Dr.-lui Spock, cu respect – de Irina Pacurariu
O revista mi-a trimis acum vreo doi ani un chestionar despre cinci lucruri, fiinte importante pentru mine. Am povestit atunci despre filmele care erau in anul cu pricina finaliste la Premiile Oscar, cu o mentiune speciala pentru Capote, pe care il consideram – si inca subscriu – in perspectiva mea novice, o capodopera…
N-am uitat sa spun ca am un PC destept, disponibil, uneori chiar inspirat… Si mai are si poze cu Ana Carina, fiica mea (atunci de sase ani), mai importante decat orice.
M-am gandit daca as mai raspunde la fel. Probabil da, cu mentiunea ca, de ceva vreme, in poze a mai aparut o fiinta grasuta, care este fii-mea cu numarul 2. Departe de mine intentia de a va confisca lectura cu scene din existenta mea de proaspata dubla mama. Doar ca ma folosesc de prilej sa va spun ca experienta, consumata la 39 de ani, ma califica de fapt cu aceeasi indoiala. Sunt o mama buna? Nu stiu de ce
m-au apucat, tocmai acum, cand dorm doar cateva ore pe noapte, procesele de constiinta.
Poate pentru ca, la trei luni, copilul in cauza a traversat Europa in cosuletul de masina, loc unde a dormit mult mai mult decat permit vreodata cartile din colectia Dr. Spock. Sau pentru ca primul lucru pe care l-a invatat a fost sa-si tina biberonul fara ajutor. Nu stiu daca am facut asta cu ce a mai ramas din instinctul de conservare sau doar am vrut sa ma eliberez de complexul pe care ti-l creeaza manualele despre cresterea bebelusilor, care te agreseaza cu capitole despre cum se poate sufoca copilul daca doarme pe burta, dar nu te invata cum sa-ti controlezi lacrimile la primele lui hohote de ras.
Adevarul este ca orice mama simte ce-i face bine puiului ei, dar de multe ori se abtine, pentru ca specialistii recomanda altceva. Sa ma ierte Dr. Spock, cine o fi el, dar abia ne-am intors cu cea mica din Israel. Am fost in vizita la o prietena. Caldura mare, aer conditionat inghetat, temperatura copilului 39°C, nopti albe si supozitoare de paracetamol. Mirosuri teribile, arabi care iti vand steaua lui David, soldati israelieni la Zidul Plangerii.
Si, peste toate, un evreu batran, ghidul nostru, care opreste randul de zeci de credinciosi de la Sfantul Mormant ca sa ne bage in fata: doar ne grabeam, eram cu copil mic! Nu stiu daca-i de ras sau de plans, dar stiu ca o sa-i spun candva celei mici ca acolo a primit prima lectie despre ordinea lumii. In fruntea cozii ajunge mai repede cel care indrazneste decat cel care se supune. Trist, dar adevarat, draga dr. Spock!
