Faci liniste in tine

Pot sa pariez ca, acum cateva sute de ani, daca i-ai fi tradus unui palmas irlandez cuvantul „relaxare“, ti-ar fi spus ca, pentru el, inseamna sa ajunga, in sfarsit, dupa o zi de arat prin stanci, sa stea cu cei ai casei in jurul vetrei si, asa cum se obisnuia atunci pe insula, sa povesteasca fiecare cate ceva. Orice.

Sa utilizeze cuvantul. Ratiunea. Sa celebreze capacitatile umane. Sa isi uite corpul obosit, sa-l lase sa se odihneasca, ducandu-si vlaga spre mai nou-dobanditele calitati ale gandirii.

Daca acum, in 2012, rasfoiesti revistele de lifestyle, gasesti, aproape inevitabil, sfaturi de relaxare. Toate, fara exceptie, te invata cum sa-ti potolesti mintea si sa iti simti restul fiintei.

Fie ca aplici vechi tehnici de meditatie, fie ca dansezi sau te misti aproape ritualic, ca asculti o toba sau respiri in suite bine stabilite, vacarmul mintii trebuie sa se opreasca pentru a te lasa sa iti asculti un corp caruia, ca multi alti oameni civilizati, i-ai uitat limbajul.

Si e normal sa fie asa! Cineva a calculat, cu aproximatie, e adevarat, ca un om modern inghite mai multa informatie dintr-un singur numar de New York Times decat primea un om obisnuit pana acum cateva sute de ani intr-o viata.

Si e logic. Existenta pe-atunci se repeta la nesfarsit. Cateva semne ale naturii – ca sa stii cum o sa fie vremea, cateva cunostinte despre copii, intelept ascunse in povesti si legende, si vreun stagiu militar, in care invatai cateva comenzi simple, nu au cum sa se compare ca volum cu sutele de articole care te poarta ametitor prin tot ce stie omenirea acum: de la stiinta la geopolitica, de la literatura la viata vasta a orasului, de la editoriale complexe la citate adanci.

Daca adaugi la asta imensul volum de informatii procesat la serviciu si in discutiile electronice, realizezi ca, spre deosebire de stramosii care abia isi antrenau gandirea, noi suntem cu turometrele mintii pe „rosu“, intr-o supraincalzire care, nu de putine ori, ne face restul fiintei sa se simta, pe buna dreptate, nedreptatita si sa-si ceara dreptul la existenta, de multe prin experiente somatice neplacute.

Ce sansa avem? Revenirea la frumoasele povesti din jurul focului sunt, pe cat de fermecatoare, pe atat de inselatoare. Vrem sa avem linistea de-atunci, dar altcineva sa inventeze pentru noi vaccinurile, panourile solare, izolatia termica si avioanele.

Nu putem sa nu ne folosim mintea. Suntem multi, suntem orgoliosi si ne trebuie calcule ca sa putem trai impreuna – basca optzeci si ceva de ani!

Calea e integrarea. Nu poti ignora parti din tine, ele nu te uita. Cumva trebuie sa le faci, ca un bun manager, sa se inteleaga intre ele. Cine e insa acel lider? Nu e cel ce gandeste, e prea nou. Nici cel care viseaza, pentru ca ce vede esti tot tu.

Liderul asta este in adanc si e, mereu, necunoscut. Parerea mea personala e ca are legatura cu pomul din mijlocul Raiului. Cel din care nu trebuie sa mananci. E sufletul tau care, daca vrei sa-l cunosti cu mintea, ti-o arde, ca un soare. Va spune asta unul care, din fericire, doar s-a parlit…