Despre batranete – de Sorin Lavric
Reflectii despre o experienta la care nimeni nu prea vrea sa reflecteze. Cum evoluam interior dupa o varsta? Ce pierdem si ce castigam?
Mi-e greu sa-mi explic de ce e atat de greu sa imbatranesti frumos. Si de ce sunt atat de rari varstnicii care lasa impresia unei venerabile tinute interioare. Nu am la indemana decat psihologia fenomenului de imbatranire. Constat ca, in timp ce ambitiile varstei mature dispar odata cu ea, fricile i se transmit mai departe.
Asa se face ca batranetea mosteneste spaimele maturitatii, dar se leapada de proiectele ei. Omul tremura fara a mai avea putinta de a-si cufunda panica in matca unui ideal. Urmarea este o sleire psihica ce imbraca cel mai adesea forma neimplinirii amare. In loc sa vada inainte, varstnicul se uita inapoi. Si sunt foarte putini batranii care, privind in urma, pot gusta din satisfactia pe care le-o da contemplarea drumului parcurs.
Majoritatea o face cu o strangere de inima, caci le e dor de vigoarea tineretii, dar nu de viata pe care au dus-o. Situatia e cu atat mai paradoxala cu cat singura varsta la care renuntarile nu cer un efort de vointa e batranetea. La senectute te lepezi treptat de toate si o faci de la sine, fara infranari dureroase. Cu toate acestea, slabirea tot mai accentuata a aderentei la lume, batranetea, poate fi definita ca starea in care legaturile cu exteriorul se imputineaza tot mai mult, inlocuite fiind de o atentie sporita acordata degradarii fizice – slabirea aceasta e resimtita ca un ghimpe de groaza.
Imbatranind, ne doare spectacolul tineretii altora si ne stinghereste privelistea decrepitudinii personale. Si ajungem sa ne chircim in jurul unor efigii ale tineretii la care nu vrem sa renuntam in ruptul capului. Consecinta este efortul de a ne incetini degradarea si chiar de a ne camufla vestejirea, cand de fapt singurul mod in care putem sa ne ducem demn batranetea este sa-i transfiguram decrepitudinea fara sa cautam s-o camuflam. Cum? Incarcand-o cu un sens care nu poate veni decat din intensitatea unei trairi si din perspectiva unui ideal.
Pe scurt, singura cale de a innobila senectutea este s-o asezi in perspectiva credintei in ce va sa vie. Cu alte cuvinte, gandul mortii trebuie dublat de presimtirea alunecarii in alt univers. Fara o astfel de perspectiva, batranetea e un supliciu, iar ultimii ani de viata, un izvor de umilinte si desfigurari. De aceea, abia la batranete realizezi ca cel mai dramatic lucru ce i se poate intampla unui om este sa i se ia idealurile.
Foto: shutterstock.com
