Reteta farmecului – de Sorin Lavric

Oamenii dizgratiosi au un farmec aparte, o virtute speciala de a placea ochiului chiar si atunci cand le lipseste eleganta. Cauza sta in prezenta unei tinute chiar si acolo unde infatisarea lasa de dorit.

Priviti un barbat gras gesticuland in timpul unei discutii. Veti constata ca, desi inestetic la infatisare, trupul lui emana o impresie stranie, la limita dintre repulsia data de revarsarea planturoasa a carnii si amuzamentul iscat de stangacia cu care isi coordoneaza miscarile. Este vorba de eleganta aceea nostima a gesturilor rotunde, curbate si lipsite de agresivitate. Exista o gingasie inconfundabila a oamenilor grasi.

Sau priviti o batrana cu incheieturile intepenite de reumatism, dusa de spate, mergand pe trotuar. Incetineala ticaita a miscarilor si crisparea gesturilor face o impresie ciudata asupra privitorului. Poti simti nu numai inmuierea miloasa in fata privelistii senectutii, dar chiar o duiosie nebanuita. Trupul ei te tulbura.

Priviti apoi un hemiplegic cum isi trage piciorul invalid, in vreme ce mana ii descrie un balans rotitor si segmentat. Curgerea franta a miscarilor ii imprumu­ta aerul unei marionete manevrate de un papusar lipsit de indemanare. Miscari sacadate, taiate ca intr-un zigzag. Iti poa­te fi mila de el sau intorci capul, din neputinta de a-i vedea nenorocirea, dar hidos nu e. Dimpotriva, impresioneaza.

Priviti apoi o tanara din categoria pus­toai­celor desi unduioase si elastice, cu privilegiul unei frumuseti gracile (gra­tie trecatoare data de fragilitatea musculara si de distributia inca omogena a tesutului adipos), nu place defel privitorului. Nu te tulbura, chiar te indispune, iar cauza este in lipsa tinutei. E ca atunci cand te afli in fata unei mase informe ca­reia ii lipseste un pricincipiu formator, un a­gent psihic care sa-i dea consisten­ta.

Tanara n-are postura si nici prestanta. Dar un om gras, o femeie batrana sau un handicapat locomotor, in ciuda aspec­tului neplacut, iti poate transmite ce­va de care slabiciunea atat de gra­tioasa a tinerei duce lipsa: o lume interioara, o durere, o suferinta morala sau o obsesie.

In toate aceste cazuri, avem de-a face cu niste oameni dizgratiosi care totusi nu sunt urati. Lipsa farmecului presupune o sleire a expresiei psihice, nu neaparat o slutire de ordin exterior.

Concluzia: ce transmite un om e criteriul dupa care poa­te fi apreciat. Expresivitatea nu poate fi mimata si nici ascunsa in dosul gratiei. Ea vine din interior si poate transfigura o fizionomie, un corp sau un gest. Sau le poate compromite.