Cat dureaza iubirea vesnica? – de Marius Chivu
Un raspuns masculin la o intrebare… feminina.
„Cand veti termina de povestit toate lucrurile din trecut, n-o sa mai vreti sa va impacati niciodata!“. Vedem deseori prin serialele de televiziune scena in care cuplul merge la un consilier matrimonial sa-si debarce frustrarile si sa-si recunoasca propriile parti de vina pentru ca, in cele din urma, sa descopere ca iubirea poate fi vesnica. Citatul de mai sus este insa dintr-un film in care un consilier incearca sa-i convinga pe doi fosti soti ca, dimpotriva, separati le este cel mai bine si ca, de fapt, impacarea ar fi o mare greseala.
Dragostea de dupa despartire e o iluzie, seamana cu o stea cazatoare. Credem ca e inca acolo, doar ca noi vedem, de fapt, doar coada. De cele mai multe ori, impresia marii iubiri pierdute este efectul unor situatii inselatoare. Uneori tindem sa ne amintim numai lucrurile frumoase pastrand din trecut doar ce merita. Aceasta memorie selectiva este sanatoasa (pentru ca ne protejeaza), dar nu este neaparat si relevanta. Ne amintim cu precadere momentele frumoase pentru ca ne e dor de ele, din nostalgie.
Apoi, noi, barbatii, suportam destul de greu sa vedem fostele iubite la bratul altor barbati. Sigur, exista multa usurare in faptul ca nu ne confruntam cu scenele disperarii sau, poate, chiar cu santajul sinuciderii, dar, chiar daca nu le mai iubim, am conservat sentimentul posesiei si nu acceptam prea usor ideea ca fosta noastra iubita poate fi fericita (si) cu altcineva. Asta ar arata ca noi nu suntem chiar atat de speciali, ca putem fi inlocu-
iti. Asadar, vanitate. Dar si mult egoism.
Sentimente din cauza carora, de multe ori, credem si ca meritam ceva mai bun. Rareori ne intrebam daca nu cumva si celalalt merita altceva, pe altcineva cu un corp mai frumos, mai fantezist in pat, mai inteligent, mai tandru, cu mai mult umor… Daca in loc sa credem ca meritam ceva mai bun descoperim ca, de fapt, celalalt ne suporta hachitele, toanele, mofturile, viciile, defectele?
Despartirea poate aduce o surprinzatoare reevaluare a propriilor calitati si defecte. Un alt motiv pentru care ne intoarcem la fosta iubire este faptul ca realitatea de burlac nu e atat de grozava pe cat ne-o imaginam. Cand esti in cuplu ai impresia ca lumea e plina de parteneri potentiali. In realitate, oamenii sunt mai degraba prudenti decat disponibili.
Si daca sub presiunea monogamiei tanjeai sa ai o aventura, odata ce ai aceasta posibilitate, descoperi ca esti foarte pretentios si, mai ales, ca fara adrenalina lucrului interzis jocul de-a seductia si posesia este destul de banal. Trebuie curaj si fantezie.
Un mare poet brazilian a scris acest vers: „Dragostea este vesnica atata timp cat dureaza!“. Ce-o fi vrut sa spuna: ca nu exista iubire vesnica sau ca vesnicia iubirii tine de noi? Sau ca vesnicia iubirii tine, de fapt, de rezistenta noastra?
