Diana Cavallioti – „Iubirea este ceva constient, cerebral, asumat si greu… “

Diana Cavallioti este vesela, inteligenta si plina de umor. In acelasi timp, e grava, cerebrala si profunda. O placere sa stai de vorba cu o actrita frumoasa foc si care gandeste mult.

 

 

Psychologies: Ce mai faci, Diana? Care mai e viata ta?

Diana Cavallioti: Tocmai am terminat un proiect care a durat mai bine de sase luni, mai precis patru luni de repetitii si doua de filmari. Practic, simt ca am pus o frana brusca, insa, din inertie, inca sunt in ritm de lucru…

Oarecum sunt in vacanta, pentru ca, dupa doua luni in care nu am putut sa imi joc spectacolele de teatru, acum iau o doza mare de oxigen intr-un maraton de recuperat spectatori. Viata mea e inca cel mai interesant serial pe care il urmaresc.

 

Cum te-ai transformat in ultimii cinci ani? Ce ai pierdut si ce ai castigat?

D. C.: S-au intamplat atat de multe lucruri in ultimii cinci ani, incat ma sperie ce se poate intampla in urmatorii cinci. Imi spun de fiecare data: „Stop, nu te mai gandi, ca, oricum, nu are niciun sens“.

Am invatat, cred, sa imi controlez panica asta legata de zile si ani si nu mai fac bilanturi, pentru ca am impresia ca asta m-ar obliga la ceva… Nu stiu la ce, dar un bilant atat de important cum ar fi ultimii cinci ani din viata mea, sigur ar insemna ceva.

Am castigat si am pierdut zile, oameni, dar nu si timp, m-am bucurat de fiecare zi si sper sa fac asta in continuare.

Ma simt o alta persoana, cu siguranta! Vad asta si la cei din jurul meu si la felul in care s-au schimbat. Am considerat intotdeauna ca prietenii sunt oglinda multiplelor fatete ale personalitatii tale, intr-un fel sau altul, depinde de cat de mult timp petreci cu ei.

E mult mai usor sa ii observi pe cei din jur decat pe tine, iar oamenii care sunt acum in preajma mea, sunt oameni pe care ii admir si care, dintr-un punct sau altul de vedere, imi sunt modele.

S-au schimbat multi oameni in jurul meu in ultimii cinci ani. E o ecuatie destul de simpla: tot ceea ce a fost, s-a transformat in ceea ce e acum, absolut nimic nu se poate pierde.

 

Care sunt valorile tale de capetenie?

D. C.: Lumea mea se bazeaza pe corectitudine – sau, cel putin, asa imi propun si as vrea sa cred ca reusesc in mare parte. Cred ca trebuie sa intelegem cat mai devreme ce valoare extraordinara are corectitudinea. Nu inteleasa ori comentata prost sau extrem.

Sa fii corect fata de tine si mai ales fata de cei din jurul tau, este egal cu mai putina suferinta. Si vorbesc aici de genul ala de suferinta care locuieste in suflet pe o perioada nedeterminata.

Pe mine nimic nu ma raneste mai tare decat omul care nu se gandeste si la cel de langa el, la ce ii face bine, la cum sa il protejeze si sa nu il faulteze, doar pentru ca asa e mai usor (sau cine stie din cate alte motive pe cat de pertinente, pe atat de superficiale).

E greu sa fii corect – cu asta sunt de acord. Dar ma gandesc ca un suflet ranit nu are pret si nu se poate vindeca oricand, oricum.

Probabil ca asta e motivul pentru care idealizez oarecum acest concept de „corectitudine“, insa fac asta pentru ca, pentru mine, e drumul spre iubire. Iar iubirea nu e ceva ce intalnesti pe strada si te inunda si te ia pe sus si nu mai stii cum sa ii faci fata.

Eu cred ca iubirea este ceva constient, cerebral, asumat si greu. E un proces. Pavat cu detalii de genul „corectitudine“.

Mi-as dori sa pot iubi in asa fel, incat cei din jurul meu sa infloreasca. Si de asta, in fiecare dimineata, imi mai dau o sansa sa fac lucrurile cum trebuie ori sa indrept ceva ce ar trebui indreptat, dar nu e usor, recunosc si asta.

 

Ce compromisuri faci si ce nu faci?

D. C.: Aud foarte des despre cum sa faci sau sa nu faci compromisuri. Din punctul meu de vedere, este un termen inventat pentru cei care nu isi asuma lucrurile pe care le fac sau le spun. Lipsa asumarii e o mica boala a secolului nostru.

Ce inseamna sa faci un compromis? Inseamna ca, la un moment dat, faci ceva pentru a obtine altceva, ce iti doresti, doar ca ai vrea, pe cat posibil, sa musamalizezi din memorie lipsa principialitatii faptei tale. Si asa, ajungi sa zici ca faci compromisuri.

Aglomerezi psihicul cu un termen care nu are rol decat de carja. Orice fapta devine fundament al propriei tale vieti. Nu inteleg de ce sa nu pui toate caramizile si sa le tencuiesti bine, in loc sa lasi spatii goale cu un biletel: „Aici e un compromis, scuze“. Iese un fundament aerat. Mie nu imi suna decat a bulina rosie pe cladire.

 

Ai o meserie care se bazeaza pe imagine. Cat de importanta este imaginea pentru a te afirma in lume, in general?

D. C.: Este prea importanta! Un pic prea mult! Poate ca am un concept despre viata si meserie care nu se potriveste neaparat cu ce se intampla in jurul meu.

Observ ca a devenit un model de a trai imaginea pe care o vinzi celor din jur, si avem si cele mai simple instrumente la indemana: toate, media. Nu este important ceea ce faci sau cine esti, ci felul in care impachetezi toate povestile astea.

Le pui niste filtre bune, adaugi un pic de glamour si se vinde. Nu stiu daca e bine sau rau. Chiar nu imi dau seama care vor fi consecintele, as vrea sa cred ca nu sunt atat de dramatice pe cat mi le imaginez.

In acest moment, insa, exista o generatie care se ghideaza dupa ultimele tendinte pentru a putea fi la zi cu „achizitiile care te fac sa fii ceea ce esti“.

Locurile pe care le frecventezi si destinatiile exotice la care visezi, trebuie sa fie la fel cu cele de pe blogurile cu cei mai multi fani…

Meseria mea nu cred ca se bazeaza pe tipul asta de imagine, asta e doar felul in care o promovam.

Meseria actorului este aia de a renunta la imagine si de a modela idei. Zambesc pentru ca imi dau seama cat de denaturat a ajuns sa fie vazut un actor. Noi inca ne luptam sa putem da viata ideilor, sa le transpunem in sentimente care sa ajunga in sufletul spectatorului (asa cum ar fi ideal).

Cred ca am ajuns sa ducem o lupta grea pentru a interpreta imaginea in contextul actual. Ceea ce mie nu imi suna rau deloc.

 

Si cat de important este sa fii frumoasa? Ce usi deschide frumusetea?

D. C.: Frumusetea nu e neaparat o calitate, este un dar pe care trebuie sa il respecti si sa il tii, cu delicatete, departe de vulgaritatea „imaginii“.

Oamenii sunt frumosi prin ceea ce fac cu simplitate si sinceritate in scurta lor calatorie pe pamant. Cred, deci, ca e foarte important sa fii un om frumos pe toate planurile si ca frumusetea iti deschide usi de care habar nu aveai ca exista – aproape ca in Alice in Tara Minunilor.

 

Ce inseamna, pentru tine, o zi perfecta?

D. C.: O zi perfecta este o zi in natura, departe de civilizatie, alaturi de omul pe care il iubesc. Si variatiuni pe tema data. O zi perfecta este bucuria libertatii de a alege absolut orice, oricum, oriunde.

 

Crezi in dragoste? Esti romantica sau realista?

D. C.: Eu cred in iubire. Cred si in scanteia dragostei, doar ca o supun unei analize realiste si poate pica foarte usor examenul. Dar, da, cred despre mine ca sunt romantica, dar fara a pica in diabet. Cred ca a iubi e, de fapt, romantism pur.

Asta inseamna ca a face patul dimineata este un gest extraordinar de romantic si nu e nevoie de zaharul din ciocolata sau de parfumul din lumanari.

 

… In casatorie?

D. C.: Nu stiu. Atat timp cat „casatorie“ inseamna „familie“, da, cred! Doar ca sunt doua lucruri care nu se obtin la fel de usor si se confunda in viziunea generala.

 

Daca ar fi sa te trezesti maine dimineata cu o calitate deosebita, care ar fi aceea (varianta pestisorul de aur)?

D. C.: Presupun ca nu imi doresc o calitate deosebita. Dar mi-ar placea la nebunie sa am puterea nemasurata sa dezvolt calitatile pe care deja le am.

 

Care e cea mai mare realizare a vietii tale?

D. C.: Cred ca pana acum pot numi „realizare“ doar faptul ca am ajuns in prezent sa fiu exact cine sunt. Doar atat! Si cred si sper sa am acelasi raspuns si cand o sa mor. Realizarea mea sa fie o viata traita dupa buna mea credinta.

 

Care e cea mai trasnita amintire din copilarie sau adolescenta?

D. C.: Am fost un copil destul de cuminte si ascultator. Singurele momente cand ieseam din aceasta schema, erau cand intalneam animale ce aveau neaparat nevoie de ajutorul meu si le aduceam acasa. Si aici vorbesc de o gama larga de animale: caini, pisici, soparle, serpi, libelule, arici, chiar si un pui de gaina.

Toate ajungeau pe furis acasa, pana cand eram deconspirata si animalele trebuiau sa paraseasca mediul meu protector – asta, daca le mai gaseam in locul in care le piteam prin casa.

Am crescut la Dunare, in Galati si distractia mea preferata era sa merg pe faleza sa „vanez“ animale fara adapost si sa le ofer o casa primitoare.

 

Care este cea mai urata amintire?

D. C.: Am o colectie de amintiri urate si nu as vrea sa o aleg pe cea mai cea. Toate sunt legate de chinul unor suflete pe care le-am iubit si pe care, ulterior, le-am si pierdut.

Nu atat moartea, cat chinul si neputinta de a ajuta m-au marcat nespus de mult pana la varsta asta. Dar sunt amintiri pe care, uneori, chiar ma sprijin atunci cand am impresia ca imi e greu.

 

Foto: Barna Nemethi

Machiaj: Marian Tanase

Coafura: Alex Claudiu Sarghe

Stilism: Irina Hartia

Vestimentatie: top Larisa Dragna (Band of Creators) si pantaloni Framboise

A consemnat Iuliana Alexa

 

Citeste si:

Andi Vasluianu – „Femeile sunt mai presus de barbati”

Melania Medeleanu – „Am nevoie de o cauza, sa ma simt utila“