Incredibila mea poveste personală

Povestea mea a început în burta bunicii mele, când mama s-a întrupat acolo. Am preluat învățăturile și trăsăturile lor, am luat putere dar și traume, am luat frumusețe dar și limitare.

Sunt Magdalena, am 45 de ani și caut sensul vieții din 1984. Momentele definitorii de la 5 și 22 de ani, au fost cele care m-au propulsat unde sunt astăzi. În 1978, când aveam câteva săptămâni de viață în burtica mamei, mama a visat că sunt fetiță și s-a bucurat maxim, s-a conectat cu mine și a început să croșeteze haine de fetiță.

În 1982 e prima mea amintire, eram o fetiță răsfățată și obțineam prin plâns tot ceea ce voiam. La 3 ani știam că îmi pot manipula părinții prin plâns. Tot la 3 ani am descoperit singurătatea. Eram singură afară, singură fără părinți și fără frați. Eram fără apărare. 

Cea mai mare încercare, care avea să-mi influențeze viața și deciziile, s-a întâmplat când aveam 5 ani

Eram singură afară și am fost ademenită de un necunoscut cu o ciocolată. Pentru un copil, din era lui Ceaușescu, o ciocolată era echivalentul unei minuni. Așadar am urmat necunoscutul și ciocolata în pădure. Acolo lucrurile au luat o turnură, pe care eu nu am înțeles-o ani de zile. Acel necunoscut a încercat să profite de mine, însă nu a reușit și am scăpat. Am fost doar atinsă, dar în sufletul meu a rămas o traumă adâncă pe care am cărat-o până la 40 de ani.

Prima oară, când am avut curajul să spun despre tentativă și pedofilul cu ciocolata, aveam 18 ani și prietena mea din copilărie povestea despre ceva similar și am reușit să articulez cuvintele : și mie mi s-a întâmplat asta. Apoi am avut curajul să îi povestesc mamei și am rămas înmărmurită, pentru că nu a zis nimic. Îmi venea să urlu de durere și de dezamăgire, căci mama nu a simțit să reacționeze sau să facă ceva. Aveam să aflu mult mai târziu de ce-ul ei și am înțeles să o privesc cu compasiune.

Viața mi-a dat de înțeles că sunt singură și trebuie să mă bazez doar pe resursele mele

Timp de 35 de ani, în mintea mea se derula filmul tentativei și seară de seară visam un alt deznodământ sau o altă versiune.

Încercam să procesez cele trăite, neînțelese, îndesate în adâncul meu. Purtam o mare rușine, vinovăție și murdărie. Prima oară când am desenat un copil jucându-se, m-am desenat pe mine și acel necunoscut. A fost șocant și extrem de traumatizant. Am plâns peste acel desen și lacrimile mele voiau să șteargă cu totul experiența aceea, dar nu am reușit doar cu lacrimi. A fost nevoie de vulnerabilizare, de deschidere, de terapie, de intenție și voință continuă ca să vindec acea traumă.

Ce am făcut practic?

Am făcut psihoterapie, EFT, EDMR, hipnoză și cumva reveneam mereu la trauma de la 5 ani, care aștepta să fie curățată, extrasă și eliberată. Așa am descoperit terapia Theta. Datorită acestei terapii prin meditație ghidată Theta, eu astăzi sunt o persoană plină de bucurie, plină de compasiune, iubesc oamenii și aleg să lucrez cu ei.

Pe parcursul vieții, am trecut prin multe încercări, mai mici sau mai mari, iar una îmi revine mereu în minte.

Eram turistă în Egipt

Aveam să traversez deșertul din Egipt, cu călăuze înarmate și aveam să ajung nevătămată fizic dar etern schimbată spiritual în Israel.

Eram turistă în Egipt și urma să traversăm cele 3 puncte de frontieră până la intrarea în Israel când am fost opriți de 2 mașini pline de beduini înarmați cu mitraliere. Am fost aruncați în mașinile de teren peste valizele noastre burdușite cu lucruri din România și au tras peste noi pături pe care le-au legat cu sfoară. În acel moment AM CREZUT că nu voi mai putea VORBI niciodată.

Am simțit, cum vocea mea este înghițită și în locul ei este abisul, care nu are niciun sunet de transmis. Atunci la 22 de ani am albit pe loc. Acest semn a rămas o ancoră adâncă, care avea să îmi activeze curajul în multe situații. Mașinile au început să gonească printre dunele de nisip și după câteva minute am auzit poliția de frontieră care ne urmărea și ne soma cu focuri de arme, să oprim. După 1 oră de goană prin deșert, acoperiți cu pături, am ajuns la o tabără în mijlocul deșertului Sahara unde am fost eliberați de sub pături și dați jos de pe valize.

Eram înconjurați de beduini înarmați cu mitraliere

Eram 18 oameni de diferite vârste și eram înfometați, însetați, speriați, traumatizați și nu reușeam să înțelegem ce s-a întâmplat.

În primele minute toți am crezut că am fost răpiți, nu știam dacă o să mai rămânem în viață sau ce avea să se aleagă de noi și trupurile noastre. După ce am debarcat în tabără și am văzut că nu ne este viața pusă în pericol, am căutat să stăm cât mai grupați, unii aproape de ceilalți ca să fim în siguranță. Am stabilit să dormim cu rândul, ca să nu se întâmple vreo nenorocire în timpul nopții. Pe pereții din corturile de rafie, erau calendare menstruale, desenate de persoanele care stătuseră atât de mult în acea tabără încât avuseseră nevoie să scrie undeva zilele care trecuseră. Asta ne-a descurajat profund. Am adormit așa panicați, printre sughițuri și suspine.

A doua zi dimineața, după o noapte teribilă, de neuitat, am văzut soarele cum răsare în mijlocul deșertului Sahara și niciunul din noi nu știa unde se află. Am fi vrut să ne bucurăm de orice, dar teama, setea și frica erau singurele care ne guvernau mintea, trupul și sufletul.

Acolo, în deșert, mi-am pierdut lucrurile, dar m-am regăsit pe mine

Pe la ora 10.00 ne-au chemat la masă. Puseseră pe niște pături, tăvi imense de inox pe care era pepene roșu tăiat felii, ton – lipii, roșii și castraveți și câteva sticle de apă. Am băut apă cu o sete nemaintâlnită și am mâncat, ceea ce avea să fie singura noastră masă până a doua zi la prânz. Dar hei, noi nu știam asta. Eram doar panicați și speriați de ceea ce nu știam, nu înțelegeam și nimic nu avea sens. Nimeni nu ne dădea niciun răspuns, în engleză refuzau să vorbească.

Pe la 12 unul din ei a început să vorbească în ebraică cu o femeie din grupul nostru și i-a oferit să meargă cu el împreună, cu încă o persoană din grup, pentru a vorbi la telefon. Doamna m-a ales pe mine să îi însoțesc și astfel aveam să îl sun pe soțul meu care mă aștepta în Israel, după ce plătise suma exorbitantă de 5000 $ în 2002, pentru a mă aduce în Israel.

Cursa prin deșert

A urmat o cursă prin deșert, până când în vârf de deal a găsit semnal și ne-a dat voie să sunăm după ce a terminat el o conversație aprinsă. L-am sunat pe soțul meu și l-am liniștit spunându-i că sunt în deșert dar sunt bine că nu mi s-a întâmplat nimic și în curând o să plecăm spre destinație.

A urmat o perioadă de așteptare în tabără, până când la căderea nopții am fost iar îmbarcați în jeep-uri și am pornit prin beznă. Am călătorit așa câteva ore și am văzut de la depărtare Eilat, dar noi aveam să facem un ocol și să traversăm deșertul din Egipt spre Israel, urmăriți de mașini de poliție, sub focuri de avertisment, urmăriți de câinii poliției de frontieră. Abia spre dimineață, după ceea ce părea a fi cel mai mare coșmar al vieții mele, am trecut în Israel pe sub gardul ghimpat.

Acolo în deșert mi-am pierdut lucrurile, dar m-am regăsit pe mine. Acolo am albit, dar am făcut conexiunea cu sinele meu, cu forța mea interioară.

Acolo în deșert am aflat că nu sunt niciodată singură, acolo am crezut că am rămas fără voce, dar iată cât de multe povești am de spus și cum calea m-a adus să ghidez oameni prin terapie și le arăt ce există dincolo de frici, teroare, traumă și disperare.

Calea spre regăsire

Au urmat zeci de ani de căutări, cursuri, muncă cu mii de oameni, terapii, cursuri, dezvoltare personală organică și specializări în terapiile complementare prin meditație ghidată Theta.

Am rostit, la 20 de ani, la primul curs de terapie prin joacă, intenția mea de a sprijini oamenii în a găsi echilibrul. Nu știam foarte bine cum să fac asta, dar simțeam o forță interioară, care îmi dădea încredere că am multe de oferit.

Fast forward la 41 de ani

Înarmată cu încredere, experiențe definitorii, mi-am dat voie să încep să profesez ca terapeut prin meditație ghidată Theta. După 4 ani de experiență intensă cu cei care m-au ales terapeut am devenit Instructor Formator Theta și descopăr și susțin oamenii a căror misiune este aceea de a ghida terapeutic alți oameni. Astăzi sunt recunoscătoare miilor de oameni ghidați, recunoscătoare celor care mă susțin și apreciază, recunoscătoare zecilor de cursanți formați de mine ca Instructor. 

Îmi urmez visul cu o bucurie greu de pus în cuvinte și aleg să mă deschid experiențelor ce vin în calea mea.