Catherine Zeta Jones: Invat sa ma accept
Vreti sa spuneti ca este mai greu sa lucrezi atunci cand ai si familie?
Este doar o viata diferita. Pe care nu as vrea nicidecum sa o schimb. Ma intreb uneori cum imi petreceam timpul inainte de a se naste fiul meu. Ce faceam? Probabil ca munceam mai mult. Dar totusi, ce faceam in restul orelor care imi ramaneau? Nu imi aduc aminte.
E un sentiment asa de placut sa te intorci seara acasa, de la munca, si sa te astepte familia. Azi, cred ca inteleg ca nu pot sa fiu femeia perfecta. Si, in general, as spune ca trebuie sa ne eliberam, noi, femeile, de aceasta obsesie, sa ne iertam greselile. Eu, una, nu pot sa le fac pe toate. Si eu invat sa ma iert, sa ma accept.
Prima data cand fiul meu, Dylan, a facut pipi la olita nu am fost langa el… Si copilul stie ca eu sunt mama lui si nu am fost alaturi de el intr-o zi asa de importanta! Dar eu si Michael incercam sa mentinem un echilibru. Cand lucrez eu, imi fac timp pentru a fi cu el si invers, cand lucreaza el, incearca sa gaseasca momente sa fie cu mine. Si pana acum ne-a iesit, dar, evident, nu poti face totul. E o viata diferita, o lume diferita. Sa stabilim care dintre noi va merge la o petrecere este un lucru la care inainte nu obisnuiam sa ne gandim.
Care este partea cea mai grea atunci cand ai un copil?
Am avut o sarcina foarte usoara cu primul meu baiat. Totul a decurs perfect; totusi, partea infricosatoare a fost perioada celor noua luni de asteptare. Uneori, sunt un fel de Doamna Catastrofa si ma gandesc la cele mai negre scenarii. Sotul meu imi spune „Dame Doom“. La cel mai mic junghi in timpul sarcinii, incepeam sa imi fac o multime de griji: „Trebuie sa chem imediat doctorul“, imi spuneam. Cand se naste copilul si vezi ca este sanatos si normal, simti asa o mare usurare! Sunt asa de fericita ca am doi copii buni si sanatosi.
Se intampla des in industria asta sa te indragostesti de partenerul de film. Vi s-a intamplat?
M-am indragostit deja de partenerul de film… de Michael. Si vreau sa traim fericiti pana la adanci batraneti.
E adevarat ca sotul dvs. v-a provocat sa dansati step la prima intalnire?
Nu la prima intalnire, dar m-a facut sa dansez step cu alta ocazie. Vorbeam mereu de faptul ca imi place sa dansez step si el nu ma credea. Eram la un fel de intalnire si el mi-a spus: „Hai danseaza, hai danseaza“, si eu i-am raspuns „nu pot sa dansez aici. Chiar lovesc podeaua cu putere“. Si atunci el a mi-a zis: „Ai dreptate, nu e cazul sa imi strici parchetul, doar l-am reparat. Dar poti sa dansezi in baie!“. „E mult prea ciudat. Nu dansez step la tine in baie“, am raspuns. „Ce o sa faci? O sa stai asezat pe toaleta sau pe cada si o sa te uiti la mine?“ Dar pana la urma am dansat. Cred ca eram foarte indragostita. Asadar, m-am dus in baie si am dansat, ca sa nu stric parchetul…
Chiar ati plecat de acasa la 15 ani sau e o legenda?
Stiu ca e greu de crezut. Ma uit la copilul meu si ma intreb daca peste 15 ani o sa il las sa plece de acasa… Raspunsul e „nu“. Cred ca parintii mei stiau, tocmai pentru ca ei sunt din Tara Galilor, ca eram la capatul calatoriei. Stiau ca vreau sa am aceasta cariera. Am avut ocazia de a obtine un permis de munca in SUA.
Ma gandesc mult la felul cum au reactionat; au vorbit cu directorul de la scoala, probabil pentru ca nu voiau sa ma auda spunand peste ani: „Daca m-ati fi lasat, as fi facut asta si asta“. Ar fi putut sa spuna: „Stii ce? Exista niste reguli aici pe care trebuie sa le respecti. Si cand esti acolo, singura, nu e usor, trebuie sa fii foarte atenta. Daca nu merge, te vei intoarce acasa. Deci, du-te inapoi la scoala“. Nu m-am intors insa niciodata. Dar cred ca a fost mai mult decat atat, ei si-au dorit sa ma sprijine in tot ce am facut, nu au vrut sa imi spuna vreodata „nu“. Apoi, eu m-am intors si am fost dura cu ei.
Va uitati in oglinda si vi se intampla sa spuneti: „Nu imi place ce vad“?
Da, sigur ca da. Si cred ca toti facem asta cateodata.
