Diane Kruger – Am nevoie sa fiu respectata

Povestea ei ne face sa visam: la 13 ani pleaca din satul natal, din Germania, devine manechin de succes si apoi actrita. Povestea ei ne poate face insa si sa plangem: o adolescenta de o frumusete ametitoare, ignorata de tatal ei, nefericita in dragoste, care se elibereaza multumita psihanalizei. Diane Kruger a optat multa vreme pentru roluri tragice. Dar e timpul sa incerce si comedia, ceea ce a si facut, cu filmul francez A Perfect Plan. Iata o femeie care se vrea luata in serios.

 

Cazul ei este frapant. E o megavedeta, dar are un corp de fetita, fragil, cu o voce aproape inaudibila. Parca totul arde in ea, e interiorizata si intensa. Armura de pudoare si hotarare care au facut-o sa ajunga aici contine capacitatea de a simti si de a juca emotii coplesitoare. Unele, sigur, mai controlate decat altele, dar gata sa iasa la iveala. Acest lucru se vede si se confirma in maniera in care vorbeste, dar si in sinceritatea ei dezarmanta.

 

Psychologies: Sa incepem cu inceputul. Copilaria. Ce fel de copil ati fost?

Diane Kruger: Un copil mai degraba introvertit, dar in interior plin de angoase si de manie. Eram foarte perturbata de situatia familiala. Tata era alcoolic, mai este si astazi. Acasa era un haos. Am un frate mai mic pentru care toate acestea au fost tare dureroase, m-am simtit mereu responsabila pentru el si am vrut mereu sa plec in alta parte. Locuiam intr-un sat de 2.000 de oameni, unde nu ma vedeam deloc in viitor. Ma simteam diferita de alte fetite, dar nu stiu in ce sens, stiam, pur si simplu, in adancul sufletului meu ca nu voiam sa raman acolo.

 

Din fericire, faceati deja dans clasic, o pasiune de mica, nu?

D.K.: La inceput nu m-a pasionat, mama m-a inscris de foarte mica la cursuri. Dar am iubit apoi baletul: prin dans imi puteam controla putin mania. Aveam ocazia sa fac ceva din lucrurile care ma dureau si ma agitau. Pasiunea s-a nascut mai tarziu, pe la zece ani, atunci cand m-am aflat pentru prima data pe scena: ma simteam privita, recunoscuta. Totul avea acum sens, puteam sa ma proiectez intr-o viata diferita de cea careia ii eram destinata. Puteam sa scap de realitatea dureroasa. Doar ca nu toate corpurile sunt facute pentru acel nivel de performanta si am vazut la un moment dat ca, de la un punct incolo, in pofida antrenamentelor intensive, al meu nu ma mai ajuta prea mult.

 

Si cum ati trecut de acesta piedica?

D.K.: Mi-a fost greu sa recunosc ca nu voi fi o stea a baletului, dar era departe de mine ideea de a-mi petrece viata pe banca de rezerve. Am insistat. Pana in ziua in care m-am accidentat si a fost nevoie sa ma opresc. A fost ingrozitor! Nu doar sa accept esecul, fiindca eram in plin avant, si imi pusesem toate sperantele in dans, iar acum trebuia sa revin la viata mea de dinainte! Intre timp parintii mei au divortat, acasa lucrurile erau mai calme. Dar nu ma vedeam facand studii ca sa devin contabila, asa cum voia mama. Nu simteam ca asta e viata mea, dar nici nu stiam unde este. Am fost deprimata o vreme.

 

Ce v-a ajutat sa nu va prabusiti?

D.K.: Norocul! La 16 ani, agentia Elite din Franta m-a chemat la Paris pentru teste foto si am stiut in acel moment ca nu mai revin. Am fost conceputa la Paris, in timpul lunii de miere a parintilor mei, si aveam peste tot poze din acel oras, pe care mama il iubea nespus. Am visat mereu sa merg la Paris.

 

Erati constienta de frumusetea dvs. la acea varsta?

D.K.: Nu, fizicul nu era ceva de care sa avem grija la mine acasa. Aveam alte probleme. Si chiar si in dans lucrul acesta nu conteaza, disciplina e mult mai importanta. Sigur, pe la 14-15 ani, am remarcat privirile baietilor adresate mie, dar nu m-am gandit vreodata ca figura mea va deveni o „unealta“ in viitoarea mea meserie. Inainte de a merge la Londra, nu mai fusesem niciodata intr-un oras mare. Pentru mine, Claudia Schiffer era o extraterestra.

 

Ce v-a invatat meseria de model?

D.K.: Este o ocupatie destul de ciudata. Ca marea majoritate a fetelor care debutau, eram inca un copil, veneam de departe, nu stiam mare lucru si iata-ma intr-o lume de adulti, unde deveneam prada unor barbati de doua ori mai in varsta. E straniu cum constiinta propriei puteri se poate schimba. Pana atunci, mama imi spunea: „Revii la ora 10“. Apoi, dintr-o data, stateam in bar toata noaptea. La inceput, asta m-a ajutat sa cresc, sa am incredere in puterea mea. Dar, daca ai mai mult de doi neuroni, iti dai seama ca numai frumusetea te face astfel. Si nu ai mare libertate: porti hainele care ti se impun (pe care uneori le gasesti oribile), faci pozele care ti se cer… E cam plictisitor. In orice caz, eu, la 20 de ani, eram satula. Cand a revenit trend-ul anilor ’60 in moda mi-am zis ca e prea de tot!

 

Nu va simteati atat de libera pe cat ati fi dorit?

D.K.: Mi-am regasit libertatea atunci cand am decis sa fac teatru la Paris. Am lasat totul. Eram singura straina la curs, vorbeam franceza prost, dar, cand am urcat pe scena prima data, a fost evident ca asta voi face.

 

Era si destul de riscant: aveati o cariera de manechin, va puteati insela…

D.K.: Mama credea ca sunt nebuna! Dar eu simteam ca nu am nimic de pierdut. Prietenul meu imi fransese inima, si viata de manechin nu ma facea fericita. Nu cred ca sunt foarte curajoasa, doar ca nu vreau sa ma mint pe mine insami. Si ceea ce simt, se vede imediat pe chipul meu. Apoi am vazut ca facusem alegerea care trebuia. Anii de teatru sunt cei mai frumosi din viata mea. Cum incetasem scoala la 15 ani, nu prea mai stiam cum e sa fii elev. Apoi am trait asta: aveam un grup de prieteni, am inceput sa beau, sa fumez… Era viata pariziana la care visasem atat.

 

Nu regretati ca l-ati lasat pe fratele dvs. mai mic acasa?

D.K.: Ba da. Si ma intreb si azi ce ar fi devenit daca il luam cu mine in Franta. Dar nu e corect sa imi spun asta, pentru ca azi el are viata lui, tocmai s-a casatorit, are o casa frumoasa cu gradina, in satul pe care nu l-a parasit niciodata. Suntem atat de diferiti, ca nici nu mai comunicam. Dar mi se pare ca el e fericit, are o sotie si o fiica minunate.

 

Dar cu tatal dvs. ce relatii mai aveti?

D.K.: Nu l-am vazut de 13 ani. Ba da… la 16 ani, si gata.

 

L-ati iertat pentru copilaria pe care v-a facut sa o traiti?

D.K.: Sigur, odata cu anii, am admis ca nu era vina lui, ca nu era atat de simplu. La un moment dat am incercat sa il revad, dupa ce a iesit Troia. Dar vanduse pozele cu mine fetita presei germane… Am inteles ca imi era imposibil, nu mai puteam sa-l vad. Apoi a reinceput sa bea mult, si azi nu mai e intreg la cap.

 

E ceva complicat de trait, nu?

D.K.: Da, cred ca iubitii mei au aflat asta pe pielea lor… (rade). M-a pus in garda cu privire la barbati. Azi am cu greu incredere in cineva, chiar si profesional. Si sunt si foarte dura: nu suport ca un barbat sa ma subestimeze, sa-mi vorbeasca ca unei fiinte inferioare. Asta mi se trage de la tata. Pentru ca, din cauza alcoolismului, nu-i pasa deloc de mama, de fratele meu, de mine. Nu a incercat niciodata sa se schimbe, cel putin pentru noi. Aceasta lipsa a grijii pentru celalalt mi se pare insuportabila. Cred ca toate relatiile mele sunt marcate de asa ceva: vreau sa fiu luata in serios. Vreau sa fiu respectata.

 

De cand faceti psihanaliza?

D.K.: De patru ani si iubesc treaba asta.

 

Ce entuziasm!

D.K.: Da, poate ca este partea americana din mine. Acolo nu se jeneaza nimeni sa vorbeasca despre asta, pe cand aici… Eu ii sfatuiesc pe toti sa o faca. Eu, una, cred ca in urma psihanalizei imi aleg mai bine ce fac in viata.

 

Adica?

D.K.: Cand eram mai tanara, aveam exigente mari cu privire la mine insami. Credeam ca nu e voie sa-mi dezamagesc mama, sa o las sa creada ca as putea face prostii, ca sa nu fiu ca tata. La fel, cu privire la fratele meu. Ma sim¬team foarte responsabila fata de familia mea, chiar si financiar. Eram foarte matura, dar mi-a luat mult timp sa devin astfel, realmente. Asta doar recent. Ma simt mai libera, mai autonoma. Sa zicem ca nu ii mai salvez pe altii, nu o mai fac pe infirmiera.

 

E valabil si pentru relatia cu barbatii?

D.K.: Da, cautam barbati slabi sau prea puternici, dar atunci cand ajungeam in relatia cu ei la acelasi nivel, nu-mi mai placea. Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama ca a primi iubirea e ceva simplu. Si ca atunci cand e greu, putem depasi impreuna greutatile, nu sa fugim, asa cum faceam eu.

 

Ce va face sa mergeti inainte?

D.K.: Cred ca simt in continuare nevoia de recunoastere, dar nu cu orice pret. Am decis, mai ales prin intermediul psihanalizei, sa joc rolul meu propriu in viata. Nu mai sunt carierista. Am ambitii, dar nu asa de mari. Comedia aceasta, Un plan parfait, nu cred ca as fi acceptat sa o fac acum patru ani; aveam probleme cu ideea de a juca ceva simplu, facil, imi era frica ca nu voi fi luata in serios.

 

Sunteti ambasadoare L’Oréal Paris. Cum este?

D.K.: O experienta minunata.

 

Va mai intoarceti acasa?

D.K.: Da, merg luna viitoare, pentru cei 80 de ani ai bunicului meu. Il ador! El a fost o persoana esentiala in copilaria mea. Azi, e primul meu fan. Cand ma vede, zice ca iese soarele. Dar asta e tot. Nu mai am 16 ani. Ii cer mamei sa vina ea aici, sa ma ia la o anumita ora, apoi ea ma cearta ca ma imbrac in blugi cand merg la bunici… E ciudata viata. Cred ca e ciudata si pentru ea, ca si ea a plecat de acasa de foarte tanara, apoi nu m-a vazut crescand. In ochii ei, eu sunt inca o copila devenita femeie prea repede.