Călătorie de Sânziene în inima țesută a neamului românesc
Simona Laiu este cercetător textil și muzeograf. S-a născut în România, a studiat în Canada istoria, științele educației, muzeologia. Acum locuiește în Statele Unite și este doctorandă la Stanford. Costumul românesc a fost pentru ea ca pielea fermecată din povești, o interfață plină de simboluri care a ajutat-o să facă față străinătății și să se descopere pe sine privind adânc în rădăcinile neamului ei.
Costumul tradițional a funcționat pentru Simona ca a doua piele – cu fața dinspre exterior i-a fost platoșă înaintea străinătății, iar cu fața dinspre interior i-a fost leagăn și simțire. În lume, costumul a ajutat-o să emane putere și integritate inspirate din forța întregului neam. În interiorul ei, costumul i-a dat încredere, i-a descoperit o lume nouă.
Psychologies: Cum te-ai apropiat de costumul tradițional românesc?
Simona Laiu: Am crescut printre jurubițe și cupoane de mătase, în ritmul acelor mașinii de cusut. M-am pomenit și cu darul sinesteziei: văd în culori literele, semnele și formele, percep culori și gusturi când ating textilele. Primele mele amintiri sunt legate de ritualurile broderiei, atingerea și mirosul textilelor, de lumina lor. Dar în copilărie nu luasem contact cu lumea portului țărănesc. Emigrând în Canada cu familia când aveam 18 ani, am prins așa un dor cotropitor de Romania încât, instinctiv, am căutat stropi de esență românească care să-mi îmi potolească dorul: literatura, portul, arta românească. A trebuit să trăiesc în afara țării ca să pot înțelege adevărata valoare a apartenenței mele la acest neam. Portul tradițional românesc deține esența culturii noastre: în el găsești tehnica, poezie, spiritualitate, arta de mare clasă, șirul istoriei. Acum, ca mamă, îmi doresc să pot transmite puiului meu această mare taină a vieții, apartenența la mantia protectoare și generoasă care este cultura română. Trăind de peste 30 de ani în afara țării, am realizat că marile hibe ale lumii se trag din lipsa acută de identitate. Oamenii nu mai știu cine sunt, cui aparțin și de ce, nu știu cine îi revendică și de ce, nu știu cine îi iubește. Se nasc în societăți adunate ca molozul adus de viituri. Îi întrebi: „cine erau strămoșii tăi?” Și îți recită imediat că sunt o parte cutare, alta parte cutare, majoritatea au fel de fel de rădăcini, pe mai multe continente. Însă, prin felul în care au fost crescuți, ei nu aparțin, intelectual și spiritual, niciuneia dintre distinctele culturi din care proveneau strămoșii lor. Orice val social, orice „modă spirituală” îi poate capta, manipula și distruge. Eu pot fi bine oriunde mă duc, pentru că, așa mică și neînsemnată politic sau economic cum se pare că a ajuns țara mea în secolul XXI, pentru mine este „acasă”, este locul unde mă recunosc în chipul celor de pe stradă, de pe pereții pictați ai mânăstirilor; mă recunosc în limba română și în portul tradițional. Îmi doresc foarte mult să pot transmite și fiului meu acest dar. El s-a născut din părinți români în Canada și a trăit doar în afara granițelor României. Este foarte greu să legi un astfel de copil de țara de obârșie a părinților: noi îi oferim o țară împuținată, creată artificial de părinți, prin limba, portul tradițional, sau prin bucatele pe care le punem pe masă…
Citește continuarea articolului în ediția de iunie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
