Andreea Răducan – Eu nu renunț ușor
Andreea Răducan, femeia asta copil care a ajuns pe cele mai înalte culmi ale sportului, este, atunci când o cunoști face to face, abordabilă, caldă și atentă. Se citește în ea toată înțelepciunea anilor de muncă cu sine, cu propriul corp, cu limitele proprii. Ne-a onorat cu prezența pe coperta numărului aniversar.
Ce mai faci, Andreea, ce noutăți ai?
Andreea Răducan: Am avut un an frumos și plin. Dacă m-ar fi pus cineva să fac o listă cu dorințe pentru anul acesta, nu aș fi reușit să o conturez atât de bine pe cât mi s-au întâmplat toate.
Profesional, am făcut pasul către Federația Română de Gimnastică. Personal, sunt mai mult decât fericită, bucuroasă și mulțumită. Voi fi mama unei fetițe.
Citește și:
Răzvan Exarhu – Am pierdut mulți ani salvând lumea
Irina Păcurariu – Am o mare frică de patetism
Eu și soțul meu ne doream foarte mult copii, și iată că vine o micuță pe care o așteptăm cu nerăbdare. Vorbim cu ea zilnic, îi spunem să mai stea în burtică, să se facă mare. Cred că va fi o răsfățată, după câte se pare.
Famiiile noastre prietenii, au venit deja cu sfaturi, cu jucării și hăinuțe pe care, din superstiție, i-am rugat să le păstreze până când se naște micuța noastră, și abia apoi să le primim. Deci, e o perioadă plină și frumoasă și pe care încerc să o trăiesc în detaliu.
Cum a fost sarcina?
A.R.: Am avut o sarcină care m-a transformat fizic și emoțional. Dar cred că voi deveni conștientă de această schimbare majoră în viața mea doar atunci când voi avea copilul în brațe.
A fost o sarcină frumoasă, am comunicat cu micuța, i-am transmis gânduri bune, am fost activă și am vrut ca și ea să participe la activitățile mele. E cooperantă și cuminte.
Sper să nu se răzbune după ce va veni pe lume pentru oboseala și stresul pe care i le-am provocat, pentu că am cărat-o peste tot în această perioadă.
Anul acesta a fost, la Cluj-Napoca, Campionatul European de Gimnastică și eu am fost implicată direct, lucrurile au mers bine, deci ce pot spune?
Are deja un bagaj de cunoștințe despre gimnastică așa de amplu și de complex, încât cred că, în momentul când se va naște, ori va urca direct pe bârnă, ori nu va vrea să audă despre gimnastică…
M-am bucurat de sarcină, mi-ar fi plăcut să am timp liber mai mult, dar zic eu că vom avea timp să împărtășim totul.
Cum se ajunge acolo sus, la performanță?
A.R.: Cu muncă. Eu nu cred că există rețeta succesului. E nevoie de pasiune, și apoi, când descoperi talentul, trebuie să pricepi că nu vei putea să fructifici talentul tău fără muncă. Nu-ți poți dezvolta altfel calitățile.
Ar fi păcat să nu îți asumi asta. Eu am încercat să-mi depășesc limitele, am fost atentă la lucrurile pe care vreau să le fac, sunt genul care nu obține nimic fără drag de meserie sau de lucrurile în care se implică.
Asta m-a învățat sportul. Fără muncă, degeaba ai talent sau ceri fărâma aceea de noroc de care ai nevoie în viață, sau într-o competiție sportivă. Cum se spune, „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă“.
Motiv pentru care eu nu cred că există rețetă a succesului pentru performanță. Și chiar dacă ai avut un parcurs foarte ușor și ai ajuns la succes, nu îmi dau seama cât timp poți să rămâi acolo dacă ai sărit niște etape și nu le-ai înțeles.
Va fi mai dificil. Lucrurile care contează și te construiesc, se obțin cu destul efort și muncă. E adevărat că fiecare are experiențele sale, dar experiența mea asta a fost.
Mi-am atins obiectivele pe care mi le-am propus cu mult efort. Chiar dacă nu a fost simplu, eu tot sunt recunoscătoare că am reușit să ajung acolo și am fost mulțumită, mulțumire care mă ajută să merg mai departe și să împărtășesc ceea ce am și altora.
Ce faci când ești demotivată și descurajată?
A.R.: Viața de sportiv nu este mereu roz. Au fost momente când, copil fiind, – cu antrenamente mai puțin reușite sau cu antrenamente reușite, dar cu competiții care nu aduceau rezultate – am spus că nu e drumul meu acesta, mai bine să mă opresc, să fac altceva.
Dar am fost pasionată, timpul dedicat a contat, am mers mai departe. Eu nu sunt așa, nu renunț ușor, a fost bine că a fost în acest fel.
Cum ți-ai descoperit vocația de sportivă?
A.R.: La patru ani, nu aveam cum să știu că am această vocație, a fost dorința părinților mei, mai cu seamă a tatălui meu, care fusese și el sportiv, jucase fotbal.
El a spus că sportul e cel mai bun mod de a te educa, de a depăși momentele dificile. Sportul te învață să gestionezi, încă de copil, și succesul și eșecul.
Încă de la vârsta aceea fragedă, poate chiar când am ajuns la lotul mare, la 14 ani, eram mai conștientă de absolut tot ce se întâmplă, sportul m-a maturizat, m-a făcut să-mi asum responsabilități.
Părinții au fost cei care m-au direcționat spre această disciplină, pentru că pur și simplu și-au dorit să petrec timpul frumos. Să reușesc să mă integrez în echipă.
Mama oricum credea că o voi face doar până la șapte ani, când urma să încep școala. Dar antrenorii de la Bârlad i-au spus că aș putea să fac mai mult, că am talent pentru mai mult decât pentru gimnastică de bază. Și m-au susținut pe acest drum al performanței.
Au fost niște părinți ambițioși?
A.R.: Nu cred. Dar eu cred că semăn mult cu tatăl meu, care era o fire perseverentă. A fost un om inimos și implicat și trăia mereu, la maximum, orice lucru în care se implica.
Nu era un tip care să renunțe ușor, cred că de la el moștenesc perseverența, dorința de a face lucrurile bine. Și când eram mică, tata era atent să fiu corect îmbrăcată, șoseta să stea bine, să nu mă deranjeze un maieu prea strâmt, etc.
Atenția la detaliu de care vorbeam și la care și eu răspund. Părinții mei ne-au lăsat, pe mine și pe fratele meu, să ne scoatem aripile și să zburăm.
Cu atentă supraveghere la ceea ce înseamnă dezvoltarea noastră, cu grija mare pe care trebuie să o ai pentru un copil. Am înțeles foarte bine și eu și fratele meu efortul făcut de ei pentru ca nouă să ne fie bine.
Au vrut să fie convinși că nouă nu ne lipsește nimic. Chiar și în vremurile grele ale comunismului, căci eu m-am născut în ’83, a fost o perioadă complexă, agitată, dar i-am făcut față cu brio.
Ce lecții oferă sportul pentru viață?
A.R.: E dificil să le rezum, să zic că te învață să fii hotărât. De multe ori, sportul mi-a testat limitele, de multe ori, am spus că eu mai mult nu mai pot. Uneori, ești mirat să vezi de câte lucruri ești, în continuare, capabil.
Asta îți dă încredere în tine. Când tu, cu forțele tale, obții niște performanțe de care se bucură toată lumea, realizezi că poți face orice îți pui în cap, dacă iubești acel lucru și depui efort pentru el.
Altfel, sigur că da, sportul te poartă prin tot felul de stări. De la tristețe și amărăciune de nedescris, când pierzi un titlu sau lucrurile nu îți ies așa cum trebuie, până la momente când îți pare că poți muta și munții din loc pentru o performanță obținută cu forțele proprii.
Așa am ajuns să-mi dau seama că tot ce doresc să fac în viață, sunt capabilă să fac, atâta vreme cât respect pașii sănătoși de care vorbeam mai devreme.
Există niște reguli pe care le poți prelua din sport și transforma în filosofie de viață?
A.R.: Cred că sunt regulile bunului-simț. Faptul că trebuie să fii cinstit și corect. În sport poți trișa sau nu, dar în competiție, singur pe bârnă sau la paralele, ești în competiție cu tine, de tine depinde dacă iese bine sau nu.
Mai mult decât atât, faptul că înveți să iei decizii singur, decizii pe care le iei într-o fracțiune de secundă, când un element nu îți iese sau un exercițiu nu iese cum plănuiai, era important ca doar tu și antrenorul să știți asta, nu și arbitrii sau publicul.
Tot ce am reușit să învăț în sport, bagajul tehnic și emoțional acumulat, acele calități le poți adapta vieții de zi cu zi, și asta este excepțional.
Sunt lucruri pe care oricât le studiezi în cărți, nu sunt ca cele trăite pe cont propriu. E modul cel mai autentic.
Cum e sportul în România de azi?
A.R.: Sportul cred că este o radiografie a societății de azi, toată lumea vrea câștig mare și rapid. Toți vrem de toate și ne putem permite să dăm sfaturi oricui, dar dacă vrei să afli cunoștințele cuiva, să vezi ce poate…
La noi, în sport, e vorba de lipsa de disciplină, cel puțin în gimnastică, și am uitat, cred, să muncim. Acum vin din urmă generații de copii care mai greu înțeleg să își asume niște responsabilități, care nu sunt așa de dispuși la sacrificii.
Ei văd că poți ajunge faimos și poți câștiga bani și altfel, nu se gândesc la valoarea pe care ar putea să o dea vieții lor prin sportul de performanță.
Toată lumea vrea câștig ușor. Toată lumea caută scurtătura. Nu cred că e cel mai corect și mai potrivit drum. Azi, oamenii fac lucrurile destul de superficial.
Ești pe coperta numărului aniversar, de zece ani. Ce mesaj ai pentru noi și pentru cei care ne citesc?
A.R.: Ce frumos! Nota zece este istorie pentru noi, și vă doresc și vouă, ca prin materialele pe care le faceți, să o obțineți. Știu că sunt mulți cititori care vă ascultă sfaturile. Vremurile pe care le trăim au nevoie de aceste sfaturi.
Nu spun asta doar pentru că ne-am văzut noi astăzi, ci pentru că vin de la campionatele de gimnastică și am vorbit acolo cu fetițe de 12 sau 18 ani și mi-am dat seama că e foarte important ca ele să aibă de la cine să ceară un sfat, să aibă pe cineva cu care să vorbească.
Să discute cu un psiholog, chiar. Rolul vostru e foarte important și aș vrea să vă puteți face meseria și de acum înainte, și să fiți conștienți că sunteți importanți pentru cititorii voștri.
De 10 să fie lucrurile pe care le veți face de azi înainte și de 10 să fie viața oamenilor care vă citesc poveștile, să trăim la cotele cel mai înalte cu toții și să ne vedem și să povestim despre lucruri bune și frumoase!
Foto: Matei Buță
