Mama unui presedinte – de Irina Pacurariu

Nu-mi amintesc sa ne fi intalnit, vorbim mereu la telefon si ne promitem, aproape de fiecare data, sa ne vedem la o cafea. Este unul dintre putinii oameni pe care-i intalnesti intr-o viata, cu care razi de aceleasi lucruri. Stam la povesti mai mult decat ar trebui pentru o rezervare de hotel sau cat sa cauti cele mai bune legaturi intre Tel Aviv si Kathmandu.

Marina este ceea ce ne-am obisnuit sa spunem – in limba de lemn a conversatiilor protocolare – o persoana tonica. Nu un optimism de parada care termina conversatiile cu „zi buna!” (stupida urare!), nici vorba; pur si simplu este o fiinta care iti face chef de „va urma”. Parea genul „bolnav” de loialitate, avant tout, si eram convinsa ca va fi la capatul firului ori de cate ori voi suna. Asta ar fi, caricatural, istoria relatiei mele cu „ticketing manager”-ul de agentie turism Marina.

Pana cand si-a anuntat demisia: „Eu, inginer constructor, devenita «prin adoptie» om de turism, ma intorc la inginerie din nevoia de aer curat. Plec pentru ca nu mai am energia sa suport rautatile gratuite, atmosfera viciata si enegia negativa din jurul meu. Mai bine-zis, am ajuns la varsta la care e greu sa mai faci compromisuri pentru ca ti-ai depasit norma. De ce n-am facut-o pana acum? Nu s-a ivit prilejul; si, in plus, si din motive materiale.

De ce acum? Pentru ca mi s-a intins o mana, si motivele materiale nu mi se mai par atat de importante”. Unde mai vezi ingineri reveniti la matca? Sau o femeie trecuta de varsta experimentelor riscand tot? Ce-am aflat? Marina are un baiat student din toamna asta la Universitatea Bucuresti, la Stiinte Politice. De ce acolo? Pentru ca atunci cand o sa fie „mare” vrea sa fie Presedintele Romaniei(!).

De ce nu? Prima lectie o are de la bunica-su, care a spus ca sunt oameni gata sa „taie gatul la cal, sa-i fure clopotul”. Si cum mama lui, fosta si viitoare inginera, declama ca „orice problema are si un raspuns, daca nu-l gasesti e pentru ca nu l-ai cautat suficient”, fiul isi merita mama.

Mie, ea imi scrie asa: „Acum vreo 18 ani, cand inca eram inginera si lucram pe un santier la Calarasi (dar la birouri), cum santierul era cam pe butuci si nu era de munca, in lungile ore de birou am scris un roman; era vorba despre femei (o fresca). Pe una dintre ele o chema Petra. Nici inainte si nici pana acum nu am cunoscut pe cineva cu acest nume”, scrie Marina intr-unul din mail-uri.

Mi-ar placea sa citesc romanul, pentru ca, trebuie sa stiti, pe fii-mea cea mica o cheama Petra.

Irina Pacurariu

Este un foarte apreciat jurnalist de televiziune. Dupa proiectele Poveste fara sfarsit, Inima de roman si Profesori de milioane pe care le-a prezentat si realizat, Irina Pacurariu a realizat o serie de documentare despre romanii care au ales, in ultimii 15 ani, ca solutie de supravietuire o tara de imprumut prin seria de reportaje Cealalta Romanie. Nu intamplator, din 1996 pana in 2000, Irina Pacurariu a fost premiata anual de catre APTR pentru activitatea ei jurnalistica (premii pentru reportaj in 1996, 1997, 1999 si 2000, Marele Premiu in 1998 si Premiul Jurnalistul anului in 1999). In a doua jumatate a anului 2006 si inceputul lui 2007, am vazut-o pe Irina cutreierand Europa, pentru a gasi Un european ca mine, emisiune in care a pus in oglinda meseriasi romani si europeni. Tot in 2007, vedeta a realizat si emisiunea Descopera Europa ta! Vedeta s-a implicat si in campania TVR – Mari Romani. Despre proiectul din care a facut parte, ea declara: Am trait de zeci, sute de ori, taceri in fata unei intrebari pe care o auzeam de la altii: „ De ce oare ne-am nascut aici? Cu ce-s nemtii sau ungurii mai buni? tara bogata, dar fara noroc! Dar cred ca trebuie sa existe un moment, fie el si dupa 45 de ani de istorie schioapa si 15 de manuale alternative, cand poporul roman va avea curaj sa se uite in oglinda. S-ar putea sa fie surprins, sa-i placa ceea ce vede.