Ana-Maria Brânză – „Râd mult și nu mă iau foarte în serios“

Ana Maria Brânză este campioana olimpică la spadă și floretă. Are 33 de ani, un umor splendid și o relaxare care se transmite ca un curent de aer cald, plăcut. Este o campioană umană și simpatică, frumoasă și expresivă, o femeie care poate spune multe despre presiune, eșec și revenirea din înfrângere. Lecții de viață.

 

Salutare, Ana Maria! Ce mai faci? Cum e viața ta din prezent?

Ana Maria Brânză: Foarte bună, mulțumesc! Trăiesc o perioadă frumoasă, plină de emoții, și mă bucur că pot să mă întorc acolo unde îmi este locul: în sala de scrimă.

Mă antrenez zi de zi pentru a reveni pe planșă și aștept cu nerăbdare competițiile! După o perioadă în care am fost nevoită să stau departe de sport, acum mă simt ca un copil în preajma Crăciunului!

Citește și:

Andreea Răducan – Eu nu renunț ușor

Răzvan Exarhu – Am pierdut mulți ani salvând lumea

 

Ce citeai în copilărie? Ți-au plăcut Cei trei muschetari?

A. M. B.: Sinceră să fiu, în copilărie citeam strict ce aveam nevoie pentru școală și nicio pagină în plus. Îmi pare rău acum că am pierdut o parte din poveștile copilăriei, și acum le privesc cu ochi de adult, nu cu inima de copil.

În ceea ce mă privește, pasiunea pentru cărți a venit mult mai târziu – mai precis, s-a întâmplat datorită drumurilor interminabile pe care le aveam de făcut pentru competiții.

Cei trei muschetari și Zorro n-au fost niciodată prietenii mei, pentru că am trăit mereu cu senzația că poveștile și filmele de capă și spadă deformează realitatea scrimei sportive și îmi era greu să le povestesc oamenilor cum noi nu ne batem ca în filme la antrenamente și cum nu pot eu să îmi fac semnătura cu spada precum Zorro.

 

Luptă, spadă și conflict… Tu cum rezolvi conflictele?

A. M. B.: Nu sunt o tipă conflictuală și nu prea știu să mă cert. Deși am avut perioade, chiar și în activitatea sportivă, când lucrurile nu se desfășurau cum îmi doream și încercam să caut vinovați, și făceam asta fără să mă uit în oglindă și să îmi asum.

Am învățat între timp să mă retrag și să las lucrurile să-și urmeze cursul. Toate au o rezolvare, aș spune, chiar dacă nu sunt total de acord cu expresia „timpul le rezolvă pe toate“! Ba nu, tot tu le rezolvi, dar vezi lucrurile mai clar la rece.

 

Cum a fost copilăria ta?

A. M. B.: Ca orice copilărie a unui copil născut și crescut la bloc. Parcarea blocului a fost terenul meu de joacă până să ajung la sport.

Vacanțele cu părinții erau o adevărată bucurie, apoi taberele și excursiile cu colegii. Din nefericire, nu am avut parte de vacanțe la țară, pentru că bunicii locuiau tot în oraș, și am suferit foarte mult din cauza aceasta.

 

Am citit că, inițial, te-ai apucat de studiat Psihologia, și ai abandonat pentru Sport. Ce te-a atras la ideea de a studia Psihologia ?

A. M. B.: Sportul l-am început la 11 ani, iar ideea de a urma cursurile Facultății de Psihologie mi-a venit în clasa a XI-a.

În perioada aceea, antrenorul juca rol de preparator fizic, mentor, psiholog și îmi dădeam seama cât de greu îi era.

Mă gândeam că, urmând acele cursuri, mă voi putea cunoaște mai bine și voi fi de ajutor echipei și sportivilor, pe viitor.

Am rămas la stadiul de idee, pentru că programul competițional nu-mi permitea să urmez cursurile la zi, dar nu am abandonat definitiv acest gând.

Consider că, la marile competiții, nu antrenamentul face diferența, ci pregătirea psihologică. Rezultatul echipei de spadă feminine de la JO Rio 2016 se datorează, într-o mare măsură, psihologului cu care am lucrat timp de doi ani de zile, iar cel mai bun sfat primit înainte de competiție a fost:

„Bucură-te de scrimă!“! Atât de simplu era, și așa am și reușit! Făcând lucrurile cu bucurie și amintindu-mi ce m-a adus acolo, am reușit să las în urmă presiunea și să îmi aduc contribuția în echipă.

 

În ce constau abilitățile specifice pentru acest sport? Cum ai descoperit că le ai?

A. M. B.: În scrimă, deși nu vezi chipul adversarului, îl simți. Îi analizezi gesturile, îi vezi atitudinea și, mai presus de pregătirea tehnico-tactică, scrima este sportul în care dialoghezi cu adversarul prin intermediul lamelor și încerci să-ți impui ritmul pentru fiecare tușă.

Mi s-a părut interesant acest joc de putere încă de la început. Pe lângă viteza de reacție, care este definitorie în scrimă, o bună intuiție te va ajuta în timpul asaltului.

În perioada junioratului, am câștigat foarte mult datorită dorinței și „răutății“, deși nu aveam un bagaj tehnic foarte bogat, încrederea în ce știam să fac îmi aducea medalii.

Apoi, pe parcurs, am început să conștientizez importanța cunoașterii de sine și am reușit să-mi eficientizez pregătirea.

Trăiesc cu convingerea că nu aș fi reușit în niciun alt sport să ajung la performanțele pe care le-am avut în scrimă.

Cumva, am fost făcută pentru asta și în multe situații, pe planșă, găsesc răspunsul, fără să fi lucrat vreodată acea mișcare sau acțiune.

 

Lumea spune despre tine că ești o tipă cu umor. Așa e? Ce te amuză și ce te întristează în viață?

A. M. B.: Așa e, au fost multe competiții la care nu am făcut „mare brânză“! Râd mult și nu mă iau foarte în serios. Mă întristează faptul că ne lăsăm copleșiți de probleme, în loc să căutăm soluții.

Că trăim pe fugă, deși nu știm de multe ori după ce alergăm. Că am uitat să ne bucurăm de lucruri mici și o să uităm într-un final să mai fim oameni!

 

Cum de sunt așa de bune româncele la spadă? Ce le individualizează?

A. M. B.: Româncele au dominat ani buni podiumurile internaționale la floretă, chiar și la sabie. Secretul echipei de spadă este că patru fete, patru caractere diferite, s-au întâlnit și au renunțat la orgolii pentru a lucra în echipă.

Individual, fiecare avea calități și defecte, dar, în echipă, fiecare își știa foarte bine rolul și ce avea de făcut.

Faptul că fiecare venea cu un alt stil pe planșă – asta, pentru că am început scrima cu antrenori diferiți – a fost un avantaj enorm. Școala de scrimă românească nu are un tipar anume, cum găsim în Franța sau Italia, spre exemplu.

 

Performanța olimpică e a tuturor, dar eșecurile sunt individuale (așa par să gândească românii). Ce mai înseamnă să reprezinți România? Reprezinți România sau pe tine, singură, la competiții?

A. M. B.: În competiția individuală ești X din țara Y. Contează mai mult sau mai puțin. Tragi pentru tine și, dacă se întâmplă să ajungi pe podium, gândești că ți-ai reprezentat țara într-un mod onorabil, și asta te bucură.

Când ai parte de un eșec, ești singurul vinovat și sunt de acord cu asta. Nici măcar antrenorul nu-și poate asuma ceea ce nu ai fost tu în stare să faci.

În competiția pe echipe, nu mai contează numele sau al cui ești, acolo este România, și asta implică o altă responsabilitate!

Am avut sezoane în care am performat foarte bine la individual, mai ales în perioada junioratului, dar apoi mi-am dat seama că rezultatul echipei are un alt gust. Ești parte din acel ceva care a reușit, nu mai ești singur!

 

Ce viitor au sporturile care nu umplu stadioane? Cele care nu ajung vizibile decât la olimpiade?

A. M. B.: Același pe care l-au avut dintotdeauna. Se va vorbi de ele o dată la patru ani, indiferent de ce rezultate vor avea în acel ciclu olimpic.

În primul rând, nouă ne lipsește o cultură a sportului și fără asta e greu să dezbatem mai mult subiectul. Sporturile individuale reușesc cu greu să aducă suporteri în tribune, dar asta cred că ține și de fiecare federație în parte.

Cum își „vând“ produsul, cum îl fac să fie mai vizibil, cât își implică sportivii în promovare, cât își asumă ei – sunt lucruri care pot fi făcute, dar chiar și cu tribunele goale, medaliile sunt la fel de importante!