Nevoia de religie – de Sorin Lavric
Incercati sa va inchipuiti cum ar arata calendarul daca am scoate din el referintele religioase.
Daca, asadar, l-am curata de toate numele, intamplarile si semnificatiile de esenta sacra, pastrand, in schimb, doar insiruirea seaca a unor date cronologice. Zilele saptamanii s-ar depana uniforme si goale, iar fiecare luna ar arata ca un lant monoton de cifre golite de rezonanta sufleteasca. Am sti doar ca azi suntem in ziua cutare si ca, pana la sfarsitul anului, mai sunt atatea sau atatea zile. Insiruirea anonima a cifrelor ar duce cu timpul la preschimbarea societatii intr-un stup amorf de fiinte fara identitate colectiva.
Cu alte cuvinte, importanta unui calendar sta in gradul de traire colectiva care razbate din filele lui. Iar forma concentrata pe care o capata simtul timpului in sanul unei comunitati se numeste sarbatoare. Fara sarbatori, un calendar ar semana cu procesiunea arida a unor fade secvente temporale. Asa insa, impregnat de amintirea unor intamplari ce apartin trecutului, calendarul se insufleteste si capata sens. Monotonia dispare si, in locul ei, suntem intampinati de o suita de episoade memorabile. Tocmai de aceea, modul in care o comunitate percepe curgerea timpului se oglindeste in calendarul ei.
Dar, spre deosebire de calendarul psihologic al fiecarui ins, care presupune un lant de bucurii si tristeti strict personale, fara rezonanta in sufletul altuia, calendarul colectiv cere repere valabile pentru toti. E ca si cum oamenii ar simti nevoia ca, din cand in cand, sa retraiasca la unison aceleasi emotii. Retraindu-le, ei se lasa patrunsi de o comuniune a carei intensitate atinge pragul celebrarii. Amanuntul delicat este ca un eveniment, ca sa poata dobandi o insemnatate deosebita, trebuie sa aiba o dimensiune transcendenta.
De aceea, singurele sarbatori autentice sunt cele care au un substrat religios. Fara adierea unui fior sacru, care sa fie desteptat odata cu inceputul celebrarii, sarbatoarea ar decadea pana la treapta stearpa a festivitatii laice. Tocmai de aceea, ceremoniile oficiale sunt jalnice paleative de fast despuiat de virtutile tainei. Numai cele patrunse de un duh ce vine din alta lume izbutesc sa-i faca pe oameni sa traiasca pentru o vreme la unison. Caci nu exista solidaritate sarbatoreasca fara liantul irational al tainei religioase. In fine, amintirea sarbatorilor traite in copilarie este, in cazul multor oameni, samanta de inceput a credintei. Ca orice sentiment profund, credinta se transmite de la om la om, si incepem sa credem vazandu-i pe altii cum se manifesta atunci cand cred.
Rostul amintirilor legate de sarbatorile timpurii tocmai acesta este: sa te incarce cu potentele unui sentiment pe care ti-l poti cultiva mai tarziu, la maturitate. Ceea ce inseamna ca la Dumnezeu nu ajungi doar in clipele de disperare crunta, ci si pe calea nostalgiei dupa gustul sarbatorilor de odinioara. Religia unui popor incepe cu filonul de memorie calendaristica pe care a reusit s-o pastreze, de-a lungul timpului.
Foto: dreamstime.com
