Interviul de 5 zile. Păpușa Ginger și demonii bine educați: Laura Nureldin, între jucării și întrebări existențiale
Există interviuri care se consumă rapid, în ritmul alert al întrebărilor aruncate mecanic și al răspunsurilor prelucrate până la epuizare. Și apoi există Interviul de 5 zile din Revista Psychologies. Un format leneș și sofisticat, un maraton al ideilor în era răspunsurilor pe repede-înainte. Întrebările vin una câte una, ca niște provocări discrete, iar răspunsurile se coc în tihnă, într-un spațiu mental unde spontaneitatea întâlnește reflecția. Este un fel de conversație epistolară a timpurilor moderne, doar că în loc de peniță și pergament, folosim mesaje vocale. Iar când cel intervievat intră în joc, știi că urmează o incursiune captivantă în mintea lui.
Invitata mea de acum este Laura Nureldin, o autoare care reușește să jongleze cu realitatea și ficțiunea de parcă ar avea un pact cu însăși Timpul.
De la jucării care merită să prindă viață, până la demoni interiori care șoptesc adevăruri inconfortabile, fiecare zi a interviului e un mic univers în sine. Dacă te întrebi cum e să intri în mintea unui scriitor și să vezi cum funcționează rotițele inspirației (sau nebuniei constructive), pregătește-te. Va fi un rollercoaster de idei, umor fin și revelații surprinzătoare.
Ziua 1: Dacă ai putea alege o jucărie din copilăria ta care să prindă viață, care ar fi aceasta și ce fel de personalitate crezi că ar avea?
Laura Nureldin: Uite, la întrebarea asta o să-ți răspund după modelul asocierilor libere din psihologie, acolo unde trebuie să spui primul lucru care îți vine în minte, fără să stai să raționalizezi. Și prima jucărie care mi-a venit în minte a fost un cățel portocaliu din plastic, din ăla din plastic tare, era un tekel, căruia puteai să-i miști piciorușele, mă rog, o tekeliță cred, pentru că avea și niște puiuți pe lângă ea, tot așa din plastic, unul sau doi maro și ceilalți portocalii. Și cățelului ăsta i-am luat la un moment dat, era mică, mica…și am rugat-o pe mătușa mea să îmi cumpere pentru el o lesă cu zgardă din aia pentru căței adevărați.
Sigur că nu îi se potrivea, sărăcuța de ea zgarda aia pentru că era un cățel de jucărie destul de micuț, dar o luam cu mine în parc, cu lesă cu tot și o plimbam pentru că îmi doream foarte mult să am un cățel. Repet, eram mică, mult prea mică să am un câine al meu, mai târziu am avut câine, am avut și pisică.
Poate de asta mă gândesc, mai am acum un alt cățel care e bătrânel, poate că de asta m-am gândit la jucăria asta, fiindcă acum două zile mi-am pierdut motanul, singura pisică pe care am avut-o vreodată, prima mea pisică și singura de până acum, și e posibil, e foarte posibil ca din cauza asta să mă fi gândit la cățelul ăla din copilărie.
Pentru că iubesc foarte mult animalele, de orice fel. Mereu glumesc, spunând că mi-aș lua și crocodil dacă știi că nu mă mușcă și dacă aș avea unde să-l țin, și sufăr îngrozitor atunci când, un animal suferă. Atunci când evident pierd un animal, e foarte dureros, dar aleg să mă gândesc la toate bucuriile pe care mi le-a făcut, la toate felurile în care m-a ajutat el pe mine, eu pe el, la toți anii minunați pe care i-am avut împreună.
Și da, poate că mi-aș dori ca jucăria aia sau o altă jucărie, animaluț, să prindă viață. Poate mi-aș dori ca unele ființe pe care le iubesc să se poată transforma în ceva care să trăiască veșnic.
De fapt, stii ce? Mi-as dori ca toate ființele pe care le iubesc să se poată transforma în ceva care să traiască veșnic.
Ziua 2: În „Jucării”, păpușa Ginger joacă un rol central. Dacă Ginger ar avea un cont de Instagram, ce fel de postări crezi că ar împărtăși cu urmăritorii ei?
Laura Nureldin: Dacă Ginger ar avea un cont de Instagram, cu siguranță nu ar posta selfie-uri. 
Poate doar foarte, foarte rar câte un selfie haios însă, nu vanity pics. Ce ar mai posta Ginger? Ar posta meme.
Multe, multe, multe meme. Amuzante, sarcastice, cele mai multe dintre ele sarcastice, și profunde, dar nu cringe. Așa, cât să te pună pe gânduri.
Și, dacă ar avea un cont de Instagram, Ginger ar bloca… i-ar bloca pe cei care fac comentarii stupide și sau agresive. Aș putea să-i fac un cont de Instagram lui Ginger, iar prima postare a ei ar fi I might be a doll, but I don”t like players.
Ziua 3: Dacă trenulețul electric din Jucării ar putea călători prin timp la fel ca personajele din Regii Timpului, în ce moment istoric crezi că ar ajunge și ce ai vrea să retrăiești sau să schimbi dacă te-ai afla la bordul lui?
Laura Nureldin: În primul rând, mi-ar plăcea să mă întorc la momentele foarte frumoase pe care le-am petrecut alături de ființe care nu mai sunt cu mine, care nu mai sunt cu noi, sau să retrăiesc aceleași momente frumoase cu ființe care încă sunt aici, dar parcă niciodată nu avem suficient timp pentru asta.
Într-o notă, mai veselă, mi-ar plăcea foarte mult să mă întorc, să mă întorc, să mă întorc, sau, poate cine știe, să ajung în epoci, uite, cum ar fi secolul XVIII. Îmi plac foarte mult anii 1700, sunt balanță, îmi plac lucrurile frumoase și cu sclipici.
Îmi place foarte mult stilul baroc, îmi place stilul rococo, îmi plac toate rochiile alea făcute parcă din pietre prețioase și dantele. Am și eu piticii mei, ce să fac? Mi-ar plăcea să le văd live la momentul la care ele erau moda zilei. Mergând și mai în urmă, mi-ar plăcea să ajung în epoci în care s-au construit niște civilizații monumentale.
Mi-ar plăcea să văd Egiptul antic, mi-ar plăcea să văd Roma antică. Știu că poate sună pompos, poate sună, nu știu, ca un răspuns studiat. Crede-mă că așa este, poate că de asta primul roman pe care l-am scris a fost Regii Timpului.
Nu a fost nici cu Egiptul antic, nici cu Roma antică, a fost cu Persia antică, dar tot antichitate, tot un imperiu, tot o civilizație absolut fabuloasă. Asta cred că mi-ar plăcea să văd, n-aș schimba ceva. Nu, n-aș vrea să schimb ceva în istorie, nici măcar lucrurile absolut înfiorătoare pe care oamenii le-au făcut altor oameni, oricât de dureroase ar fi, pentru că îmi place să cred, sper că oamenii, omenirea, noi ca specie, am învățat ceva din asta.
Sper că am învățat ceva, sper că n-o să le uităm și sper că nu o să le repetăm niciodată, niciodată.
Ziua 4: În seria „Demoni”, explorezi interacțiunea dintre oameni și demoni. Dacă un demon ar încerca să te tenteze cu o ofertă irezistibilă, care ar fi slăbiciunea ta secretă pe care ar putea-o exploata?
Laura Nureldin: De unde știi tu că nu a încercat până acum un demon să mă tenteze cu o ofertă irezistibilă?
De unde știi că n-a încercat vreun demon să te tenteze pe tine cu o ofertă irezistibilă?
La urma urmei, în afară de desenele animate cu chestii roșii, cu coarne și coadă, cine știe cum arată un demon de fapt? Poate că nici nu are chip, poate că nici nu are trup, poate că e o stare, poate că… cine știe? În afară de asta, dacă ți-aș spune care e slăbiciunea mea secretă, n-ar mai fi secretă. Și poate că nici nu e o slăbiciune, poate că e o înclinație, poate că este o dorință, poate că e… nu știu. Da, repet, dacă o spun, nu mai e secretă.
Am un amendament mic. În Demoni explorez… mă rog, asta mi s-a dezvăluit mie când am terminat de scris seria aia, că la început nu mă prindeam exact ce scriu. Credeam că doar scriu o poveste drăguță.
În Demoni, cred că explorez, fără să dau spoilere, cel mai mult interacțiunea oamenilor cu ei înșiși. Nu, nu interacțiunea dintre oameni. Dialogul ăla interior.
Dacă stai să te gândești așa și începe seria. Lisa, care stă de vorbă cu o voce fără chip. Ar putea fi a ei? Ar putea fi altceva? La un moment dat se gândește nebunește ce se întâmplă.
De fapt, acolo asta explorez. Și uite, vezi, mă întorc la începutul răspunsului meu. Cine știe cum arată un demon? Poate că este o voce interioară care din când în când ne spune niște lucruri incomode, provocatoare, dureroase, tentante.
Poate că ăștia sunt demonii de fapt. Poate că asta e tentația de fapt. Nu e o tentație exterioară, e tentația de a ceda unui impuls interior.
Doamne, ce filozoafă mă faci să fiu!
Ziua 5: Într-o lume în care prejudecățile încă există, iar echilibrul dintre identitate, carieră și creativitate poate fi o adevărată provocare, cum reușește o femeie să-și mențină sănătatea mentală și inspirația? Ce sfaturi ai pentru femeile care încearcă să-și găsească locul și vocea într-un mediu adesea neprietenos?
Laura Nureldin: Nu pot să dau sfaturi cuiva, pentru că fiecare și le știe pe ale lui, cum se spune. Fiecare are altă situație, altă dorință, alt ceva. Dar pot să spun ce cred eu.
Eu cred că o femeie sau un bărbat, o persoană, un om, nu trebuie să-și găsească locul. Cred că trebuie să… trebuie. Cred că lucrurile funcționează un pic altfel.
Cred că ne alegem un loc și după aceea fie ne batem să-l obținem, să ajungem acolo, fie ne batem să-l păstrăm. Unde se bate e ceva cu niște ghilimele foarte mari. Facem tot ce putem, dacă vrei, fie ca să obținem locul respectiv pe care l-am ales, fie ca să-l păstrăm.
Dacă ne gândim că avem de găsit un loc, e ca și cum am plutit așa în derivă în căutarea a ceva. Sigur căutăm lucruri, căutăm locuri, căutăm tot felul de chestii toată viața. Dar locul ăla stabil sau un punct în evoluția noastră, trebuie să-l alegem.
Ce vreau eu să fac? Nu pentru totdeauna. Ce vreau eu să fac acum sau ce vreau eu să fac în viitorul apropiat, îndepărtat, nu contează. Ce vreau eu, unde vreau eu să fiu? Acolo vreau să fiu.
O să fac tot ce pot ca să ajung acolo. Sau nu vreau să fiu în altă parte, vreau să fiu exact aici, în punctul în care mă aflu acum. Și atunci o să fac tot ce pot ca să rămân în punctul ăsta.
N-o să mă clintească nimeni de aici. Cred că mai mult decât a ne găsi un loc, contează să facem tot ce putem ca să obținem sau ca să păstrăm locul pe care ni-l dorim. Când găsim ceva, pare așa o întâmplare.
Nu contezi importanța întâmplărilor fericite, importanța întâmplărilor care ne duc într-un loc, unde descoperim că de fapt ne doream să fim. Dar cred că înainte de orice trebuie să existe dorința, intenția noastră de a fi undeva. Într-un loc, într-un punct, într-un moment, într-o stare, într-o situație, într-o postură.
Uite, dacă vrei să se cristalizeze așa un fel de sfat, stabilește-ți foarte clar o intenție. Ăsta este sfatul meu. Pentru femei și bărbați deopotrivă, pentru oameni.
Stabilește-ți o intenție clară, încearcă să-ți dai seama tu, în primul rând, ce vrei tu de la tine, unde vrei tu să te afli și după aceea fă absolut tot ce îți dă în putere ca să obții îndeplinirea acelei intenții.
Și dacă se întâmplă asta, apropo de sănătate mentală și inspirație, dacă se întâmplă asta și reușești să ajungi acolo unde îți dorești sau să rămâi acolo unde îți dorești să rămâi, inspirația curge. Inspirația curge și dacă încerci să obții ceva, pentru că ai nevoie de inspirație ca să te lupți pentru locul ăla pe care îl vrei. Sănătatea mentală e un pic altceva și nici măcar succesul de a ajunge acolo unde ți-ai propus să ajungi nu ți-o asigură.
Nu este un dat, nu e un default, din păcate. Despre sănătatea mentală ce pot să spun este că este extraordinar de importantă, dacă nu era evident, și asta chiar e un sfat de la cineva care a trecut printr-o perioadă foarte urâtă acum câțiva ani de anxietate și de depresie, în momentul în care simți că nu te simți bine, în momentul în care simți că ceva nu este în regulă, ceri ajutor, vorbește, analizează-te un pic și du-te și caută ajutor. E extraordinar de important.
Extraordinar de important. Da, e un clișeu, dar e adevărat. Nu poți să torni dintr-o carafă goală dacă te gândești că nu am eu timp ce să-ți spun, să cer ajutor, să mă duc la terapie sau la psihiatru sau am atâtea oameni care depind de mine, am atâtea chestii de făcut.
Nu pot. Ba poți. Fiindcă dacă tu nu ești bine, nici cei care depind de tine nu ar să fie bine și nici toate treburile alea importante, nu o spun în glumă, toate treburile alea importante pe care tu le ai de făcut, nu o să le poți face.
Ăsta este chiar un sfat. Cere ajutor atunci când simți că ai nevoie de el. E extraordinar de important.
Și iată-ne ajunși la finalul acestei aventuri în 5 acte. Cinci zile, cinci întrebări, cinci momente în care gândurile s-au așezat, s-au răsucit și s-au transformat în povești.
Dacă acest interviu ar fi fost un film, acum s-ar fi tras un cadru lent: Laura, privind enigmatic în depărtare, cu un zâmbet care pare să spună „Ai prins ideea, nu?” Sau poate că n-ai prins-o.
Dar cum nu e film, ci viață reală (sau ceva pe aproape), rămânem cu gândurile ei despre jucării, demoni și echilibru mental – toate livrate cu acel amestec de sarcasm, profunzime și naturalețe care transformă un interviu dintr-o simplă succesiune de întrebări și răspunsuri într-un joc inteligent al ideilor. Ce rămâne după aceste 5 zile? Poate dorința nebună de a călători în timp. Poate curajul de a ne privi propriii demoni în față. Sau măcar siguranța că, dacă Ginger chiar primește un cont de Instagram, va fi plin de meme ironice și adevăruri greu de digerat.
Un lucru e cert: scriitorii români au mereu povești de spus. Iar noi suntem norocoși că le putem asculta.
