Iubeste-ma pentru… – de Marius Chivu
Complicitate, flirt, dezinhibare si mascarea propriei personalitati. Acesta sa fie oare amorul de azi?
Pentru ce vrem sa fim iubiti? O sa-mi spuneti ca – in grade diferite si cu prioritati variabile – pentru look (suntem mandri de strungareata noastra si de gustul cu care ne asortam hainele), pentru inteligenta si cultura (avem orgoliul ca am citit-o integral pe Virginia Woolf, ca-i stim filmele lui Jim Jarmush pe de rost si ca putem deosebi saxofonul lui Coltrane de cel al lui Miles Davis), pentru caracter si sensibilitate (suntem loiali si ne emotioneaza buburuzele), pentru pasiuni (colectionam figurine cu girafe, ne pricepem sa preparam 100 de cocteiluri si schiem pe orice partie), pentru aspiratii (visam sa avem propria noastra ceainarie, sa scriem un roman sau sa ajungem in Mongolia).
Dar, oare, pentru ce suntem cu adevarat iubiti: pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce vrem sa fim sau pentru ceea ce cred ceilalti ca suntem?
„In dragoste exista o constanta confirmare a eului“, zice undeva Alain de Botton, iar Julian Barnes spune, si el, ca, atunci „cand ne indragostim, speram ca vom fi, in sfarsit, vazuti cu adevarat“. Da, in dragoste cautam pe cineva frumos si bun care sa ne confirme ca noi insine suntem frumosi si buni.
Mereu cautam pe cineva care sa ne merite si care sa ne valorifice in acelasi timp. Caci, in dragoste, cel mai placut sentiment este felul in care celalalt ne face sa ne simtim. Influenta lui asupra noastra. Felul in care ne motiveaza viata si felul in care scoate ce-i mai bun din noi. (De asta, singuratatea aduce dezechilibru, confuzie, apatie, pentru ca ne pierdem reperul identitar al celui iubit.) Pentru ca in dragoste suntem narcisisti si egocentrici, putem spune ca dragostea este oglinda pe care cel iubit o poarta de-a lungul nostru.
N-ati observat ca, cei care sunt impreuna, ajung, la un moment dat, sa semene intre ei? Dar oare tot ce asteptam de la celalalt sunt confirmarea si completarea? Amandoua necesita o anume compatibilitate. Nu putem iubi pe oricine, e important sa impartasim valori, comportamente si pasiuni comune. Dar cum ramane cu contrariile care se atrag? Lipsa de tensiune, de conf lict intre caracterele si gusturile noastre, altfel spus, compabilitatea perfecta duce deseori la previzibil si plictiseala.
Confirmarea constanta a eului nostru, cum zice Alain de Botton, creeaza redundanta. Uneori nu e suficient sa fii iubit (oricat de mult) de celalalt. Uneori vrei mai degraba sa fii contrariat decat completat. Cand ne indragostim, speram nu neaparat ca vom fi vazuti, cum zice Barnes, ci si ca ne vom face vizibili. Uneori nu cautam repere in celalalt, ci catalizatori. Nu vrem confirmari, ci provocari.
Voi ce preferati: oglinzile sau tablourile?
M-am nascut in septembrie 1978 la Horezu, am absolvit Liceul Economic si Scoala de Arte – Clasa de coregrafie, ambele din Rimnicu Valcea, apoi Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, unde sunt si doctorand. De la debutul meu din Romania literara, in toamna anului 2000, am scris cateva sute de recenzii, cronici literare si eseuri. In ultimii ani am realizat rubrici culturale de televiziune la Antena 3, TVR Cultural si TVR 1 si am coordonat volumul caritabil Cartea cu bunici (Editura Humanitas). Sunt redactor al revistei Dilema veche, editor-coordonator al revistei Dilemateca. In rest, ascult mult rock – de la Led Zeppelin la Radiohead -, am o strungareata de 4 mm si sunt daltonist.