Despre puterea de a lupta a supraviețuitorilor Holocaustului

HEATHER MORRIS s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991.

În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, supraviețuitor Auschwitz, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut şi de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiţiei, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, „Tatuatorul de la Auschwitz/ The Tattooist of Auschwitz” s-a bucurat de o imensă atenție internațională. Au urmat apoi romanele „Călătoria Cilkăi” și „Trei surori”, care au de asemenea la bază fapte reale și au devenit și ele bestsellere internaționale. Am cunoscut-o pe Heather Morris într-o dimineață, la Librăria Humanitas Cișmigiu, unde mi-a povestit cu multă căldură despre procesul prin care trece atunci când întâlnește un supraviețuitor al lagărului Auschwitz. Ce tip de emoții o macină, dar mai ales ce tipuri de emoții îi măcină pe acești oameni care au ales viața într-o perioadă în care a rămâne în viață părea o misiune cel puțin dificilă.

Cum decideți care sunt persoanele ale căror povești merită spuse?

Heather Morris: Pe Lale Sokolov, Tatuatorul de la Auschwitz, s-a întâmplat să îl cunosc la câteva săptămâni după moartea soției, Gita, și în ultimii lui 3 ani de viață. Am știut din prima clipă că voi spune povestea lui. Am aflat atât de multe despre ce a trăit, încât am promis să îi redau cât mai bine povestea, mai ales pentru că a avut încredere deplină în mine. Încă din primul an al prieteniei noastre, am descoperit cum s-a îndrăgostit de Gita în lagărul de la Auschwitz și am reușit să construiesc relația cu el. Apoi, pe când eram în Africa de Sud, am primit un email de la fiul uneia dintre cele trei surori. El locuia în Canada și citise varianta canadiană a Tatuatorului, cu o copertă neagră ilustrând două mâini tatuate (numerele erau ale lui Lale și Gitei). Mi-a spus că a luat acea carte cu el în zborul de la Toronto până la Tel Aviv, unde și-a vizitat mama. Mama lui, Livi (una dintre cele trei surori), a zărit într-o zi cartea pe măsuța de cafea și a recunoscut numerele. Întrebată cum a recunoscut numerele, Livi s-a uitat la copertă, apoi la propria mână tatuată și numerele erau foarte apropiate. După ce fiul ei mi-a povestit toate acestea în email, am sunat-o din Cape Town pe Livi și m-a asigurat că avea multe de povestit despre Lale și Gita. Doar că ei nu îi plăcea să vorbească la telefon. Două zile mai târziu zburam din Johannesburg la Tel Aviv, o cunoșceam pe Livi și așa a apărut cartea „Trei surori”, tradusă în română la editura Humanitas. Așadar, pare că aceste întâlniri au fost mereu naturale. Nu i-am căutat eu pe acești oameni formidabili, ci cumva ei au ajuns la mine.

Dintre toate aceste întâlniri fantastice, pe care o păstrați mereu cu dumneavoastră?

H. M.: Am fost crescută și educată într-un oraș foarte mic din Noua Zeelandă și știam extrem de puține despre Holocaust. Am fost rușinată să îi recunosc lui Lale cât de puține știam. Iar el mi-a spus că de aceea am fost persoana perfectă căreia să îi vorbească: tocmai pentru că nu aveam idei preconcepute, nu existau povești similare în familie, nu eram subiectivă sau implicată afectiv. Probabil întâlnirea cu Lale este cea pe care o păstrez mereu, pentru că m-a direcționat către o lume complet necunoscută, în care am stat ani la rând și de care încă nu mă pot desprinde.

Va fi Holocaustul mereu prezent în cărțile dumneavoastră?

H. M.: Nu. Doar caut povești care s-au întâmplat în mod real. Să aibă conținut real, să construiesc din fapte care chiar s-au înfăptuit oamenilor reali.

Care este cea mai dificilă parte în a intervieva oameni care au suferit atât de mult?

H. M.: Eu nu îi intervievez, de fapt. Vorbesc cu ei, stau și îi ascult. Nu îi întreb absolut nimic, nu le pun întrebări, ei doar vorbesc. Nu înregistrez, nu iau notițe, doar ascult, apoi scriu din memorie totul. Atunci când vezi un om în fața ta care ia notițe sau înregistrează, automat te gândești: „Oare ce scrie?!” și devii mai stresat, mai atent la ce spui, ceea ce strică din naturalețea și relaxarea conversației. Pixul, foile sau reportofonul reprezintă o a treia persoană în conversație. Am învățat să tac și să ascult.

Cât de greu a fost să vizitați pentru prima oară lagărul de concentrare Auschwitz, având deja un bagaj atât de încărcat în legătură cu acel loc?

H. M.: Te uiți în jur și nu știi unde începe teroarea și unde se termină. Deși ajunsesem să știu atâtea despre el, tot m-a lovit frontal teroarea. Am fost copleșită de emoții, nu puteam avea nicio reacție. Abia când am ajuns la camera de hotel am realizat unde fusesem. Lucrurile văzute acolo nu pot fi niciodată uitate. Iar faptul că eu l-am avut alături pe Lale care mi-a povestit atât de detaliat cum a fost să trăiești acolo a făcut ca totul să fie și mai greu de suportat.

Scapă vreodată supraviețuitorii lagărului de la Auschwitz de sentimentul de frică?

H. M.: Lale nu. S-a mutat în Australia, după ce în Slovacia a fost închis. Odată ajuns în Australia, nu a mai plecat niciodată, de frica de a nu fi prins și acuzat pentru tatuajele făcute în lagăr (era suspectat de a fi colaborator). Fetele nu știu dacă simțeau frică, dar știu sigur că aveau multe coșmaruri. Livi, spre exemplu, mi-a povestit în apartamentul ei din Tel Aviv că adormea în dormitorul ei, dar noaptea, în vis, mereu ajungea înapoi în lagăr. Acele amintiri nu au părăsit-o niciodată. Copiii supraviețuitorilor mi-au mai spus că părinții lor zâmbeau și râdeau rar – nu e tocmai ușor pentru ei să facă asta. Să ne înțelegem, și ei fac glume, râd și zâmbesc, însă rar. Spre exemplu, băiatul lui Livi mi-a povestit că ori de câte ori făcea rost de bani în copilărie, îi cumpăra un cadou mamei, ca să o vadă zâmbind. Acel băiat, toată viața lui, a încercat să-i aducă un zâmbet mamei pe chip.

Toate poveștile legate de Holocaust sunt spuse pentru a nu se repeta istoria. Simțiți frustrarea că, totuși, pare că nu învățăm suficient din aceste lecții de viață?

H. M.: Absolut! Aceste drame par a se tot repeta. Am studiat relații internaționale și tot nu înțeleg multe. Însă, aș preciza că am învățat ceva în timp. Acum câteva săptămâni am dat un interviu, un live Facebook, în care era invitată și o profesoară din Ucraina cu care am putut sta de vorbă. Mi-a spus că are nevoie de mine să le ajut pe femeile din Ucraina, să discut cu supraviețuitorii războiului de acolo. Sunt femei care au părăsit Ucraina, au lăsat acasă frați, părinți, soți, femei care au fost umilite sau abuzate. Femei care au trecut prin traume groaznice. Și când mi-au cerut acest ajutor, nu îmi venea să cred că trăiesc aceste vremuri în prezent. Însă guvernul Ucrainei a luat măsuri, încearcă prin toate căile să le apere pe aceste femei, repetând că nu vor ca ele să treacă prin ce au trecut femeile în Holocaust. Asta e o lecție învățată, măcar. Este un interes față de victime, față de supraviețuitori, un pas mare pentru societate. Pe alocuri, mai învățăm din istorie, de asta e important să nu încetăm s-o scriem, s-o citim, să înțelegem contextul politic al acelui moment.

Unele personaje din cărțile dumneavoastră se roagă la Dumnezeu, altele își pierd credința. Unele sunt pline de încredere, altele cedează. Care e punctul lor comun, ce i-a ținut în viață?

H. M.: Speranța că vor ieși în afara lagărului și își vor regăsi rudele. Iubirea pentru părinți, frați, copii. Dorința de a-i revedea. „Trebuie să continui să lupt pentru a-i găsi”. Cu Lale era mai simplu, mai romantic: el voia să trăiască pentru a trăi toată viața cu Gita, femeia de care s-a îndrăgostit în lagăr. Însă toți supraviețuitorii au avut un curaj extraordinar. Au sperat până în ultima clipă, n-au renunțat la a ajunge la viața pe care și-o imaginau în afara lagărului.

Lale a văzut manuscrisul înainte de a fi publicat?

H. M.: Eu am scris textul pentru un film, era un scenariu inițial. Lale a petrecut foarte mult timp cu producătării și scenariștii filmului, iubea acel text. Deci, da, a citit textul, dar sub o altă formă.

Aveți descrise diverse momente afective din partea naziștilor în lagăr. Mici favoruri, salvări sau bucăți de pâine oferite pe ascuns deținuților, când aceștia erau disperați. Ați reușit vreodată să empatizați cu bunătatea venită din partea unor oameni monstruoși? Există bine în toți monștrii, oare?

H. M.: Mi-a fost greu să scriu lucruri bune despre ei, așa este. Însă supraviețuitorii au insistat pentru că acești monștri, unii dintre ei, aveau momente când de bunătate și trebuie să spunem adevărul. Uneori, acești oameni răi le-au salvat viața, le-au oferit mâncare pe-ascuns. Eu, personal, nu pot empatiza cu ei. Nu înțeleg cum poți să ai grijă de 1-2 oameni și apoi să te porți atât oribil cu alții sau chiar cu cei pe care tocmai i-ai salvat! Dar supraviețuitorii m-au rugat insistent să îi pun ca atare în cărți. A fost foarte clar.

Și încerc să nu judec. Oamenii aceia au făcut lucruri în anumite circumstanțe pe care noi nici nu ni le putem imagina. O să aduc în discuție ceea ce mi-a zis la un moment dat un supraviețuitor: după război, toți am devenit îngeri, deși în realitate, niciodată nu am fost. Oricine probabil, într-un anume context, ar face un lucru de neimaginat. Și supraviețuitorii, la rândul lor, au luat decizii oribile în anumite situații.

Credeți că este un pericol ca Holocaustul să se piardă într-o istorie abstractă după ce va dispărea generația supraviețuitorilor Holocaustului,?

H. M.: Nu, pentru că avem extrem de multe cărți scrise despre Holocaust și un număr imens de oameni citesc aceste cărți. Spre exemplu, cărțile mele au ajuns sunt studiate în școlile din Australia. Știu că acest fenomen se întâmplă și în scoli din țări precum Canada, Franța, Anglia. Adolescenții reacționează foarte vehement la aceste lecturi pentru că adeseori personajele/ victimele au vârsta lor și se îngrozesc la gândul că li s-ar fi putea întâmpla așa. Mă surprinde și mă bucură că tinerii vor să citească despre acest subiect și, să sperăm, vor lupta la un viitor departe de acest univers al nedreptății.

Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după ce ați început să scrieți aceste cărți și să îi cunoașteți pe acești oameni?

H. M.: S-a schimbat complet. Mi-am dat demisia, am renunțat la jobul meu, așa că acum pot să călătoresc cât de des pot. Îmi trăiesc visul, practic. Chiar îmi trăiesc visul.

Care dintre personajele feminine vă este cea mai apropiată? Care vă seamănă cel mai tare?

H. M.: Chiar dacă niciodată nu am cunoscut-o, cred că Cibi. Era cea puternică. Ea păstra totul închegat, ea spunea mereu: „Să nu renunți!” Și asta spun și fac și eu mereu: Nu renunț(a)!