Când vine vremea ascultării

O femeie căreia a început să îi placă să fie ce este, pe la jumătatea vieții, după ce și-a petrecut prima jumătate regretând că nu e bărbat. O femeie care a ales, de multe ori, să lucreze printre mulți bărbați, chestii care păreau specialitatea bărbaților.

Psychologies: Simona, prima oară când mi-a atras atenția numele tău a fost în contextul Muzeului Abandonului, cred… În orice caz era o informație care-mi venea via radio, la volan. Și ce mi-a rămas foarte limpede în minte a fost vocea care spunea: Simona Tache – fost jurnalist, actual terapeut. Atunci mi-am propus să te caut și să te invit să stăm de vorbă… Cine este Simona Tache?

Simona Tache: Sunt un om, în primul rând. Un om la jumătatea vieții, dacă nu cumva trecut de ea, care a trăit multe momente bune, dar și unele groaznice. Un om care s-a bucurat și a râs enorm, a iubit și a fost iubit foarte tare, dar și un om căruia i-a murit în brațe partenerul, jumătatea simbiotică, stâlpul pe care se sprijinea. Și care a trebuit să învețe apoi, înainte de orice altceva, să își fie propriul stâlp. Mai sunt și femeie, o femeie care și-a descoperit greu feminitatea, sub multe rușini și după ce, mai întâi, pentru prea multă vreme, s-a lăsat strivită de standardele sociale tâmpite cu care a crescut. O femeie căreia a început să îi placă să fie ce este, pe la jumătatea vieții, după ce și-a petrecut prima jumătate regretând că nu e bărbat. O femeie care a ales, de multe ori, să lucreze printre mulți bărbați, chestii care păreau specialitatea bărbaților. Am fost jurnalist la Academia Cațavencu și apoi la Cațavencii, am scris scenarii pentru televiziune, două cărți de umor, care s-au bucurat de succes, și un blog. Apoi, când mi-am dat seama că presa intră într-o zodie mult prea tristă și prea zbuciumată, m-am hotărât să mă fac psiholog și m-am dus din nou la școală, pentru vreo 5 ani. O facultate, un master și o formare mai târziu, mi-am deschis propriul cabinet de psihoterapeut cognitiv-comportamental. Acolo e serviciul meu, azi. Mai sunt însă, dincolo de toate astea, înconjurată de oameni pe care îi iubesc mult și care, la rândul lor, mă iubesc. Dar și, ca orice om, tristă uneori, pentru că am pierdut oameni care n-au putut sau n-au (mai) știut să mă iubească sau pe care n-am (mai) putut și știut eu să-i iubesc.

O femeie căreia a început să îi placă să fie ce este, pe la jumătatea vieții, după ce și-a petrecut prima jumătate regretând că nu e bărbat. O femeie care a ales, de multe ori, să lucreze printre mulți bărbați, chestii care păreau specialitatea bărbaților.

Psychologies: Simona, prima oară când mi-a atras atenția numele tău a fost în contextul Muzeului Abandonului, cred… În orice caz era o informație care-mi venea via radio, la volan. Și ce mi-a rămas foarte limpede în minte a fost vocea care spunea: Simona Tache – fost jurnalist, actual terapeut. Atunci mi-am propus să te caut și să te invit să stăm de vorbă… Cine este Simona Tache?

Simona Tache: Sunt un om, în primul rând. Un om la jumătatea vieții, dacă nu cumva trecut de ea, care a trăit multe momente bune, dar și unele groaznice. Un om care s-a bucurat și a râs enorm, a iubit și a fost iubit foarte tare, dar și un om căruia i-a murit în brațe partenerul, jumătatea simbiotică, stâlpul pe care se sprijinea. Și care a trebuit să învețe apoi, înainte de orice altceva, să își fie propriul stâlp. Mai sunt și femeie, o femeie care și-a descoperit greu feminitatea, sub multe rușini și după ce, mai întâi, pentru prea multă vreme, s-a lăsat strivită de standardele sociale tâmpite cu care a crescut. O femeie căreia a început să îi placă să fie ce este, pe la jumătatea vieții, după ce și-a petrecut prima jumătate regretând că nu e bărbat. O femeie care a ales, de multe ori, să lucreze printre mulți bărbați, chestii care păreau specialitatea bărbaților. Am fost jurnalist la Academia Cațavencu și apoi la Cațavencii, am scris scenarii pentru televiziune, două cărți de umor, care s-au bucurat de succes, și un blog. Apoi, când mi-am dat seama că presa intră într-o zodie mult prea tristă și prea zbuciumată, m-am hotărât să mă fac psiholog și m-am dus din nou la școală, pentru vreo 5 ani. O facultate, un master și o formare mai târziu, mi-am deschis propriul cabinet de psihoterapeut cognitiv-comportamental. Acolo e serviciul meu, azi. Mai sunt însă, dincolo de toate astea, înconjurată de oameni pe care îi iubesc mult și care, la rândul lor, mă iubesc. Dar și, ca orice om, tristă uneori, pentru că am pierdut oameni care n-au putut sau n-au (mai) știut să mă iubească sau pe care n-am (mai) putut și știut eu să-i iubesc.

Citește continuarea articolului în ediția de februarie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Știutorii” cu autograful lui Mircea Cărtărescu.