A spune „la revedere” – de David Servan-Schreiber

Despartit de mama sa, puiul de maimuta se ghemui intr-un colt al custii. Parea ca-i implora pe cercetatorii care il observau si a caror inima se stransese in fata acestei imagini a tristetii. Ca si el, noi, mamiferele soci­a­le, suntem extraordinar de sensibili cand e vorba de despartirea de cei dragi. Aceasta poate fi chiar mai greu de supor­tat decat durerea fizica.

Si totusi, des­partirile sunt inevitabile. Atat cele majore, ca moartea sau divortul, cat si cele minore, ca parasirea unui loc de munca, a prietenilor, a copiilor in timpul va­can­te­lor.

Din nefericire, nu prea am fost in­va­tati sa ne luam la revedere. Con­frun­tati cu stangacia naturala, unii se in­fa­­soara intr-o falsa pudoare: „Nu-mi place sa-mi iau la revedere si, deci, nu voi veni la gara”.

Altii fac parada de o bruschete care se vrea bonoma: „Bun, acum n-o sa ne spunem dulcegarii. Atunci, hai, la revedere”.

Mai sunt si altii – in fond, cei mai curajosi – care, nestiind prea bine ce sa faca, izbucnesc in lacrimi.

In Micul Print, vulpea gaseste un nou sens pentru culoare a lanurilor de grau atunci cand intelege ca seamana cu buclele blonde ale copilului devenit prietenul ei. Saint-Exupéry povesteste apoi despartirea lor:

„Astfel, Micul Print imblanzi vulpea. Si cand se apropie ora plecarii:
– Ah!, zise Vulpea… O sa plang.
– E vina ta, zise Micul Print, nu-ti voiam deloc raul, dar ai vrut sa te imblanzesc…
– Bineinteles, zise Vulpea.
– Dar o sa plangi!, zise Micul Print.
– Bineinteles, zise Vulpea.
– Atunci, n-ai castigat nimic!
– Ba am castigat, zise Vulpea, din cauza culorii graului”.

De fapt, ceea ce ar fi cel mai trist in cazul pa­ra­sirii unei persoane care ne este draga ar fi tocmai sa nu fim tristi! Asta ar insemna ca n-am trait nimic important impreuna. De aceea, asa cum ne arata si Vulpea, exista un mod extraordinar in care poti sa-ti iei la revedere. Este suficient sa vorbesti despre tristetea ta si despre ceea ce pastrezi de la cel care pleaca. Un mod simplu de a te asigura ca legatura este mai puternica decat spatiul si timpul.

Cand Tamara spune „la revedere“ baietelului ei, inainte de a i-l incredinta tatalui pentru o luna, ii a­min­teste ca iubirea lor va continua sa-i in­tareasca: „Stii, o sa fim putin tristi ca nu mai suntem impreuna. Atunci cand iti va fi dor de mine, n-ai altceva de facut de­cat sa te gandesti la ceea ce ti-as spune daca as fi langa tine.
– Mi-ai spune «te iubesc».
– Da! Vezi? Voi fi langa tine, voi fi mereu in mintea ta, iar tu – in a mea.”

In felul sau, Tamara a redescoperit o tehnica a lui Milton Erickson, inventatorul hipnozei moderne. Unui pacient un pic ingrijorat de ideea de a relua singur aventura vietii sale, Erickson ii spunea: „Amintiti-va, vocea mea va va insoti tot timpul…”