăit într-un mediu foarte stresant, plin de impredictibilitate și lipsit de siguranță. Așa ai învățat că tu ești valoros atunci când rezolvi lucrurile dificile și complicate și că ești mai valoros cu cât reziști mai mult în mijlocul haosului.

Mă comport distant și indisponibil emoțional. Simți că ți-ai construit o fortăreață în jurul emoțiilor tale?

Copilul tău interior a trăit într-un mediu în care a fost constant neglijat emoțional și trebuia să-și țină sentimentele ascunse pentru că în jurul lui părinții se certau foarte des și nu voia să-i împovăreze și mai mult cu ceea ce simțea și oricum credea că nu ar fi ajutat cu nimic și nici nu avea spațiu să se exprime liber.

Te regăsești des în situația în care-i întrebi pe ceilalți dacă i-ai supărat cu ceva sau dacă ai făcut ceva greșit?

Mecanismul de autoînvinovățire este modul în care ai învățat să supraviețuiești lângă un părinte care era impredictibil emoțional în majoritatea timpului, avea tulburare de personalitate narcisistă sau o dependență de alcool sau abuz de substanțe. Iată cum mintea și corpul tău au învățat rapid să caute în jur potențiale pericole pentru a citi limbajul nonverbal și dispoziția îngrijitorului tău principal pentru a nu intra în încurcături și pentru a nu-l necăji. Cu timpul, devine un mecanism de apărare și o parte din personalitatea ta. Din păcate, te menține blocat în stadiul de copil și nu te lasă să-ți dezvolți partea adultă deoarece îți este foarte greu să-ți exprimi nevoile și să pui limite, dar probabil că îți este cu atât mai greu dacă te afli în situația în care nu știi care sunt nevoile tale.

Modul de îngheț este modul preferat al traumei

În situațiile dificile din trecutul tău în care nu ai putut nici să lupți, nici să fugi, sigur ai înghețat. Semne că ai rămas blocat în modul freeze:

Obiceiuri nesănătoase de alimentație – este un mecanism de coping pentru a suprima suferința;
Probleme de concentrare a atenției – apare atunci când mintea încearcă să se apere de potențiale pericole, ceea ce duce la o analiză excesivă a trecutului pentru a preveni un viitor nesigur și asta te împiedică să te concentrezi pe ceea ce se întâmplă cu tine în prezent;
Evitarea contactului vizual – un mecanism de apărare pentru a evita să devii vulnerabil;
Hipersensibilitate la zgomote – este un mecanism de coping dezvoltat de sistemul tău nervos, care e în alertă constant pentru a detecta potențiale pericole;
Oboseală cronică și o lipsă mare de energie – Modul freeze îți ține mintea și corpul într-o stare de hipervigilență, ceea ce îți crește nivelul de stres și îți consumă o mare parte din energia vitală;
Pierderi dese de memorie – Evenimentele traumatice pot duce la pierderi de memorie, mai ales pe termen scurt, deoarece creierul tău prioritizează supraviețuirea în locul învățării unor informații noi;
Comportamentul compulsiv de a te juca jocuri pe calculator/PS/laptop – poate fi o formă de a fugi de gândurile și emoțiile intruzive, oferindu-ți un simț al controlului temporar asupra lor;
Senzație de amorțeală (numbness) – Corpul tău încearcă să stea cât mai pasiv și să nu reacționeze la potențiali triggeri, ca o formă de autoapărare prin a ,,face pe mortul” .

Cum ia naștere trauma și ce se află în spatele ei?

Potrivit teoriei polivagale a lui Stephen Porges, sistemul nervos parasimpatic este alcătuit din nervul vag, care conține două fascicule, unul anterior și unul posterior. Fasciculul anterior al nervului vag este responsabil cu comportamentul social al oamenilor, deci reglează activitatea inimii, dar și stimularea expresiilor feței, în special mușchii orbiculari ai ochilor, oscioarelor urechii, laringelui, faringelui, gâtului, plămânilor și sistemului digestiv (rest and digest).

Emoțiile se recunosc mai ales în partea superioară a feței. Doar privind în ochi o persoană ne putem da seama dacă ne putem simți în siguranță sau nu. Dacă relația este prietenoasă, bătăile inimii încep să scadă și ne liniștim. Nervii ce țin de mușchii faciali, voce, intonație și ascultare sunt direct conectați la inimă. De aceea bebelușul caută privirea mamei pentru a-I descoperi starea de spirit, iar dacă mama îl privește blând, se joacă cu el și îi oferă afecțiune și atenție, el se va simți în siguranță să se relaxeze la sânul mamei.

Partea posterioară a nervului vag (partea dorsală) este cea mai veche apărută din punct de vedere evolutiv și se activează atunci când ne aflăm în fața unui pericol iminent și nu putem sau nu avem timp nici să luptăm, nici să fugim, deci moartea pare inevitabilă și înghețăm. Încremenirea psihică și fizică pare a fi ultima șansă a corpului de a ne salva. Însă energia mobilizată anterior înghețului pentru a lupta sau a fugi de percol rămâne blocată în corp și menține persoana într-o stare de amorțire, cu o energie neconsumată, latentă.

Lista simptomelor traumatice: hipervigilența, apariția unor flash-back-uri sau imagini intruzive din trecut, dificultăți legate de somn, schimbări bruște ale dispoziției afective, toleranță scăzută la stres, comportamente de evitare a unor situații, amnezie și uitare, incapacitatea de a iubi, frica de moarte sau de a nu înnebuni, senzație de detașare și alienare (,,mortul viu”), depresie, oboseală cronică, sentimente de neputință, sensibilitate extremă la lumină și sunet, plâns frecvent, timiditate excesivă, atacuri de panică, fobii.

Trauma de iubire

Trauma de atașament, denumită și trauma de iubire, este una dintre cele mai întâlnite traume.

Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă neurobiologică, constatăm faptul că suntem pe modul Luptă în oricare clipă a existeței noastre. Ce înseamnă asta? Ne umplem de sarcini la muncă, luăm în permanență proiecte noi, ne oferim să facem extra sarcini pentru ceilalți, ne mișcăm dintr-un loc într-altul fără pauze, suntem perfecționiști și competitivi, avem o gândire de tipul Totul sau nimic, suntem mereu ocupați și în mișcare, n-avem timp să discutăm cu nimeni, nu avem timp de familie și prieteni, devenim defensivi și agresivi verbal, ne înfuriem des. Dintr-o dată, simțim un junghi foarte apăsat în zona inimii. O durere ascuțită.

Ușor ușor înțelegem că există o conexiune între creierul și corpul nostru. Această luptă constantă este, de fapt, un mecanism care ne protejează de deconectare. Cel mai probabil în trecut am avut parte de un abuz emoțional și de o privare de liberatate, iar comportamentul care ne-a ajutat să supraviețuim a fost să ne mișcăm pentru a nu ne deconecta de la viață. În prezent, acest comportament nu ne mai ajută deoarece nu ne permite să legăm conexiuni profunde cu oamenii, nu ne putem bucura de relații, nu ne putem relaxa, nu putem sta în relație fără nevoia de a ne focusa pe orice altceva în afara relației.

Trauma de iubire, așa cum o numea Franz Ruppert, se formează atunci când copilul mic este respins sau neglijat de propria mamă. Prin răceala ei emoțională, ca urmare a traumei îndurate de ea însăși, mama nu are capacitatea să-i ofere căldură și iubire. Copilul mamei care nu a avut grijă de nevoile lui, ajuns la vârsta adultă, va încerca din răsputeri să-i atragă atenția și dragostea mamei prin efortul continuu de a avea succes pe plan profesional. Desigur, în mod inconștient. Prețul pe care îl plătește este izolarea afectivă, respingerea gesturilor de tandrețe, evitarea intimității profunde în relații, iar nevoia de a primi iubire este clivată.

Ca o consecință a traumei de iubire, baza profilului de personalitate a celor predispuși la infarct miocardic începe cu lipsa tandreței și acceptării materne, se va pune în serviciul mamei, apoi se va pune în serviciul societății și a altor persoane, reprimând faptul că tânjește atât de tare după dragoste. Ajunge competitiv, nerăbdător, dominator, perfecționist, nu se poate relaxa, raționalizează totul, se pune mereu sub presiune, în situații limită, își reprimă frica și, astfel, suferă de hiperstimulare, adică o stare permanentă de alertă care-i provoacă atacuri de panică intense sau chiar tulburare de panică de sine stătătoare.

Așa ajunge să-și rănească propria inimă în același mod în care a fost rănită în trecut, prin deprivare emoțională. Se învârte în aceeași buclă prin repetarea scenariului din trecut. De aceea, în terapie învățăm cum să ne vindecăm cu pași mici, într-un ritm încet, opus celui familiar. Pentru că nu ne putem vindeca în aceeași manieră în care am învățat să supraviețuim. Viața e dificilă când suntem sănătoși, însă când suntem scindați de traume, viața devine de nesuportat. În acest proces, fiecare pas mic către a redeveni complet este o resursă care susține vindecarea și un mod de a ne lua înapoi controlul asupra corpului rănit.