Maria Sandu: ”Literatura nu inseamna divertisment’

Ana Maria Sandu se joaca de-a lumea paralela, cu fantezii politiste. Crede ca a fi scriitor nu e o ocupatie chiar asa de glamour, iar cartile sale sunt fictiuni dure.

Ce inseamna actul de a scrie pentru tine?
–  Intotdeauna am crezut despre mine ca nu reusesc sa comunic prea bine. Ca ma poticnesc, cand trebuie sa spun raspicat ce simt, ce-mi place, ce-mi doresc. Dar am simtit ca lucrurile se limpezesc in scris. Capata o altfel de coerenta si de putere. Odata spuse, cuvintele pot lasa urme adanci. Nu ma impac cu vorbele aruncate asa, fara noima. Ajung sa le intorc pe toate fetele si, mai ales, incerc sa inteleg ce le-a facut sa iasa la suprafata.

Cred ca scrii exact asa cum esti. Nu te poti ascunde. Ca si cand, in felul in care alegi cuvintele si le pui unele langa altele, ar interveni o combinatie chimica. Foarte asemanatoare cu cea responsabila de mirosul pielii, de exemplu. Vorbesc despre ceva care in limbajul clasic se numeste „stil“. Numai ca e mult mai crud si mai neiertator.

M-am gandit de nenumarate ori, atunci cand citeam, ce se ascunde in spatele unor texte. Unii scriu intepat, altii sinucigas, ca si cand s-ar arunca in gol, fara nicio plasa de siguranta. Mai sunt cei carora le pute tot: cei batraniciosi, ticaiti si calculati, fricosii, petrecaretii, cei care ar face orice sa iasa in evidenta, cei care se ascund in pliurile textului… Fiecare text e o lupta cu mine, cu spaimele mele, cu obsesiile mele. Nu de putine ori mi se intampla sa ma gandesc ca n-o sa reusesc sa-mi duc textele la bun sfarsit.

Cum ai descrie bucuria de a crea literatura? De a „fictiona“?
–  Am citit de mai multe ori sondaje in care cei mai multi dintre subiecti considerau meseria de scriitor/artist ca fiind dintre cele mai aspirationale joburi. Asta vine, cu siguranta, dintr-un fel de cliseu romantic pe care il cultiva inca scoala, pentru ca, in realitate, literatura nu inseamna divertisment.

Si mai e si o indeletnicire destul de plicticoasa, daca te gandesti bine. Stai mult in casa, socializezi putin si, daca o faci, te trezesti ca-ti mai sufla cineva in ceafa, un personaj, o situatie careia nu i-ai gasit inca o rezolvare. Nici pentru cei din casa nu esti tot timpul cel mai bun si mai placut companion, din cauza asta.
Dar, cu siguranta, e si o mare bucurie cand simti ca o carte incepe sa prinda viata. Atunci calci, cu adevarat, pe nori. Iar zilele in care sunt multumita de ce am reusit sa scriu, sunt dintre cele frumoase.

Romanul Omoara-ma! e despre prietenia dintre femei. Omoara-ma! e o poveste despre prietenie, intimitate si demonii ei. Doua femei – Ramona, 22 de ani, si Veronica Manea, 69 de ani – locuiesc impreuna timp de 3 ani; asta ar fi, sa zicem, rama cartii. Si convietuirea lor se termina brutal. Dar, e deopotriva, despre tinerete, nesiguranta si frica de batranete, de singuratate. Un fel de dans pe sarma, in care nu stii cine e victima si cine e calaul.

De dragul cuiva ajungem uneori sa renuntam la noi. Cam asta i se intampla si Ramonei. N-o forteaza nimeni, cade in plasa tesuta cu grija de doamna Manea cu draga inima. Se indragosteste si convietuieste cu fantomele pe care prietena ei mai in varsta le scoate la lumina. O urmeaza pe doamna Manea in amorurile ei exotice, la Paris, Saint-Tropez si Lisabona. Fictiunea in care traieste o duce, de fapt, la crima.