O viata de ceai – de Marius Chivu
Condimentele si ceaiul deschid lista uriasa a bunurilor pe care negustorii europeni le-au adus din Asia.
In aceasta carticica publicata la New York, in 1906, Okakura Kakuzµ, fondatorul Scolii de Arta din Tokio, le ofera occidentalilor, intr-un limbaj elegant si foarte poetic, o mica dar fascinanta istorie a culturii si cultului ceaiului.
Astfel, aflam cum ceremonia ceaiului a fost o sursa majora de influenta asupra artelor (de la pictura la arta culinara), dar si asupra vestimentatiei, a mentalitatii, spiritului de viata si religiei asiatice („Ceaiul este taoism sub acoperire”). De altfel, Calea ceaiului este, alaturi de Codul Samuraiului si de meditatia zen, o traditie ce tine de insasi identitatea nipona. Expresia „are ceai in el“ este, de pilda, modul traditional de a complimenta pe cineva pentru bunatatea, toleranta si intelepciunea lui.
Povestea ceaiului spusa de Okakura Kakuzµ este, in fond, o lectie indirecta despre „arta de a trai”, despre importanta detaliilor, echilibrul interior si nevoia de armonie dintre minte, spirit si mediul din jur.
Licoare naturala pura, concentrata si cat se poate de simpla, ceaiul a fost mai intai medicament si abia apoi bautura reconfortanta. In 1610, vapoarele comerciantilor olandezi au adus ceaiul pentru prima data in Europa, iar o jumatate de secol mai tarziu inca se mai gasea cate cineva care sa scrie despre ceai ca ar fi o bautura „murdara” ce afecteaza „demnitatea si frumusetea” celor care o beau.
Mai aflam ca nu exista o reteta unica pentru a prepara ceaiul perfect. Originara din sudul Chinei, planta de ceai era mai intai fiarta, apoi uscata si batuta spuma, ceaiul infuzie fiind modul modern de preparare. Daca intreaga ceremonie a ceaiului se datoreaza calugarilor zen care obisnuiau sa bea pe rand din aceeasi cupa in fata statuii venerate, tibetanii inca mai fierb turta obtinuta din planta de ceai cu orez, coaja de portocala, lapte si chiar cu ceapa. In primul tratat dedicat ceaiului, poetul chinez Luwuh enumera nu mai putin de 24 de ustensile necesare prepararii, iar sarea era singurul ingredient acceptat.
Calea ceaiului vorbeste despre simplitate, natural, meditatie si armonie, ceaiul fiind legatura ascunsa dintre budism, ceramica si ikebana, iar cartea lui Okakura Kakuzµ ne arata cum e posibila o noua perceptie asupra acestei licori si, implicit, asupra modului nostru de viata. Poate ca, citind cartea, nu vom obtine linistea interioara, nici repaosul mental sau armonia corpului, dar cu siguranta vom invata sa privim fluturii ca pe „singurele flori cu aripi“.
