Aylin Cadîr – Sunt o femeie care și-a păstrat copilăria și inocența

Exotică, simpatică și copilăroasă, Aylin Cadîr îți inspiră veselie și chef de joacă. Cum gândește ea și ce o bucură? Iată, în cele ce urmează, fanteziile unei fete cuminți.

 

Cine eşti tu, Aylin? Ce te defineşte azi?

Aylin Cadîr: Încerc să mă văd dintr-o parte, să văd cum m-ar percepe cineva care mă vede pentru prima oară, şi cred că par o tipă echilibrată şi liniştită. Şi aşa şi e. Echilibrul şi liniştea vin de la familia mea.

Puterea vine de acolo, de la încrederea şi bucuria de care am parte acasă. Sunt o femeie care şi-a păstrat copilăria şi inocenţa şi care speră că o va păstra mereu.

Citește și:

8 vedete care nu au fost căsătorite niciodată

5 vedete bisexuale

Sunt o persoană pozitivă şi relaxată, care încearcă să vadă mereu tabloul întreg, înainte de a lua o decizie.

Sunt sensibilă şi, deşi deschisă la critici productive, cele negative mă rănesc şi nu le uit multă vreme. Sunt un om în căutarea esenţei propriei existenţe, care se teme că îşi iroseşte anii tinereţii pe nimicuri şi care se întreabă zilnic ce ar fi putut face mai mult în acea zi şi nu a făcut.

Şi mai sunt o tipă care urăşte cuvintele mari şi pedanteria şi care nu prea vorbeşte despre ea. Exceptând interviurile în care n-am nici o şansă să vorbesc despre altceva.

Dar, mai presus de toate, azi, anume azi, ceva mă diferenţiază de alte perioade ale vieţii mele. E vorba despre fiul meu.

Azi, sunt mai mult decât orice altceva: mamă, iar treaba asta mă face să mă simt de parcă aş avea o superputere. Azi, mă defineşte iubirea, grija şi atenţia faţă de fiul meu.

Azi, văd lumea prin ochi proaspeţi, văzând lumea prin ochii lui şi lumea lui este plină de noutate şi uimire. Începând de „azi“, sunt îndrăgostită iremediabil de el.

 

Ce ţi-a adus în viaţă copilul tău? Cum te raportezi la maternitate şi, mai mult, la ideea de a transmite ceva cuiva peste timp? Îl vezi ca pe o proiecţie a ta sau nu?

A. C.: Copilul meu a adus veselie multă în viaţa mea şi a familiei mele. Cât despre maternitate, nu mă gândesc prea mult la asta. Nu mă gândesc la ce fel de mamă să fiu sau ce să îi zic ca să fie într-un anume fel.

Mă bucur de fiecare clipă şi răspund la ceea ce se întâmplă acum. Sunt la dispoziţia fiului meu, în varianta mea cea mai bună de acum, şi sunt gata să îl ajut sau să îl las să se descurce.

Nu îl văd pe Pavel ca pe o proiecţie a mea sau a soţului meu. El este propria lui persoană. El are deja personalitate, şi are doar un an şi patru luni.

E destul de clar pentru mine că nu avem noi ceva de-a face cu personalitatea lui. Ea există încă de când era în burtică. El e el şi e perfect aşa cum e. Noi nu trebuie decât să nu-l stricăm.

Trebuie doar să îl ajutăm să ajungă la cea mai bună variantă a lui, să îşi atingă potenţialul maxim. În plus, venirea lui pe lume m-a făcut mai atentă şi mai receptivă la problemele politice şi sociale din ţară şi din lume, la viitor și la contextul în care va creşte el.

 

Ce valori te definesc?

A. C.: Cred în familie şi prieteni. Dacă viaţa ar fi o casă, familia ar fi podeaua şi prietenii – acoperişul. Nu poţi să mergi în gol şi nici lăsat pradă ploii.

Şi cred că este important să îţi ţii aproape oameni mişto, ceea ce nu e un lucru simplu. Oamenii de calitate sunt rari.

În meserie, cred în profesionalism şi în a face lucrurile cu seninătate şi bucurie. Din experienţă, pot să spun că lucrurile născute din încrâncenare au viaţă scurtă. În general, cred în Dumnezeul din oameni.

La fel ca sufiţii, cred că Dumnezeu este în fiecare dintre noi şi că binele şi răul pe care îl vedem în alţii este egal cu binele şi răul care există în noi.

 

Ce amintiri din copilărie ai şi cum te-a influenţat copilăria ta? Cum a fost acea perioadă?

A. C.: Copilăria mea este centrată în satul bunicii, satul Baspinar sau Fântâna Mare, sat locuit numai de turci şi în care se vorbeşte, în principal, limba turcă şi unde tradiţiile seculare ale turcilor din Dobrogea încă se respectă.

Copilăria mea a fost plină de joc şi joacă, de natură şi animale care se întorc de la păscut la apus de soare.

O copilărie plină de culoare şi parfum de cuişoare și pâine coaptă la cuptorul de lut din curte şi, peste toate, plină de tradiţie. Am crescut cu tot felul de restricţii într-o familie cu respect pentru tradiţii, dar nu tradiţională.

Nu eram obligată să port văl sau ceva de genul ăsta, însă nu aveam voie să vorbesc neîntrebată, de exemplu. Sau nu aveam voie să plec din faţa blocului de acasă, de la Constanţa, astfel că nici acum nu ştiu mai mult de două-trei străzi din Constanţa, adică drumul spre şcoală, drumul spre liceu şi drumul spre Clubul Elevilor, unde mergeam la ore de canto.

Revenind la copilărie, cred că atunci mi s-a aşezat în suflet identitatea de turcoaică. A fost prima limbă pe care am vorbit-o.

Primele poveşti şi primele cântece pe care le-am auzit au fost cele spuse de bunica mea, Fichirie, când mă legăna de culcare la gura sobei. Şi acum, când aud anumite instrumente tradiţionale din Orient sau acele înflorituri vocale specifice muzicii orientale, pentru mine e ca o întoarcere acasă.

 

Cum ai fi dacă ai  fi… bărbat?

A. C.: Uite un exerciţiu mişto! Nu m-am întrebat niciodată. Ia să vedem. Dacă aş fi bărbat… Aş vorbi puţin şi aş asculta cu atenţie. Da’ aş asculta pe bune. Şi aş privi în profunzime. Şi te-aş face să te simţi frumoasă şi dorită.

Aş avea umor şi aş fi cel pe care vii să-l iei în braţe doar aşa, pentru că îţi face bine. Aş fi un tip responsabil, care îşi asumă ceea ce face şi care nu se teme de nimic.

Aş avea un job stabil, care să ne ofere o linişte ma­terială şi care să ne permită să avem şi să facem tot ce vrem şi să mergem unde vrem.

Aş face planuri de vacanţe mai lungi sau mai scurte, în care să explorăm tot felul de locuri noi şi interesante. Aş avea mereu câte un proiecţel de făcut împreună cu fiul meu. Te-aş lua în braţe şi te-aş săruta în fiecare zi. Practic, aş fi ca soţul meu.

 

Ce crede îngerul tău păzitor despre tine?

A. C.: Că îmi propun mai multe lucruri decât fac şi că asta este principala sursă a seriilor infinite de învinovăţiri pe care mi le atribui.

Dar cred că mai crede că sunt o mamă bună, care are un băieţel superb şi care ştie asta şi este recunoscă-toare Universului pentru acest dar incredibil. Şi cred că mai crede că aş putea avea mai mult curaj, aşa, în general.

 

Ce ai face ca să salvezi lumea?

A. C.: Cred că singurul lucru care poate salva lumea este iubirea. The greatest thing you’ll ever learn is just to love and be loved in return. Şi nu mă refer la erotism, ci la iubirea în cele mai delicate şi adânci înţelesuri.

Am început să uităm cum se iubeşte. Suntem atât de conectaţi la nivel virtual şi atât de nepricepuţi la a ne conecta cu un om faţă în faţă!

Oamenii sunt din ce în ce mai deprimaţi şi pentru asta ajung să ia pastile care cresc nivelul de serotonină („hormonul iubirii“) din sânge şi care, pe termen lung, dacă se abuzează de el, distruge abilitatea acelui om de a mai recunoaşte sau de a mai trăi el însuşi iubirea, spunea antropologul Helen Fisher, care a făcut un studiu în domeniul ăsta.

Tot ea spune că a world without love is a deadly place. Numai dacă te gândeşti un pic, la cel mai mic nivel, dacă faci un exerciţiu simplu zilnic şi înlocuieşti orice ieşire negativă, orice gând rău cu unul bun, şi proiectezi iubire în jurul tău, nu pare deja lumea un loc mai bun?

 

Dacă viaţa ta ar fi un film sau o carte, care film ori carte ţi-ar plăcea să fie?

A. C.: Dacă viaţa mea ar fi un film, ar fi un muzical, dar nu există acum unul la care să mă raportez; sau nu îl ştiu eu, ar trebui creat unul nou.

Dar soundtrack-ul ar fi ca cel scris de Yann Tiersen din Amelie, pe temele principale. Clipocitul ăla… e ce trebuie. Şi cu un bandoleon cu teme de tango şi șansonete, ca să mergem pe sensibilitate şi pasiune.

Dacă viaţa mea ar fi o carte, ar fi scrisă de Isabel Allende sau de Elif Shafak, pentru că nu pot lăsa cărţile lor din mână.

Dar nu pot să îţi dau un titlu anume, şi asta pentru că viaţa mea e frumoasă şi nu mi-ar plăcea să fie în vreun alt fel. Îmi place să citesc despre vieţile altora sau să le văd, sau să le joc, dar pentru mine asta este suficient. După ce se termină visarea, îmi place să mă întorc la viaţa mea.

 

Dacă ai avea toţi banii din lume, cum ţi-ai trăi viaţa?

A. C.: Dar eu trăiesc deja de parcă aş avea toţi banii din lume! Trăiesc o viaţă la care nici nu visam când eram copil!

Deci, bifând deja în viaţa mea adevărată vacanţe, haine etc.,  dacă aş avea toţi banii din lume, aş vrea să ajut cât mai mulţi oameni, să dau şansă la o viaţă normală copiilor părăsiţi, case – oamenilor fără adăpost…

Aş face ce vreau să fac şi acum, dar nu am, totuşi, toţi banii din lume.

 

Care este cea mai mare temere a ta?

A. C.: Am făcut exerciţiul ăsta asistată de cineva la un moment dat. Aparent, cele mai multe temeri pe care le avem sunt superficiale şi ascund o teamă esenţială, pe care nu o conştientizăm până nu facem această analiză.

Teama mea cea mare este aceea că nu exist. Sau, altfel spus, că existenţa mea e inutilă, că nu contează. Dar, lucrez la asta. Atfel, nu mi-e frică de nimic.

 

Care crezi că este ingredientul unei vieţi împlinite?

A.C.: Pentru a trăi o viaţă implinită, cred că trebuie să faci ceea ce vrei şi ce îţi place mai des decât să faci ceea ce trebuie să faci, atâta timp cât ceea ce vrei nu face rău altcuiva, desigur.

Să te bucuri de fiecare clipă dată, conştientizând că fiecare clipă pe care o avem este un dar şi că nu se întoarce. Asta mi se pare cheia fericirii, de fapt. Şi să iubeşti. Necondiţionat.

 

Bio:

Aylin este actriță, cântăreață și compozitoare.  Ca actriță face parte din trupa de actori a Teatrului Național București, unde o puteți vedea în spectacolele: Lecția, Medeea, mama mea, Dineu cu prosti, Allegro ma non troppo, etc.

Ca și cântăreață, ea are un proiect independent de swing/jazz/chansonete pe nume Aylin & The lucky charms.  A scos în 2012 un album de swing/pop, Cloud. Are un băiețel pe nume Pavel Ali cu  avocatul Traian Paicu.