Catherine Deneuve – Am un spirit concret

Cum va explicati?
C.D.: Nu-mi explic! Am deja destule dificultati in a face lucrurile, nu mai vreau sa le si explic, sa le analizez…

Vreti sa spuneti ca nu va puneti nicio intrebare cu privire la munca dvs.?

C.D.: Reflectez la ceea ce fac, la ceea ce voi spune, lac dorintele mele, la proiecte, nimic mai mult. Sa ma gandesc la importanta nu stiu carui rol in cariera mea, nu, asta e prea putin pentru mine. Avansez. Odata ce fac un film, el apartine celor care il vad, care il vor aprecia sau nu. Nu mai e povestea mea.

Ati facut psihanaliza?

C.D.: M-a interesat numai cand am jucat-o pe Marie Bonaparte (Princesse Marie de Benoit Jacquot, in 2004.)

Cum faceti sa nu va pierdeti in multiplele proiectii ale publicului asupra dvs.?

C.D.: Tocmai prin refuzul de a ma inchide intr-un proces de autoanaliza. Vreau sa fiu libera, cel putin din perspectiva asta. Nu pot sa fiu acolo pentru toata lumea, e imposibil, nu putem controla si indeplini toate asteptarile oamenilor.

Cand ati devenit constienta de asta?

C.D.: De tanara, dupa toate intalnirile cu multimea, cu ocazia diverselor festivaluri sau proiectii. Am vazut ca aceasta agitatie nu corespunde realitatii, era un moment de excitatie generala, doar un moment, nu trebuia sa ma las inundata de asa ceva. Fiind confruntata cu asta de foarte tanara, am invatat repede sa ma protejez. A devenit un reflex natural pentru mine. Asta inseamna ca poate am un apetit innascut pentru secret.

Din copilarie?

C.D.: Da, cand ai o familie numeroasa, trebuie sa ai propriul univers, trebuie sa stii sa incui usa de doua ori. Daca nu, vei fi invadat mereu de altii.

Sunteti patru surori foarte frumoase in pozele de familie…

C.D.: Da, eram dragute, tatal nostru era foarte mandru de noi.

Si mama?

C.D.: Era foarte frumoasa. Chiar neobisnuit de frumoasa.

Si puternica, imi imaginez…

C.D.: Da, va avea in curand 100 de ani si e inca frumoasa…

Si dumneavoastra pareti foarte puternica; in sensul de „stabila“, dar „libera“…

C.D.: Da, sunt libera! Si cand iau o decizie, e foarte, foarte dificil sa ma faci sa ma razgandesc. Chiar daca regret ulterior.

Poate pentru incercarile prin care ati trecut… In 1971 ati semnat Manifestul celor 343, pentru legalizarea avortului, prin care ati trecut si dvs…

C.D.: Da, este o experienta prin care au trecut multe femei ale generatiei mele. Azi nu ne dam seama, e ceva banal, dar pe vremea aceea… Este deja o experienta teribila in sine, dar cand mai e si interzisa si trebuie sa o faci in conditii complicate, este foarte culpabilizant. Iar culpa e ceva infricosator. Invatam sa traim cu ea, dar nu ne vindecam niciodata.

Aceasta forta care va impinge inainte si azi nu vine oare si de la ea?

C.D.: Sigur ca da. Cand traiesti de tanara un doliu atat de profund, el nu te paraseste niciodata. Niciodata. Mai mult decat surori, noi aveam aceeasi meserie, eram complice… Sigur ca o port in mine. Traim alaturi de mortii nostri. Nu atat cat traim cu cei vii, din fericire, dar, cu siguranta, traim si cu mortii nostri dragi. Ei sunt acolo.

Aveati cu sora dvs. aceasta dubla legatura a sangelui si a meseriei. La fel o aveti azi cu fiica dvs., Chiara Mastroianni?

C.D.: Adevarat ca cea mai puternica relatie pe care o am azi e cea cu fiica mea. Nu doar pentru ca am ales aceeasi meserie, e si o chestiune de caracter. Suntem foarte apropiate.

Si relatia cu nepotii?

C.D.: Am o relatie stransa cu familia. Cand sunt cu ei, nu vorbesc despre film, sunt doar pe teren personal. De altfel, in general, vorbesc foarte putin despre munca mea.

Este, oare, posibil?

C.D.: Bineinteles! Am doua surori, vorbim despre viata noastra, de orice… Singura careia ii vorbesc de munca mea este o prietena, psihanalista, pentru ca ea nu aude ceea ce ii spun ca toata lumea, ne situam pe alt plan. Dar e singura. Aceasta tacere imi permite sa ies adesea mai usor din climatul filmelor mele, adesea foarte intruziv.