Ada Condeescu – „Fericirea imi da insomnii…“

Rolurile senzuale i se potrivesc manusa, dar Ada Condeescu este o fata putin timida, trasatura venita din educatia aristocratica primita. Ce a mai primit de la parinti? Temperamentul sangvin al mamei si multa afectiune paterna. Iata un autoportret in culorile melancoliei.

 

Psychologies: Care este starea de spirit dupa cel mai recent film, Dincolo de calea ferata?

Ada Condeescu: Dupa ce termin un film, am mereu un soi de cadere in gol, in care ma simt cumva inutila, pustiita.

Dispare o lume, esti singur, si nu prea intelegi ce ar trebui sa faci in dimineata urmatoare. Bineinteles ca experienta te ajuta mult si stii deja ca exista viata si dupa un lung metraj.

Ca sa-mi recapat energia, am descoperit ca o vacanta e cel mai bun lucru pe care pot sa-l fac, asa ca asta s-a intamplat si dupa acest film.

A urmat apoi asteptarea procesului de postproductie si premiera. Acum, exista, deopotriva, un gol si o implinire.

Dincolo de asta, am un sentiment al maturizarii, al unei noi etape in cariera si in viata mea personala.

Este un film cu multa sensibilitate si profunzime, care mi-a daruit o mare bucurie, in special dupa ce l-am vazut. M-am mirat, pentru ca, de fiecare data dupa ce il vedeam, imi placea din ce in ce mai mult, lucru care nu mi s-a intamplat cu niciun alt film de pana acum.

In momentul de fata, exista o stare de exaltare: la Karlovy Vary am fost selectati in competitia oficiala.

 

Povesteste-ne despre relatia cu tatal tau, de care erai foarte apropiata.

A. C.: Tata mi-a fost intotdeauna un prieten bun. Ii povesteam de indragostirile mele, lui i-am spus prima oara cand am fumat sau cand luam o nota mica, iar el mi se destainuia de fiecare data cand aparea ceva important.

Eram de multe ori pe drumuri, de la el am mostenit dragostea pentru calatorie si fotografie. Mergeam des in munti, de obicei in Bucegi si in Piatra Craiului; incerca mereu sa ma faca sa-mi depasesc fricile si limitele.

Ii simt mult lipsa, mai ales ca stiu ca, odata cu facultatea si maturizarea mea, legatura noastra ar fi trecut la alt nivel, mai profund, din care sigur aveam mult de invatat. Cel mai important simt ca mi-a ramas respectul profund fata de cariera si felul in care trebuie sa-mi construiesc singura viata profesionala.

Tata m-a invatat ce inseamna calmul, educatia, diplomatia. Si, foarte important: tata mi-a insuflat cum sa ma port in lume.

Ieseam des la dineuri si receptii ale diverselor ambasade, calatoream mult, m-a invatat cum sa fiu un om de lume, in ciuda timiditatii sau a felului meu, mai retras, de a fi.

Simt o mare tristete ca nu a reusit sa mai stea pe aici, sa vada ce de lucruri s-au intamplat. Stiu ca ar fi fost tare fericit si mandru.

Sunt insa bucuroasa, pentru ca stiu ca voia sa ajung departe; si, pentru ca am implinit aceasta dorinta, am o multumire, uneori, o mandrie pentru el.

 

Dar mama?

A. C.: Mama m-a invatat cum sa iubesc, cum sa fiu onesta, cum sa incerc sa nu mint, cum sa am o atitudine eleganta in orice situatie.

De la ea am mostenit sangele fierbinte, pasiunea, impulsul, dar si timiditatea, cu care ma lupt mereu. De cand eram foarte mica, ea ma aranja mereu si ma imbraca elegant.

Desi imi placea sa fiu cocheta, tin minte ca plangeam cand ma pieptana si cand imi facea doua codite. Din pricina asta, cea mai mare bucurie era vara, cand mergeam la bunici si puteam sa nu ma pieptan cat voiam eu.

Ca si acum, mama a incercat mereu sa fie extrem de protectoare si atenta la ce mi se intampla. Am fost foarte rebela de mica, mereu voiam sa fac singura tot, cum voiam eu, eram incapatanata, nu cred ca i-a fost usor.

Avem o relatie tare apropiata, cu multe opinii in contradictoriu, cu feluri diferite de a privi oamenii si lumea, dar ne simtim bine una pe alta, de multe ori.

Nu mai sunt un copil acum, iar felul meu de a privi viata, situatiile concrete, experientele, este extrem de diferit fata de cel al mamei, poate si datorita meseriei pe care am ales-o, dar ajungem totusi, de cele mai multe ori, la un consens.

Umorul este intotdeauna cel care ne-a scos dintr-un conflict si din lucrurile neplacute existente de-a lungul timpului.

Ne distram de multe ori, exista momente cand gandim acelasi lucru, ne uitam una la alta, si ne pufneste rasul. Gusturile pentru film, actori, arta, in general, coincid adesea, asa ca discutiile pe temele astea sunt foarte placute si constructive.

Ambii mei parinti m-au invatat importanta respectului fata de oameni, care porneste de la felul in care te imbraci, pana la atitudinea interioara.

 

Cum a fost copilaria ta?

A. C.: A fost o nebunie! Cu multe, multe lucruri frumoase, pe care le memorez mereu cu drag, cu prieteni, cu veri la tara, la bunici, si la mare, cu ai mei, cu lectii imposibile si inutile la matematica, cu rasfat si dragoste, dar si momente dureroase, grele, care m-au format si care inca se aseaza in mine.

Am fost un copil tare iubit, nu doar de parinti, ci si de partenerii pe care ei i-au avut, dupa ce s-au despartit. Copilaria mea frumoasa i se datoreaza mult si lui Petru Cretia, sotul mamei mele.

Traind cu el, am simtit ce inseamna generozitatea, munca, dragostea, ce inseamna sa iti dedici viata in scopul a ceea ce iti este harazit. Petrecerile de la Muzeul Literaturii sau de la noi, de acasa, existau mereu, asa ca asta m-a influentat mult pe mai departe. Ideea spiritului boem ma urmareste si acum.

Tin minte ca la dans eram cea mai buna; impreuna cu tata dansam vals, rock&roll; se facea un cerc in jurul nostru, faceam show de pe atunci, iar publicul era incantat. In copilarie, am vizitat multe orase mari, muzeele importante ale lumii, am avut parte de o educatie vizuala deplina.

Cred ca este important sa ai acces la informatie atunci cand esti copil, sa-ti treaca prin fata ochilor cat mai multa arta vizuala, sa auzi cat mai multa muzica clasica, sa afli despre scriitori sau regizori, sa vezi filmele importante ale cinematografiei mondiale. Copilaria mea a insemnat si multa educatie, uneori haotica, dar care m-a dezvoltat si ma ajuta si astazi.

 

 Ce te pasioneaza?

A. C.: Viata. Apoi, actoria si tot ceea ce tine de ea. Filmul, teatrul, regia, arta vizuala, muzica, psihologia, psihanaliza, constructia unui personaj, textul dramatic, dramaturgii importanti care au reusit prin intermediul cuvantului sa imagineze lumi extraordinare si caractere umane fascinante.

Vad filme mereu, cat pot de mult, si nu cred ca as putea trai fara arta cinematografiei.

Dincolo de asta, este, cum spuneam, viata de zi cu zi, fara a fi rezumata la o analiza care sa ma ajute in actorie, ci la lucruri care iti bucura si iti implinesc viata.

Marea, calatoriile cu iubitul meu, vinurile rosii foarte bune, mancarurile speciale, momentele de dinainte de spectacol, pline de emotii, carti fascinante, evolutia rasei umane si existenta zilnica.

 

Ce te face sa ai insomnii?

A. C.: Am insomnie intotdeauna inaintea unei prime zile de filmare. Apoi, luna plina, suferinta si entuziasmul, in egala masura.

Cand am sufletul incarcat, nu pot sa adorm si imi e greu sa ma concentrez pe altceva. De aceea, mai niciodata nu raman certata cu cineva, imi place sa fiu impacata cu toata lumea, sa nu las lucruri nerezolvate.

Fericirea este un alt factor care imi cauzeaza insomnii. Inaintea unei plecari pe care abia o astept sau a unui eveniment important, sunt atat de agitata si imi fac atatea ganduri si vise, incat adorm abia cand se face lumina, uneori chiar deloc. Nici caldura nu ma ajuta sa adorm: vara imi este aproape imposibil sa fiu odihnita.

 

Visezi? Ce iti spun visele? Dar reveriile?

A. C.: Visez mult si uneori cu ochii deschisi. Nu mi se intampla sa urmez visul de noapte, dar ma intreb uneori ce poate sa insemne. Visele ma obosesc, de multe ori; sunt foarte reale si prezente. Rar, ele ma relaxeaza sau imi transmit liniste.

In ultimii ani, il mai visez pe tata, asa cum era, cand era in putere. Pe de o parte, ma bucura, pentru ca exista acel timp miraculos, dar in acelasi timp, in vis, sunt constienta ca el nu mai e cu mine, si atunci se naste o goana dupa un timp ireal, despre care stiu ca poate disparea in orice secunda.

Visez, insa, de multe ori, cu ochii deschisi, ma imaginez in tot felul de locuri, de situatii, si ma duc departe cu gandurile. De cand eram mica, faceam asta si imi place si acum, ma relaxeaza .

 

Cum te vezi peste cinci ani? Dar peste zece?

A. C.: Nu am acest tip de proiectii. Visez la roluri, la filme in care sa cred si pe care sa le ador, la o familie frumoasa, puternica, nu am insa date fixe pentru toate astea.

Probabil, pana atunci, voi avea si un copil, imi doresc asta, iar in ziua de astazi chiar le poti face pe toate, lucrurile se aseaza cumva de la sine, fara sa le fortezi; momentele vin, trebuie doar sa fii pe drumul adevarat si sa fii onest cu ce este in jurul tau.

 

Dincolo de calea ferata (2016)

Acolo e o lume a gandurilor, a viselor, pe care as putea sa o asemuiesc uneori, in cateva momente, cu lumea din La Tiganci.

Prima oara, am mers cu Catalin Mitulescu, regizorul filmului, intr-o prospectie, care, trebuie sa recunosc, este una dintre partile pe care le iubesc in pregatirea unui film. Am ajuns pe strada Turistilor, in capatul ei,  si un tren ne-a trecut prin fata, extrem de aproape.

Am simtit cum ma ia cu el, cum a vibrat tot corpul datorita fortei si vitezei. Parca a fost un moment oprit in timp, care a durat o secunda si o vesnicie. Am trecut calea ferata, intr-un camp plin de maci si buruieni, ciulini mov si iarba proaspata.

Era magic! Era liniste si o lumina de apus stranie. Mi-a placut mult. Am simtit ca, dincolo de calea ferata, este filmul, este lumea care se va naste odata cu prima zi de filmare, locul unde Radu si Monica se vor gasi.

In timp, am simtit-o ca pe o zona misterioasa, in care te poti pierde in iluzii sau in care poti construi lucruri puternice, depinzand doar de tine si de propriile forte. L-am imaginat totodata, in ciuda acestui necunoscut, si ca pe un spatiu in care te simti protejat, datorita puterii pe care o ai asupra lui, un spatiu in care inteligenta si emotia se intampina.

Exista singuratate, exista familia, dar, pentru Monica, a fost mereu si ca un spatiu din care simtea mereu, instinctiv, ca trebuie sa iasa, sa plece.

Trenurile, sunetul cailor ferate o faceau mereu sa vada dincolo de acea strada in capatul careia era construita, pe jumatate, casa lor. Cand treceam calea ferata, ca sa ajung „dincolo“ de ea, simteam fierbinteala pietrelor dintre sine.

Imi imaginam uneori ca Monica se simte sufocata, ca isi doreste sa fie impreuna cu iubitul ei si copilul lor undeva departe, unde exista vant, unde exista apa, unde este aer proaspat si liniste.

Alteori, nu exista nimic pentru ea decat acest spatiu, care ii era drag, pentru ca acolo exista povestea ei de dragoste, promisiuni, cuvinte frumoase  si o oarecare familiaritate.

 

Foto: Barna Nemethi

Machiaj: Diana Ionescu

Coafura: Adonis Enache

Stilism: Irina Hartia

Vestimentatie: Atu Body  Couture

A consemnat Iuliana Alexa

 

Citeste si:

Medeea Marinescu: „Sunt hachitoasa si cam rasfatata, dar nu sunt un om rau…“

Dorotheea Petre – „Ma sprijin pe ceea ce mi se impotriveste“