Tu ai fost ”punk’? – de Irina Pacurariu
A fost prima vara cand fiica mea a plecat singura in vacanta. De fapt, in prima ei vacanta mare, pentru ca se pregateste abia pentru clasa a II-a. A inceput sa ma sune inca de cand a ajuns, sa ma anunte cu ce se va imbraca. Dupa vreo doua zile ma intreba daca am fost si eu „punk”…
Vazuse intr-un album vechi o tipa care i se paruse „cool“ pentru ca purta jambiere pana la genunchi si avea parul prins intr-o coada, si cand a vrut sa stie de ce arata asa, i s-a raspuns ca era punk-ista. I-am spus grabita ca nu, nici vorba sa fi fost si eu vreodata astfel, dar dupa ce am inchis telefonul, intrebarea a ramas suspendata, asa cum o lasasem, adica in aer.
Imi amintesc de un roman plecat dupa ’90 cu o bursa in cel mai „de stanga” campus din SUA, la Berkeley. Povestea ca in ‘83-’84, in Timisoara, orasul lui natal, a explodat curentul punk: neconformisti, violenti, anarhici si negativisti – asa erau considerati si nu erau deloc pe placul societatii de la acea vreme. De fapt, spunea el, eram impotriva lor, iar ei stiau bine aceasta!
Atunci nu stiam nimic despre Morrison, ci doar ceva despre The Doors, a continuat el, mai ales ca unele comentarii afirmau ca, datorita indemnului la anarhie, The Doors a fost promotorul punk al anilor ´80, iar la 16 ani, cat avea in 1984, nu stia nimic despre interzisele scrieri ale lui Nietzsche sau despre faptul ca „adevarata democratie este dura si se bazeaza pe anarhie, doar valoriile bune sau rele supravietuiesc…”. si cu atat mai mult, despre nihilism.
Morrison-story a inceput in anul 1967 pe coasta de vest a USA, in momentul in care o buna parte a tinerilor americani si europeni au fost amestecati in proliferarea cultului pacii si dragostei. Jim a incercat sa indemne sa fii tu insuti si nu umbra sau sclav al propriei tale vieti de platitor de impozite.
Dupa 1971, dupa moartea lui Jim, The Doors nu au mai adus nimic nou in curentul lansat in 1967, dar, generatie dupa generatie, tinerii se confrunta cu celebra intrebare lansata de Jim: „Cum stii ca esti in viata?”.
Pana de curand, nu stiam daca voi fi vreodata in stare sa raspund, poate si pentru ca n-am fost punk, dar in vacanta asta am aflat. Fii-mea m-a sunat dupa inca o zi in tabara si mi-a spus ca nu se mai poate gandi la mine fara sa planga, atat de tare o doare dorul pe ea.
Am urcat in masina si am plecat s-o aduc acasa – stiam sigur ca asta inseamna sa fii in viata, mai sigur ca niciodata..
