Andreea Raicu – Am invatat sa ma accept

Andreea Raicu este o femeie splendida si celebra pentru eleganta. Mai putini stiu, insa, ca e pasionata de dezvoltarea personala, ca a facut terapie si este intr-o cautare permanenta de sine. Si, din fericire, a gasit niste raspunsuri care o fac fericita si inteleapta si pe care, acum e gata sa le impartaseasca si altora.

Psychologies: Vorbeste-mi despre India, de­spre trezirea aceasta la constiinta, privita cu atata entuziasm.

Andreea Raicu: Am trecut printr-un moment de schimbare din viata mea recenta. Ca sa folosesc o metafora, e ca si atunci cand traiesti toata viata in intuneric si apoi cineva iti aprinde lumina. Si m-am vazut eu, pe mine… asa cum sunt. La una din conferintele pe care le tin, am intrebat publicul: „Care este cel mai important om din viata voastra“?.

Si ei mi-au raspuns: mama, tata, copilul… Si eu as fi raspuns pana de curand la fel. Daca m-ai fi intrebat asta, ti-as fi spus: mama, tata… Lista mea cuprindea multi oameni, intre care eu ma aflam pe un loc mai… spre coada. Aceasta ierarhie se rasfrangea asupra vietii mele personale. Dar, de fapt, asa cum am aflat recent, cel mai important om pentru tine insuti esti tu.

Care a fost declicul?

A. R.: India a fost pentru mine declicul. Nu e o­bli­gatoriu sa fie si pentru altii la fel. India a fost intamplarea declansatoare pentru schimbare, la mine. Eu imi doream mult sa merg in India in vacanta, ca turist. Dar nici unul din prietenii mei nu a prea rezonat la ideea aceasta a mea de calatorie. Voiam sa fie o calatorie turistica; in final, rezultatul a fost altul.

Dupa aceasta experienta initiatica, lumea ma intreaba ce e cu mine, cum de am energia aceasta atat de frumoasa… Inainte avusesem o perioada in viata mea destul de proasta. Avu­sesem o rascruce, „cazusem“ pe undeva, destul de jos. Din acele greutati am decis sa ma ridic, mi-am spus ca viata nu are cum sa fie atat de grea si de dezagrabila… In India am aflat toate raspunsurile de care aveam nevoie.

De la cine?

A. R.: De la mine. Eu facusem si inainte ani de terapie, vreo zece in total, de toate felurile. Cons­tient, intelegeam absolut tot, dar continuau in mine niste pattern-uri de comportament, care se repetau. Apoi, o terapeuta mi-a dat o carte cu care am rezonat foarte bine: Femei care iubesc prea mult de Robin Norwood.

Mi-am dat seama ca ofeream foarte mult din viata mea personala pentru a mai si primi ceea ce am nevoie. Eu ofeream, si ofeream cu disperare, si totusi nu aveam, la randul meu, ce aveam nevoie. In India, am aflat ca cel mai important om din viata mea sunt eu, nu celalalt. Nu mama, nu tata, nu iubitul.

Cum era inainte?

A. R.: Toata lumea era mai importanta decat mine. Nici prin cap nu-mi trecea ca aveam nevoie de validare, de acceptare de la cei din jur! E foarte greu sa accepti lucrurile astea. E greu sa iti dai seama ca tu nu te pretuiesti deloc. Dar in momentul cand am schimbat relatia cu mine, s-au schimbat si celelalte relatii, cu cei din jur. Cu prietenii mei, cu familia etc.

Am invatat sa ma accept, sa ma pretuiesc, sa ma iert. Eu vin dintr-o familie in care totul trebuia sa fie perfect. Imi aduc mainte ca mama mea imi spunea, in trei cuvinte, ca totul trebuie sa fie „fara greseala, perfect, ireprosabil“. Era atat de bine intiparita aceasta conditionare, incat am cedat la un moment dat presiunii din partea ei.

Nu se poate sa traiesti vesnic sub lupa si sa fie totul perfect. Daca dadeam o balba intr-o emisiune, ma certam, ma simteam ingrozitor. Aveam o toleranta mare fata de ceilalti, dar fata de mine insami toleranta era zero. Cel mai mare dusman al meu eram eu insami.

Si cum s-au desfasurat lucrurile?

A. R.: O amica m-a sunat intr-o zi si mi-a spus ca s-a lansat o carte a unui baiat, Sega, la Targul de Carte. Se numea Namaste. Mi-a povestit multe lucruri, care mi-au confirmat ca eu trebuie sa ajung acolo, in India. El mi-a spus ca, in momentul in care voi merge cu vreo amica, cineva care ma cunoaste, voi actiona conform cu vechile mele obiceiuri. Am plecat singura, deci.

Si a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in viata. Am plecat pentru doua saptamani, dar am stat o luna – as fi stat mult mai mult, insa. Am facut niste cursuri acolo care m-au facut sa ajung la eliberare. Unul dintre cursuri se numea Opening to Self Love. Am realizat atunci, prin diverse exercitii si interactiuni cu ceilalti, pe unde ma aflu eu in viata mea si care e nivelul meu de dezvoltare personala.

A fost un soc. Mi-am dat seama ca nu ma iubeam, nu eram in contact cu mine insami. Eram doar rezultatul unor con­ditionari puternice. Ale familiei, religiei, ale presei etc. Viata mea nu-mi mai apartinea. In momentul cand ti-e frica de oameni, de fapt, tu le dai putere lor. Am meditat mult acolo. Cei de acolo nu te obliga sa faci nimic, dar vor sa te ajute sa integrezi meditatia in viata de zi cu zi. Nu aveam telefon, internet, TV, nimic.

Apoi m-am intalnit cu oameni care mi-au povestit despre primal rebirth. Am vrut sa fac acest curs pentru ca m-am decis sa ies din zona de confort. Sa merg pana la capat. Era un stagiu care presupunea multa tacere, lucru de speriat pentru mine, pentru ca eu vorbeam mult si pierdeam multa energie astfel. Simti adesea nevoia sa te auzi ca sa-ti faci simtita prezenta.

Tremuram de frica la inceputul acestui curs. A fost greu, realmente. Mi-a venit sa aban­donez de multe ori. Dar nu te prea lasa sa abandonezi, insa in momentul in care am terminat cursul, m-am simtit renascuta. Fara legatura cu conditionarile de dinainte.

Parintii nostri ne-au educat cum au putut ei, ne-au dat ce au stiut. Nu ne ajuta sa-i invinovatim. Si eu i-am blamat pe ai mei si nu pricepeam presiunea pe care au pus-o pe mine. Eu am facut totul singura, trebuia sa stiu totul, nu stiam sa cer ajutorul. Daca cineva facea ceva pentru mine, mi se parea ca ma umileste.