Am trăit 8 ani de infertilitate
Am început să îi număr în momentul în care am decis și am vrut să devin mamă.
Atunci, în punctul „0”, totul părea o poveste. În jurul meu se țeseau scenarii fericite, multe prietene își propuneau să rămână însărcinate într-o anumită lună și reușeau, altele din prima încercare etc. La mine a venit cu așteptare, cu multă îndârjire, cu multă neputință și furie surdă: înecată în gât, în stomac și apoi în suflet.
Țin minte că iubeam fiecare copil pe care îl întâlneam. Mă uitam cu drag și mă gândeam în sinea mea, că fiecare ar fi putut să fie al meu. Și totuși în viața mea, nu se întâmpla nimic. Niciun semn de viață. Era cu atât mai greu, cu cât eram deja căsătorită de 10 ani și auzisem deja toate glumele legate de cuplurile, care nu fac sau nu reușesc să facă copii.
La 29 de ani, am început să simt greutatea de a nu avea copii
O simțeam în corpul și mintea mea. Orice făceam nu se prindea nimic. Așadar am început să fac primele analize și am primit sfatul să revenim după 2 ani de încercări, dacă nu voi fi deja însărcinată. Ei bine, 2 ani au trecut rapid, căci lucram 14-16 ore pe zi și visam planuri de afaceri și construcții imobiliare. Astfel că la 31 de ani, schimbam deja foaia și nu mai mergeam la un medic oarecare, ci la un specialist în infertilitate.
Cel mai dificil lucru, era mersul la cabinet, unde erau toate acele femei însărcinate, norocoase și statul lângă ele era insuportabil.
Simțeam că mă fac mică și mă afund în scaunul pe care stau și dispar. Top dificultate a fost când am auzit bătăile inimii unui bebeluș monitorizat și acele bătăi răsunau în mintea mea ritmat și mă făceau să simt că vreau să fug.
Apoi a urmat partea cea mai crudă, am rămas însărcinată, însă acel produs de concepție nu a avut niciodată inimioară și nu a fost numărat ca sarcină viabilă și invariabil la 6 săptămâni într-o dimineață l-am născut. Da, am avut 6 ore de travaliu, timp în care nu știam că poate să doară atât de tare. Ajunsă la spital, am plâns pierderea și mi-am închis inima de durere.
Am plecat cu sufletul bucăți
Am schimbat medicul, căci strategia lui era una foarte medicalizată, multe intervenții chirurgicale iar părerea lui, a fost că nu mai e timp de pierdut și ar fi bine, să iau în serios operațiile și apoi inseminarea artificială.
Știu doar că am plecat cu sufletul bucăți și pe drumul spre casă, m-am hotărât să caut pe cineva, care încă să creadă în mine.
Am găsit medicul, care a abordat toată situația mea dintr-o perspectivă holistică. A ascultat tot și apoi mi-a pus pe hârtie 10 pași pe care să îi urmez.
Anii treceau, pașii se succedau și la un moment dat, ultimul pas a arătat că nu e nimic medical și că urmează operația laparoscopică.
Am capitulat, am pus toate „armele jos”, au fugit toate speranțele și am rămas în aer. Știam că povestea infertilității ajunsese la final și eu trebuia să accept că nu voi fi mamă.
Deja de câțiva ani, nu mai știam să zâmbesc sau să râd. Sufletul meu se ascunsese într-un abis de suferință și lipsă. Am decis atunci și acolo să nu mai sper, să uit, să accept că nu am stofă de mamă și GATA. Am închis capitolul acela și mi-am văzut de viață și carieră. Luam în considerare adopția ca fiind o soluție.
Ceva se înfiripa în corpul și în viața mea
După 8 luni de la ultima vizită medicală, am văzut lumina de la capătul tunelului, ceva se înfiripa în corpul și în viața mea, însă părea incredibil și nu mă puteam bucura.
Concluzia mea este că cei 8 ani de infertilitate m-au suit pe piscuri de furie și disperare, m-au coborât în abisuri de tristețe și groază. Astăzi privesc către mine cu blândețe și compasiune pentru că am supraviețuit și a fost nevoie de tot ce am povestit mai sus pentru a primi o minune în viața mea.
Îți sunt cunoscute emoțiile de mai sus? Ai nevoie de susținere sau ghidare spre speranță?
Te îmbrățișez și îți mulțumesc pentru că ai ales să îmi dăruiești timpul tău, pentru a citi povestea infertilității mele!
