Ana Ularu – „Dragostea este un opiu sufletesc, și bun și rău“

„Arată-mă demonică“, îi spune Ana lui Barna, fotograful cu care a fost și colegă de facultate. Și Ana devine și demonică, și angelică în interval de cinci minute, dură și narcisistă, apoi dulce și maternă. E o actriță care joacă deja în liga mare, internațională, dar, în același timp, este o femeie caldă și simpatică. Cu frumusețea ei stranie, un pic aspră, Ana Ularu captează energia camerei foto și pe a tuturor celor din jur…

Psychologies: Ce mai faci, Ana? Care mai e viața ta?

Ana Ularu: Mereu mi s-a părut interesant cum se întreabă asta într-un mod descărcat, cu titlu de salut. Uite că, într-un interviu, chiar sunt „gloanțe“ pentru un răspuns, ha!

Deocamdată, trec prin dolce far niente de vară, am mai mers la Edinburgh cu filmul The Man Who Was Thursday, am filmat un clip pentru o trupă rock și am o zi de filmare la lung-metrajul de debut al lui Andrei Crețulescu.

E o poveste excelentă și, cumva, un film de familie, al tribului nostru de prieteni. Mereu mi-a plăcut să fiu parte dintr-o companie, oricât de nomadă s-a dovedit a fi traiectoria mea.

Dar sunt răzlețe incursiunile deocamdată, iar eu sunt obișnuită cu muncă multă, am randament bun când mi se cere mult. Mai ales că am avut un an care a început a treia zi după Revelion, cu repetiții în Teatrul de Comedie, la piesa Emancipare, scrisă și regizată de Radu Iacoban.

Apoi, imediat, filmări la Birmingham la The Marker, în regia lui Justin Edgar, și, imediat după, filmările de la primul sezon din Emerald City, serialul NBC regizat de Tarsem. Așa că am trecut de la zeci de avioane și viața în valize, la o liniște inițial plăcută. Ușor-ușor, devine suspectă. Încep în curând repetiții la TNB.

Citește și:

5 vedete care s-au căsătorit în grabă

5 vedete gay cu căsnicii de succes

Ce proiecte (filme, teatru) ai?

A. U.: Emerald City este o reimaginare a Vrăjitorului din Oz și a celorlalte personaje și povești din familia Oz ale lui Baum. Sunt foarte mândră! Aș putea vorbi zile în șir despre experiență.

Este o capodoperă vizuală, povestea e incredibilă, distribuția, excelentă – mi se pare că toate superlativele astea nu sunt de ajuns. Iar Tarsem e un geniu! Nu există altă descriere.

Cât de curând, se va lansa Inferno, unde am avut șansa să joc cu Tom Hanks, Sidse Knudsen, să fiu regizată de Ron Howard… Mă mai uit în urmă și mă simt recunoscătoare.

Cu The Man Who Was Thursday o să avem premiera americană în Austin și mă bucură nespus că aducem acest film în lume ușor-ușor, după atâta așteptare.

The Marker va fi, probabil, gata în acest an și va avea premiera în 2017. Abia aștept să reînceapă stagiunea pentru Omul cel bun din Seciuan și Carousel, pentru Emancipare…  Sunt atât de fericită când joc, e ceva de extaz de derviș în prezența pe scenă.

 

Ești o actriță apreciată internațional. Cum te face să te simți acest fapt?

A. U.: Sunt absolut realistă în legătură cu aprecierile față de mine, locale sau internaționale. Mă bucură să fiu iubită, am foarte multă nevoie de asta, mă bucur să văd publicul reacționând la filmele sau spectacolele în care joc.

Este o magie să auzi: „Ai luat rolul“. Nu există bucurie mai mare pentru mine decât să creez, să fiu acolo, în momentul în care se iscă teatrul sau filmul, când se construiește totul și începe să meargă, să-și aibă ritm vital. Câtă vreme lucrez, eu sunt fericită.

Știu că nimic nu îți garantează continuitatea și că este o doză otrăvită de efemer în ceea ce facem, asta mă ține mereu ancorată. Este un maraton, iar eu sunt coroziv de perfecționistă, mai este mult până să-mi fac bilanțuri sau să mă felicit.

 

Ce relație ai cu vanitatea?

A. U.: Mă amuză și o tolerez cu drag și respect la alții și când mai sclipește un pic în mine. Suntem actori, este su­flet și strigăt, și râs în noi; ne arătăm, defilăm. Este normal să avem astfel de răsfățuri. Și cu toate astea… Nu sunt deloc o femeie vanitoasă.

Nu m-am considerat ni­cio­dată frumoasă în viața civilă, e ceva bizar în trăsăturile mele și sunt ok cu asta. Frumoase mi se păreau fetele mignone, blonduțe, feminine… Eu sunt un Giacometti, cum îmi spune tata.

Uit deseori cum arăt – propriocepție întreruptă. În personaje, însă, îmi place să mă recunosc în sensul de material de studiu. Atunci îmi conștientizez chipul, trupul.

Mă bucură să fiu transformată, ascunsă, arătată, urâțită, înfrumusețată. Nu mă plâng niciodată de lungimea fustelor de costum sau de coafuri. Îmi place să mă joc. Ana Ludens.

 

Cum ai defini tu dragostea? Ce este important, după tine, în amorul dintr-un cuplu?

A. U.: Dragostea este uitare de sine, fascinație. Un opiu sufletesc, bun și rău. Cumva, pentru mine, a fost mereu imersiune în celălalt. Când sunt îndrăgostită, simt că vocea mea ia din notele omului iubit, că gesturile mele se topesc în coregrafiile gesturilor lui, că ne formăm un limbaj comun, secret.

Dar amorul adevărat, neotrăvit, care ajunge la mai mult decât abandon, trebuie să aibă umor. Prietenie, complicitate, onoare între hoți, ha!

Am avut doar relații lungi și am fost cu adevărat prietenă și parteneră cu oamenii mei. În moduri diverse și la varii intensități și adevăruri.

 

De curând, ai trei pisoi. Ce ți-au adus în viața cotidiană creaturile acestea?

A. U.: Mi-au schimbat programul. Mi-au albit nopțile. M-au făcut să plâng și m-au umplut de tandrețe. M-au făcut să le iubesc enorm, să tremur când mai strănută câte unul, să fac drumuri zilnice la veterinar, să mă înconjor de biberoane și de seringi, și vată, și ser fiziologic, și câte și mai câte mici ritualuri, să lupt să păstrez în viață trei ghemuri neajutorate.

Va rămâne doar una, celelalte două se dau, dar, deocamdată, sunt mămica celor trei și mă bucur să îi văd cum cresc în fiecare zi. Și, probabil, îi învăț să miaune incorect gramatical.

 

Ce înseamnă, după tine, a fi excepțional și ce înseamnă a fi mediocru?

A. U.: E atât de vastă discuția asta și atât de organic, subiectiv și crud procesul de decizie, încât nu pot intra în definiție. Am intuiția talentului în alții în aceeași măsură în care simt minciuna sau lipsa sclipirii. Și aplic, inconștient, la mine, toată tortura asta însutit.

Mereu mi s-a părut interesant că arta e mereu pocnită de considerentul subiectivității, dar, cumva, adevărurile și tușele de geniu ne ating similar. Într-adevăr, sunt subdiviziuni în percepție.

Pe mine, personal, mă atinge mult mai mult Ispitirea Sfântului Anton al lui Bosch decât Mona Lisa, mai mult Stravinski decât Vivaldi, nu știu, mai mult Pergolesi decât… alte chestii.

Mai mult Tool decât Beyoncé. Aaah, cât de lungă e discuția asta, apropo de influența colectivului. Blaaa blaaaaa, epoca noastră, difuzia noului, influențele.

 

Ce mai citești?

A. U.: Eu citesc mereu în paralel. Am terminat Șotron al lui Cortàzar acum două zile, mi-a plăcut la nebunie. Între timp, Hrabal a mai fost Wolf in White Van (excelent), mai e acum The Blind Watchmaker al lui Dawkins (ador biologia, asta e), în paralel cu D.T. Suzuki și Introducerea în Budismul Zen, vreau să înțeleg câte ceva despre subiect… și Venas Abiertas de America Latina pentru că ador cum scrie Galeano.

E multă furie și poezie. Și m-a învățat recent un prieten cu comixul Transmetropolitan. Schimb cărțile în funcție de stare. Nu ai mereu nervi de zen sau de mitocondrii.

 

Ai un autor preferat?

A. U.: Îmi place mereu să recitesc Genet sau Hitchens. Îmi place scrisul extatic, cu benzină. Sau Gide, Galeano, Benedetti. Nu știu, la liste nu m-am priceput niciodată.

 

Te interesează politica? Dacă da, ce semnificație are pentru tine; dacă nu, de ce?

A. U.: Da, foarte mult. Este esențial să-ți cunoști inamicii naturali, teritoriul, teritoriile altora și schimbarea direcției vântului. E jungla noastră și ai nevoie de antene.

Plus că, orice ai face, ești parte din istorie și nu vei apuca să o citești peste 100 de ani, așa că e bine să sintetizezi acum ce urmează.

 

Ce te face să fii anxioasă și ce te face să fii zen?

A. U.: Sunt puține lucruri care mă fac să nu fiu anxioasă. Dar lucrez la mine și la corectarea haosu­lui. Sunt o ființă lacomă de viață, de iubire, de simțit tot, de devorat stări și momente. Asta vine cu julituri.

Iar zen-ul e al naibii de complicat pentru o minte vestică, Jung deplângea major imposibilitatea noastră de a ne traduce starea asta.

E complicat, încep să mă cunosc și uneori mă copleșesc și copleșesc și pe alții. Pe urmă, sunt prințul Mâșkin sau Îngerul Dreptății, sau Lilith, sau Bugs Bunny. Dar ce călătorie interesantă!

Foto: Barna Nemethi