Ana Ularu: „Să schimb aerul din jurul meu din cuvinte și emoții”

Ana Ularu este una dintre actrițele de top din România, recunoscute atât pe plan intern, cât și internațional, ce și-a construit o carieră de succes începând cu vârsta de nouă ani. Printre cele mai recente apariții ale sale, se numără și rolul lui Carmen Popescu, din serialul Spy/ Master, ce a avut premiera pe 19 mai pe HBO Max.

Dragă Ana, îți mulțumim că ai acceptat invitația unui interviu pentru cititorii Psychologies România. Numele tău este cunoscut atât pe plan intern, cât și internațional. Cum preferi tu, însă, să te prezinți? Care sunt rolurile (de viață și din film) care te definesc cel mai mult?

Ana Ularu: Ha, vă mulțumesc pentru timpul și spațiul vostru, atunci. Și pentru cuvintele care mă smeresc, nu știu cât de cunoscut e numele meu, dar îmi place să cred că pentru cei pentru care înseamnă ceva are legătură cu vreun personaj de-ale mele. Dacă am reușit să extrag ceva emoție, să schimb vreo părere, să generez un zâmbet, am facut ceva. Altfel, eu sunt Ana. Sunt mama cuiva magic și minunat și iubita cuiva asemenea, sunt actriță, și sper să fiu știută dintre oamenii pe care mi-a plăcut să-i fiu ca Lolita, ca Matilda din „Periferic”, ca Shen Te din „Omul cel Bun din Seciuan”, ca West din „Emerald City”, ca A din „O Intervenție” sau Marianne din „Constelații” și, cel mai nou, sper că o cunoașteți pe Tovarășa Carmen din „Spy/ Master”. Și voi mai fi câteva persoane curând.

Când și cum ai descoperit lumea filmului? Când ai știut că asta va fi cariera ta?

A. U.: Foarte devreme. Aveam 3 ani și eram pe platoul filmului „Telefonul”, la care lucra mama. Erau mașini de epocă superbe, lumini mari, multă lume, Carmen Galin frumoasă de tot, cazinoul din Sinaia, energia aia electrică, hiper, de filmare. Atunci doar am fost fascinată. M-am așezat însă pe traiectorie pe la 7 ani, văzând o repetiție de la „Teatru Descompus”, în regia Cătălinei Buzoianu. Maia Morgenstern spunând un monolog într-un mod absolut vrăjitoresc m-a facut să vreau să fac și eu asta. Să schimb aerul din jurul meu din cuvinte și emoții.

Care a fost momentul cel mai important din cariera ta până acum? Cum ai gestionat provocările apărute?

A. U.: Sunt două momente de recunoștință maximă, altfel totul este important. Îi mulțumesc Cătălinei Buzoianu pentru că mi-a deschis drumul cu „Lolita”. Și mulțumesc pentru „Periferic” lui Bogdan Apetri. Sunt de fapt în gratitudine pentru toate șansele avute, pentru fiecare rol, pentru momentele grele. Îi mulțumesc lui Andrei Șerban pentru cum m-a recalibrat și transformat ca actriță, în moduri foarte subtile și pe care probabil le voi resimți și reînțelege în diverse alte puncte ale vieții. Îi mulțumesc lui Radu Iacoban pentru toți anii de colaborări și de descoperiri, să vedem ce mai urmează.

Care sunt cele mai puternice lecții de viață pe care le-ai primit în această industrie?

A. U.: Faptul că viața primează. Peste ego, peste efemerități. Importanța familiei, importanța ideii de a avea un „acasă” care să îți dea sevă și suport. Și faptul că meseria e un meștesug, e cu muncă și partituri de tocit și exerciții de făcut până să lași să aterizeze muzele și tot așa. Avem întâi treabă, și avem constant treabă cu noi înșine, cu trupul și vocea și mintea și imaginația.

Dacă nu ai fi ales filmul, ce altceva ai fi ales? De ce?

A. U.: Aleg film și teatru. 🙂 Nu știu. Poate muzică. Poate arte plastice. Poate biologie. Pentru că sunt un om interesat de oameni și de viață, de cum e alcătuită ea și încotro aspiră.

Ce filme sau seriale preferate ai?

A. U.: Ador „Succession”. E un serial perfect. Impecabil din toate punctele de vedere. „Severance”, iarăși, e croit pentru mintea mea întrutotul, de la umor, la cum e formulată Distopia etc. Am mult prea multe filme pe care le iubesc ca să le discutam aici, dar poate că filmul meu preferat e „The Proposition”.

De unde îți iei inspirația și cum o hrănești?

A. U.: Din orice. Din muzică, picturi, conversații auzite în metrou, titluri de știri, din lecturi diverse, din uitat în gol și lăsat imaginația să se apropie ca un animal sălbatic, din trăit, din umorul altora, din arta altora, din adevăruri mari și din ce ajunge la noi despre istorie.

Cum arată o zi din viața ta? Ce îți place să faci în timpul liber?

A. U.: Dacă nu lucrez, vreau să fiu cu familia mea. Să descoperim locuri și lucruri noi dacă suntem în altă țară, parcuri și jocuri și muzee și alte momente de wow pentru fetiță și pentru noi, popasuri în cafenele, citit și trăit împreună, bucurat de viață împreună. Dacă suntem acasă, la fel, cu amendamentul că aici ne bucurăm enorm de rutină. De locurile noastre, de ce gătim știind că suntem acasă, de felul în care vedem filme aici și ne vedem cu prietenii și tot așa. Ne place enorm rutina noastră.

Descoperi noi părți ale tale odată cu fiecare rol pe care îl duci la bun sfârșit? Care a fost cel mai mare „aha” pe care l-ai avut până acum?

A. U.: O, da, absolut. Am avut un „aha” inexplicabil pentru altcineva reîntorcându-mă pe scena la Bulandra să joc „Carusel” după doi ani de pauză. Fusese pandemia, eu născusem și apoi mica mea familie a început să călătorească în jurul lumii cu filmări, din Texas în Cape Town și din Vancouver în Londra, un an întreg. Când am jucat prima oară am înțeles ce îmi fusese tăinuit 7 ani de zile înainte. Și nu știu încă ce e și nici nu vreau să mă întreb. Las misterul să fie și să funcționeze prin mine și mulțumesc.

Cum te-ai pregătit pentru rolul din serialul Spy/ Master? Ce provocări ți-a adus? A fost nevoie de o pregătire psihologică specială?

A. U.: Am citit și am imaginat, ca de obicei. Nu știu dacă sunt provocări, am lucrat din relaxare și bucurie. Am creat împreună cu regizorul și colegii, cu chef și umor, în fiecare zi. Nu am avut nevoie de nici un fel de pregătire psihologică, ci de disponibilitate și prezență. Două aspecte incredibil de importante pentru un actor.

Ce ți-a plăcut cel mai mult din scenariu?

A. U.: Tot. Faptul că nu moralizează, locurile în care umanizează sau arată empatie, emoția, acțiunea, suspansul, energia cu care e scris. Inteligența cu care e scris. Inteligența personajelor.

Cum ai resimțit personajul? Ți-ar plăcea să ai mai multe roluri de acest gen?

A. U.: Ha, o ador pe Carmen. E pieptănată și stă dreaptă și face economie de expresie și mișcări – e total opusul meu. Glumesc eu cu toate cele, dar îmi e un personaj foarte drag. Pentru determinarea ei, pentru combustia ei. Mi-ar plăcea să joc zeci de personaje cât se poate de diferite între ele până la adânci bătrâneți. Nu vreau să repet șotronul.

Ce sfaturi i-ai da acum Anei Ularu, cea de 20 de ani? Dar celor care își doresc să urmeze o carieră în film sau în teatru?

A. U.: Să nu fumeze și să nu își piardă temporar umorul, nu e cazul să se ia atâta de mult în serios. Asta pentru Ana de atunci. Iar celorlalți – să știe bine, acolo, în sufletul lor, intim, de ce vor să facă meseria asta. Pentru cine și cum.