Femei obișnuite cu povești extraordinare
„Caut oameni obișnuiți în situații excepționale. Povești ce pot fi exemplu pentru ascultători și nu numai. Cred că sunt importante și poveștile cu care suntem contemporani, nu doar legendele cu super-eroi. Actoria, jurnalismul, filmul documentar, toate aceste domenii care mă preocupă pare că au la bază același substrat, psihologia umană. Eu mă hrănesc din povești, sunt într-o continuă căutare și așa îmi place să fiu tot timpul.”
Carla este actriță, manager cultural și jurnalist, realizează de ani buni emisiunea „Roz” de la Radio Guerrilla și, până anul acesta, când a renunțat, a pus umărul timp de 11 ani în calitate de Director Executiv la ce a devenit astăzi Festivalul de Teatru Independent Undercloud.
Psychologies: Care e cel mai important lucru pe care vrei să-l știe oamenii despre tine?
Carla-Maria Teaha: Mi-ar plăcea ca oamenii să știe despre mine că sunt un om care încearcă cu tot dinadinsul să trăiască curat. Încerc să nu fac compromisuri de niciun fel de dragul unor funcții sau de dragul unor reușite profesionale care pentru unii ar putea să însemne foarte mult. Poate și pentru mine, dar când simt că busola mea interioară începe să se miște, prefer să o urmez. De fapt, nu mă interesează ca lumea să creadă asta despre mine, asta cred eu despre mine, asta caut eu să fac. De obicei, mai simplu e să alergi după recunoaștere, dar dacă aș muri mâine aș fi mândră de mine, de deciziile pe care le-am luat pentru curățenia sufletului meu.
Cum erai când erai copil?
C.-M. T.: Mama spune că eram un copil foarte cuminte pe care nici măcar nu-l simțea în preajma ei, spre deosebire de sora mea, care era cu totul altfel. Am o soră mai mică cu patru ani, care e medic chirurg și care locuiește în Norvegia cu familia ei, unde locuiește și mama. Eram un copil bun, cuminte, plângeam de mama focului dacă la o căzătură îmi rupeam ciorăpeii sau rochița. Eram perfecționistă din cauza și datorită mamei în același timp și probabil și de asta eram foarte atentă la mine, niciodată mulțumită de mine… Asta s-a păstrat și acum. Tot timpul se poate mai mult, mai bine. Ca adult, nu e deloc un lucru sănătos, ajungi să îți dai seama când te sabotezi și o mai faci și conștient. Perfecționistul nu e mulțumit chiar dacă îi ies bine.
Citește articolul integral în ediția de mai a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.
