Actor și psiholog: Nelu Serghei

Cât de multă nevoie are un actor de cunoștințe psihologice? Cum influențează cunoștințele psihologice arta actorului? L-am întrebat despre toate acestea pe Nelu Serghei, care iubește teatrul de când se știe, care a contribuit la fenomenul teatral tot de când se știe, care a studiat psihologia, iubește oamenii cu bune și cu rele și iubește natura… necondiționat!

Nelu Serghei s-a născut în Tulcea, în 1955, într-o familie cu patru copii. De mic avea înclinații artistice și își dorea să cânte la vioară. A descoperit însă teatrul – la 17 ani a avut șansa să joace în fața unei săli pline, sub bagheta unui regizor profesionist. Pe atunci în Tulcea nu exista teatru profesionist, ci numai o trupă de amatori, a cărei valoare era recunoscută în țară, și care cuprindea profesori, ingineri, medici,  elevi. Susținuți de regizori profesioniști, realizau ritmic spectacole. Aici s-au format, în acea vreme, tineri care apoi au devenit actori cunoscuți.

Nelu Serghei este absolvent al Facultății de Sociologie Psihologie a Universității „Spiru Haret” din București și are un master în domeniul teatru, specializarea „Arta actorului”, la Universitatea din Craiova. Din 2009, este actor al Teatrului „Jean Bart” din Tulcea, dar a jucat pe scenele din acest oraș din 1973.

A interpretat de-a lungul carierei sale peste 100 de roluri în teatru, a regizat spectacole de teatru și poezie, a fost profesor de actorie la „Școala Populară de Arte”  din Tulcea, dar și inițiatorul și mentorul Trupei de Teatru „Altar”, începând cu 1990, fenomen care a generat dezvoltarea activității teatrale în Tulcea și apoi înființarea teatrului profesionist „Jean Bart” din acest oraș.

A conceput și a realizat proiectul Festivalului Internațional de Teatru „Tragos” din Tulcea, al cărui manager este și acum iar, începând cu 2010, este fondator și director al revistei „Nord Dobrogea Cultural”.

De vreo 10 ani a început să joace și în filme: scurtmetraje, seriale de televiziune, difuzate la PRO TV: Ai noștri, Las Fierbinți și Profu, dar și lungmetraje. În 2020, a fost selectat la TIF, în programul „10 pentru film”. În timpul liber îi place să călătorească, dar și să lucreze pământul. A plantat copaci și flori în grădina de la țară. Iubește lemnul și, când are vreme, creează obiecte de tâmplărie necesare în gospodăria țărănească.

Psychologies: Lumea vă cunoaște în calitate de actor, dar „pe surse“ am aflat că ați studiat psihologie. Care a fost prima pasiune: psihologia sau actoria? Ce v-a atras în mod special atât către psihologie, cât și către actorie?

Nelu Serghei: Prima pasiune a fost actoria, dar, lucrând cu oamenii și dând viață diferitelor tipuri de personaje, a trebuit să mă îndrept și către studiul psihologiei. Era un soi de latură ascunsă, care a ieșit la suprafață odată cu lucrul în domeniul teatrului.

M-a atras psihologia ca să înțeleg câte ceva din natura umană, din relațiile umane, altfel decât o faci în teatru. Încă înainte de studia la facultate începusem să studiez psihologia, ca autodidact, provocat de toate câte la întâmpinam în lucrul cu actori neprofesioniști, de diferite vârste. Treptat mi-am dat seama că trebuie să aprofundez studiile în domeniul psihologiei la universitate.

Care este cel mai prețios lucru cu care ați rămas din studiul psihologiei?

N. S.: Ca să descopăr și să înțeleg firea umană, am învățat să mă înțeleg pe mine însumi, cu bune și cu rele.

Care este cel mai prețios lucru pe care vi-l aduce profesia de actor?

N. S.: Este un lucru care are legătură cu psihologia, pentru că te întâlnești cu personaje necunoscute cărora trebuie să le dai viață cu vocea ta, cu corpul tău. Trebuie să faci din ele personaje veridice și atunci trebuie să le studiezi, să le descifrezi. Ca actor, îți pot crea frustrări, neputință, teamă – până la urmă se vor combina și vor da naștere personajului, cu nuanțe pe care, probabil, nici dramaturgul nu le-a intuit.

Și care este cea mai mare provocare a unui actor?

N. S.: Acum sunt subiectiv, referindu-mă doar la mine: cea mai mare provocare a mea, în calitate de actor, e să pot transmite spectatorului în mod cinstit și firesc tot ceea ce am gândit împreună cu echipa, fără să-mi pierd pe drum spiritul ludic, indiferent de personaj.

Care este cea mai mare sursă de satisfacție/ nemulțumire?

N. S.: Cea mai mare satisfacție este atunci când lucrezi cu echipa ca într-o familie, cu bucuriile, necazurile, greutățile ei: numai așa se pot construi spectacole bune, răsplătite cu aplauzele publicului. Orice actor trebuie să iubească publicul, deoarece fără el n-ar exista teatru.

Cea mai mare nemulțumire e atunci când simți că nu poți realiza un personaj și se instalează panica. Totuși trebuie să îl realizezi, iar teama de neputință poate naște frustrări cu care trebuie să lupți. În final, nemulțumirea trebuie să devină satisfacție. Așa că în teatru nemulțumirile nu se pot defini.

Cât de folositoare este artei actorului cunoașterea resorturilor psihologice ale personajului său și în general ale piesei sau filmului în care joacă? Ce primează aici, empatia, cunoașterea directă prin simțire, sau ceea ce putem deduce pe baza cunoștințelor de psihologie?

N. S.: Toate sunt folositoare. Pentru unii, experiența scenică, experiența de viață pot înlocui aprofundarea resorturilor psihologice ale personajului. Pentru mine, cu toată experiența mea de viață și de teatru, este important să învăț, să citesc, și de cele mai multe ori să intuiesc și să descopăr câte ceva din trecutul personajului, cu gânduri, obiceiuri, sentimente care nu se regăsesc în text. Empatia și cunoștințele psihologice sunt determinante. Trebuie să construiești personajul în așa fel încât cel puțin o parte din public, chiar dacă nu recunoaște, să se regăsească în el. Teatrul este viu, teatrul este cu oameni, pentru oameni.

Teatru sau film? Există „actori făcuți pentru teatru” sau „actori făcuți pentru film”?

N. S.: Dacă ar fi să aleg, recunosc, îmi place mai mult pe scenă, la teatru, pentru că numai acolo te poți regăsi în meseria de actor. Teatrul este viu și prezent în prezent. În teatru te lupți, la fiecare reprezentație, cu emoția, tracul, teama de a nu uita replica sau de a nu da replica la timp, pentru că știi că momentele sunt irepetabile și pot fi vizibile pentru public. Teatrul fiind viu și în prezent, publicul își dorește să vadă oameni vii.

Lumea filmului este fascinantă. Ca actor, trebuie să fii tu însuți, așa cum ești. Aici nu ai cum să te mai temi, ca în teatru, că nu vei realiza personajul. În film, zeci de persoane lucrează la imaginea ta. Aici eventualele greșeli nu au cum să fie sesizate de public, fiindcă există duble.

Nu cred că există o departajare strictă actor de teatru vs actor de film, doar că, în teatru, te folosești de tehnici, pe când în film ești tu, natural.

Din documentarele despre felul în care se realizează un film mi-am dat seama că actorul trebuie să-și găsescă starea de spirit corectă, replica și vocea potrivită netam-nesam, pe nepusă masă, câteodată după 3 ore de machiaj  sau așteptare sau cine mai știe ce. Cum reușești să păstrezi coerența personajului în condițiile astea?

N. S.: În film, pentru o secvență, care, de exemplu, durează 5 minute de filmare, poți aștepta pe platou 12 ore. Pe orice vreme, în orice condiții. La început e greu, dar te obișnuiești. După câteva ore de așteptare mi s-a întâmplat, într-adevăr, să nu intru în personaj de la început. Dar până la urmă orele acelea de așteptare te fac să înțelegi că nimic nu e greu, că poți. În timpul acela de așteptare poți să fructifici oportunitatea și înțelegi ce și cum vrea regizorul de la actor, privind la celelalte secvențe la care se lucrează.

Întotdeauna când mergeam la teatru la piese lungi și complicate, cu mult dialog, mă întrebam cum se face de țin minte actorii exact toate acele replici? Și mai ales cum de nu le încurcă, dat fiind că, iată, uitându-mă la programul teatrului, același actor joacă pe 4-5 piese diferite și trece de la una la alta uneori în zile succesive. Cum rețineți replicile? Sau, poate ar trebui reformulată întrebarea: Cum de găsiți replica potrivită pentru fiecare moment al fiecărei piese?

N. S.: Așa cum spuneam, făcut cu pasiune, teatrul nu e greu! Nu e așa de dificil pentru actor să găsească replica potrivită în timpul reprezentației. În spatele unui spectacol, există o muncă în echipă: toți actorii sunt conștienți că replicile trebuie să ajungă la partener așa cum s-a sugerat în timpul repetițiilor. Este o muncă grea în laboratorul unui spectacol, dar lucrul acesta nu trebuie să iasă în evidență în fața spectatorilor. Actorul lucrează cu memoria, care este antrenată. Se mai întâmplă să uiți o replică, dar teatrul este o echipă, o familie și e ușor să ieși din situațiile dificile.

Care a fost cel mai provocator și cel mai memorabil rol jucat în teatru?

N. S.: Cel mai provocator a fost să joc, în travesti, soacra din spectacolul O soacră de poveste! Vocea, atitudinea și dificultatea textului versificat în graiul moldovenesc, toate au fost provocări. Aici se manifesta teama de a nu fi ridicol…

Memorabil a fost personajul Don din American Buffalo, în regia lui Vlad Cristache. S-a jucat într-un chioșc metalic unde încăpeau 20 de spectatori cărora le simțeam respirația. Jucam un dur cu inima caldă, care avea un cult al prieteniei.

Dar în film?

N. S.: Provocator a fost rolul din Dampyr, deoarece am filmat într-o  biserică dezafectată, pe ger. În mijlocul bisericii, o movilă de „morți”, iar eu sunt împușcat în frunte… căderea a fost exersată înainte, cam două ore, la un centru de cascadorie.

Cum vă găsiți sursa de energie și putere?

N. S.: Când ceva îți place și o faci cu dăruire, totul vine de la sine. Organismul nu mai simte oboseala, slăbiciunea și asta este valabil pentru orice meserie vocațională.

Cât de grea a fost pentru un actor pandemia?

N. S.: Trebuia să îți găsești o preocupare pe care nu ai avut-o înainte de pandemie sau nici nu te-ai fi gândit la ea. Eu am cultivat pământul, am sădit pomi fructiferi, mi-am reluat obiceiul lecturii, al răsfoirii unei cărți, dar am și lucrat, am repetat la teatru și am filmat.

Cum a fost despărțirea de public și cum a fost regăsirea publicului în sală?

N. S.: Trist fară public… Din când în când, noi, actorii, ne întâlneam la teatru, recitam versuri care au fost postate pe Youtube, intram în scenă, aprindeam luminile și ne uitam la scaunele goale. Atunci îți dai seama că, fară public, ești nimeni. Regăsirea cu publicul a însemnat și regăsirea cu mine, ca actor.

Are un actor timp liber? Sau timp liber de pasiune nu există? De fapt, reformulez întrebarea: ce vă place să faceți atunci când nu sunteți nici pe scenă și nici la filmări?

N. S.: Călătorii scurte, plimbări în natură, întâlniri cu prietenii și executarea lucrărilor casnice, reparații, meștesugăreală și… munci agricole, cultura pământului.

Ce rol ați mai vrea să jucați și nu ați jucat încă?

N. S.: Romeo?! A trecut vremea mea pentru Romeo, dar pentru mine orice personaj este o provocare de a-mi continua meseria.

Dacă ar fi să scrieți/ improvizați o piesă, despre ce ar fi aceasta?

N. S.: Despre natura umană, firește, dar fără sexualitate explicită pe scenă și fară durități de limbaj și atitudine. Ar fi numai despre latura frumoasă a naturii umane, chiar dacă și frumosul este subiectiv…