Elena Lasconi: O Românie pentru toţi, nu doar pentru unii
Elena Lasconi este o figură remarcabilă în peisajul politic și social al României, cunoscută pentru determinarea și autenticitatea cu care și-a construit drumul.
De la copilăria petrecută într-un mic oraș din România, unde visa la o lume mai mare, până la transformarea într-o jurnalistă curajoasă și un lider dedicat comunităţii, povestea ei este una a evoluţiei și a asumării. Astăzi, ca primar și candidat la președinţia României, Elena Lasconi își folosește experienţele de viaţă pentru a inspira și a aduce schimbări reale. În interviul de astăzi, descoperim parcursul unei femei care și-a urmat visurile cu perseverenţă și care, prin munca și viziunea sa, dorește să construiască o Românie mai bună.
Psychologies: Cum te-a format experienţa ta în jurnalism și ce valori ai adus din această perioadă în politică?
Elena Lasconi: Am făcut această meserie timp de 25 de ani. Am coborât în adâncurile minelor de cărbune din Valea Jiului, am văzut dezastrul lăsat în urmă de marele cutremur din Turcia, am transmis din Afganistan, echipată cu vestă antiglonţ și cască de protecţie. Și, oriunde m-au dus pașii, am avut un singur lucru în minte: să ofer oamenilor știrile așa cum sunt ele, să nu mint. Am adus în politică sinceritate și transparenţă, profesionalism.
Meseria de jurnalist e frumoasă, o binecuvântare. Spun asta pentru că o știre de două minute poate schimba vieţile unor oameni în bine. Sunt multe meserii frumoase în lume. Dar vă spun, cu mâna pe inimă, meseria de jurnalist e chiar cea mai frumoasă! Munca de jurnalist m-a ajutat extrem de mult și mă ajută și astăzi. Faptul că am văzut cu ochii mei România reală, că am stat de vorbă cu oameni atât de diferiţi, cu probleme diverse, mă face nu doar să pricep rapid ce pot face în administraţie, ce am de făcut în politică, dar cu acest exerciţiu în trecutul meu profesional pot să fiu sigură că știu să ascult, să înţeleg nevoile oamenilor, să găsesc cu și pentru ei soluţii. Este o diferenţă fundamentală între mine și politicienii pe stil vechi: mie chiar îmi pasă de oameni, eu chiar înţeleg ce înseamnă serviciu public și am ales să merg pe acest drum.
Psychologies: Care este locul din România care îţi oferă cel mai mult sentimentul de acasă și de ce?
Elena Lasconi: Câmpulung, fără niciun dubiu! Dintotdeauna mi-am dorit o casă la munte, o casă de lemn. Sunt un om al muntelui. De-a lungul vieţii mele, am tot căutat un teren pe care să-mi fac o căbănuţă. Pe Valea Prahovei era prea scump și așa am ajuns la Câmpulung, acum 21 de ani. Era o casă dărăpănată, dar pe care am pus-o la punct, pe care am readus-o la viaţă. Ce mi-aș putea dori mai mult? În spatele casei e pădurea și curge și râul. În grădină am pomi care dau un rod cu gust de acasă. Aici îmi găsesc mereu liniștea.
Dar tot munca de jurnalist m-a mai învăţat ceva: sentimentul de acasă nu vine doar dintr-un loc, ci și de la oamenii pe care-i iubești. Dacă am lângă mine oameni dragi, mi-e bine! Da, știu, sună a clișeu, dar pentru mine se aplică. Gândiţi-vă că am jumătate de familie plecată în străinătate, fratele meu, fiica mea, nu mi-am văzut toţi nepoţii faţă în faţă, ci doar pe video call. Știu că sunt bine, că au vieţi trăite din plin, dar tare mi-ar plăcea să-i știu înapoi acasă. Mi-am imaginat tot timpul că la bătrâneţe voi găti pentru toată familia, că va fi hărmălaie în jurul meu, că voi avea aproape copii, nepoţi și este trist că visul acesta pare tot mai greu de realizat cu parte din familia mea plecată în străinătate.
Psychologies: Ce te motivează în viaţa de zi cu zi și cum gestionezi momentele dificile?
Elena Lasconi: Oamenii. Iubesc oamenii și caut în ei fără încetare tot ce e mai bun pe lumea asta. La ei mă întorc de câte ori îmi e greu, de la ei primesc energia de care am nevoie să-mi duc planurile la bun sfârșit. Cu încredere în oameni și cu credinţă în Dumnezeu nimic nu e imposibil!
Psychologies: Care a fost cea mai mare provocare personală pe care ai depășit-o și cum te-a schimbat?
Elena Lasconi: Cred că divorţul după doar patru ani de căsnicie, când aveam doar 22 de ani și am rămas singură cu o fetiţă de 2 ani, a fost una dintre cele mai mari provocări din viaţa mea. Nu a fost deloc o decizie ușoară, dar a fost cea corectă. De aceea eu le spun permanent femeilor, tinerelor, să aibă curaj, să nu accepte mai puţin decât merită, decât pot. Deciziile complicate sunt greu de dus pe moment, dar te ajută să mergi pe un drum bun în viaţă. Dacă aș fi decis altfel la 22 de ani, dacă făceam atunci compromisuri cu mine, nu aș fi ajuns, categoric, în punctul în care sunt azi. O mamă tânără, singură, pe atunci nu și-ar fi putut imagina că va ajunge să candideze la cea mai importantă funcţie în stat. Uite că toate deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului m-au adus aici.
Citește continuarea articolului în ediția noiembrie a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
