Răzvan Popovici și Diana Ketler: Muzică și psihologie – Festivalul SoNoRo 2023
SoNoRo, prin ediția a XVIII-a a festivalului său, anunță o temă care face să bată mai tare inimile de psihologi și psihanaliști: On the Couch. Pe calea muzicii, se anunță o incursiune istorică spre începuturile psihanalizei, dar și o explorare activă și actualizată a profunzimilor psihice. Pregătiți-vă deci să glisați de pe scaunul indiferent al spectatorului pe canapeaua unde sufletele se deschid! Vorbim despre surprizele acestei ediții a Festivalului SoNoRo cu fondatorii lui, Răzvan Popovici și Diana Ketler.
Festivalul SoNoRo se definește prin faptul că este imprevizibil și ceea ce este mereu garantat este că va veni cu surprize. Care sunt noutățile anului 2023 la SoNoRo? Ce săli și ce muzicieni vor fi implicați?
Răzvan Popovici: În acest an ne-a ieșit un program foarte special pentru că am ales o temă aparte: On The Couch. Ideea inițială a pornit de la Viena începutului de secol XX, Viena lui Freud și a acelor artiști extraordinari care au creat acolo polul cultural numărul unul în Europa. Viena devenise chiar centrul muzical al Europei. Atmosfera a fost marcată apoi brutal de Primul Război Mondial și distructiv de cel de-al doilea, când acei compozitori geniali – Zemlinsky, Korngold și Friedman – au ajuns să emigreze. Unii au sfârșit brutal în lagărele de concentrare sau au fost uciși. După război, Viena nu și-a mai revenit. O întreagă generație de compozitori extraordinari, cu potențial pentru un viitor strălucit, n-a mai putut să se realizeze după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Noi, la SoNoRo, am găsit extrem de multă sevă și inspirație în acea Vienă a primilor ani ai secolului XX și oricine se poate convinge de asta, după o scurtă incursiune în programul festivalului. Vom cânta la SoNoRo cvintetul lui Friedman, un mare interpret de pian, dar și lucrări de Chopin – care a dominat scena concertistică a Europei în epoca respectivă și care a murit în Australia; el a fost nu doar un pianist extraordinar, ci și un compozitor fantastic. Ne-am jucat foarte mult cu aceste idei ale secolului XX și cred că Diana Ketler a reușit să le dea ca întotdeauna o turnură, un touch extrem de rafinat și sofisticat. Avem două concerte practic în totalitate vieneze – unde o prezență extrem de neobișnuită este Ansamblul Janoska, patru virtuozi ai muzicii tradiționale (world music). Sunt artiști Deutsche Grammophon, extrem de faimoși, care vor deschide festivalul, apoi va urma concertul pe care l-am intitulat „Wunderstadt Wien”, deci „ Minunatul oraș Viena”. În acest program vom aduce surprize muzicale extrem de suculente – Alexander von Zemlinsky, Gustav Mahler, Ftitz Kreisler, Anton von Weber Ludwig van și Beethoven.
În concertul intitulat „Father and Son” vom explora muzical relația dintre Leopold Mozart și fiul lui genial, Wolfang Amadeus, iar apoi legătura dintre Wolfgang Amadeus și Kongold. Toată lumea spunea la un moment dat că Erich Wolfgang Kongold a fost o reîncarnare a lui Mozart, dat fiind faptul că a fost genial de mic, precum și relația dintre Korngold și tatăl lui. Vom explora tot felul de idei care pot fi analizate pe canapeaua psihanalitică: „Laboratorul viselor”, „Cerneala melancoliei”, „Autoportret” sau „Eros și Thanatos” (care sunt titlurile câtorva concerte). Un program extrem de incitant va putea fi urmărit la Muzeul Național de Artă, în sala Auditorium, cu François Couperin, Eric Satie, Anton von Webern, Gabriel Fauré și Ignaz Friedman, despre care tocmai am povestit. Anul acesta vom concerta pentru prima dată în Sufrageria Regală din Muzeul Național de Artă, iar în cadrul concertului intitulat „Breaking the Taboo”, chiar vom încerca să șocăm! Nu glumesc, deoarece spectatorul este invitat la o experiență, zic eu, destul de puternică, pentru că, pe lângă piese de Grieg, Weinberg sau Wagner, Valentin Răduțiu, binecunoscutul violoncelist româno-berlinez, va interpreta Epilogul lui Alfred Schnittke, Out of the World, pentru violoncel, pian și casetă înregistrată.
În prima duminică a festivalului vom face o zi itinerantă prin București și vom invita publicul la trei tipuri de terapie: dimineață vom avea terapie prin basm, la MARe – Muzeul de Artă Recentă, apoi terapie prin hipnoză, după-amiază, la Centrul Național de Artă „Tinerimea Română”, iar seara va urma terapie prin dezvăluire: muzicienii vor sta pe o canapea, în Clubul Expirat, și vor povesti despre aventuri, dezastre, întâmplări de neuitat din cariera și drumul lor muzical.
Avem și artiști care vin pentru prima dată la SoNoRo: violistele Blythe Teh Engström și Sarah McElravy, violoncelistul Tim Park de la Berlin, pianista Aurelia Vișovan din Germania, violonistele Clémence de Forceville și Mi-Sa Yang, multe chipuri noi. Vom avea și locuri noi și neconvenționale, mai ales la Cluj: Casino – Centrul de Cultură Urbană Cluj-Napoca, Da Pino & Oberjin Club, Biserica Evanghelică Luterană, Parohia Cluj – Biserica Pietati, Sinagoga Neologă și Meron Coffee.
Exact ca în în Viena începutului de secol XX, în mod excepțional în această toamnă și Bucureștiul va fi plin de muzică – după o lună de Festival Enescu vine o pauză relativ scurtă și apoi începe SoNoRo.
Cum v-ați propus să vă raportați la această densitate muzicală?
R.P.: Sunt bucuros! Este cel mai bun lucru să cânți după Festivalul Enescu, pentru că lumea este atât de încântată și sensibilizată la muzică încât va iubi foarte mult și SoNoRo. În septembrie oamenii s-au obișnuit să meagă la foarte multe concerte și cred le vor întâmpina cu bucurie și pe cele de la sfârșit de octombrie, de la SoNoRo. Vom profita de energia, de bucuria și atmosfera festivă pe care Festivalul Enescu o emană în București. În zilele acestea de septembrie stau foarte mult în București și după cinci-zece minute în fața Ateneului este aproape inevitabil să nu mă întâlnesc cu vreun prieten muzician, de peste tot din lume.
Care sunt noutățile anului 2023 la Răzvan Popovici? Povestește-ne despre noua ta postură de profesor.
R.P.: Experiența mea ca profesor a început în luna septembrie a acestui an, cu noua mea clasă de violă la Conservatorul Regal din Antwerpen, din Belgia; este un capitol nou în viața mea. Mă bucur foarte mult că am reușit din prima să am o clasă plină; voi avea studenți din Spania, Portugalia, Corea, România și Statele Unite ale Americii și vom lucra individual. În această vară am susținut și cursuri de măiestrie și am început un pic să intru în lumea pedagogică universitară, unde sunt mulți copii foarte buni. Porți responsabilitatea pentru o astfel de clasă, cumva soarta lor este în mâna ta, îi călăuzești. Nu este suficient să îi înveți cum să cânte, trebuie să le fii și model, să le inspiri idei bune, de exemplu ce să mai citească, ce să mai vadă, ca să își îmbogățească orizontul cultural. În această vară, când am susținut cursul de măiestrie în Belgia, am făcut o aluzie la pictorul James Ensor, cu referire la paleta pe care muzicianul trebuie să o aibă la îndemână, pentru a simți culorile și nuanțele pe care trebuie să le aibă în vedere: pasajul acesta trebuie să fie un pic mai catifelat, pasajul celălalt trebuie să fie un pic mai însuflețit, deoarece e necesar să faci totul din mâini. Exact ca pictorul, nu? Dacă ai în paleta ta doar alb, mov și negru, nu prea ai cum să pictezi cu nuanțe roșiatice, gălbui sau verzui. Le-am spus studenților că suntem în Belgia, deci să ne gândim la James Ensor, însă niciunul dintre ei nu îl cunoștea. A doua zi i-am luat pe toți și i-am dus la muzeu și le-am arătat tablourile lui Ensor. Apoi, pe parcursul săptămânii, toți au făcut aluzie la tablouri și culoare – de aici se vede cât de importantă este o educație holistică. Nu e suficient să știi să cânți curat și ritmic, să fii un instrumentist bun; cu ajutorul unui profesor poți fi un muzician bun! Eu însumi învăț de la studenții mei – mai întâi ce nu trebuie să fac și apoi să găsesc soluții la aspectele care nu merg. Profesorul reacționează sau acționează (și) în funcție de elev. Nu poți avea una și aceeași metodă pentru toți. Ca profesor ești, vrând-nevrând, și dădacă, și părinte, și psiholog. Am deprins multe lucruri în acești aproape 20 de ani de când predau cursuri de măiestrie. Cel mai interesant este să găsești limbajul care să ajungă la fiecare: un elev e mai închis, altul este extrovert, alții sunt lăudăroși sau timizi.
Unii au spus că Freud refuza muzica, deoarece o vedea în rivalitate cu terapia. Da, muzica poate determina abreacții, descărcări ale afectelor, poate chiar vindeca, sau cel puțin poate provoca o procesualitate psihică profundă, fără să treacă totul prin discursiv și fără să treacă măcar pragul conștiinței.
Din punctul tău de vedere și, îndrăznesc să întreb, chiar din experiența ta, muzica vindecă? Cum vezi acest proces? Cu o coloratură afectivă definită sau mai degrabă ca un proces intern care nu ține strict de afect? Există tipuri de muzică ce vindecă mai mult ca altele? Există combinații arhetipale de note, ca sa zic așa, după cum există combinații de note care acționează afectiv garantat?
R.P.: Da, este evident că sunt pasaje din Chopin, din Schubert, din Enescu etc., unde îți dau automat lacrimile, altele unde ți se face pielea de găină… Sunt triggere pentru afecte, pentru emoții omenești. Toți reacționează așa. Asculți recurent o piesă și întotdeauna când ajungi la acel pasaj anume se întâmplă ceva în tine. Poetic vorbind, se întâlnesc sferele. Când este o armonie cerească, normal că vibrează în corp. Foarte multă muzică contemporană este croită după calapodul timpului lor nostru și descrie haosul, zgomotul interminabil, nerăbdarea, neliniștea societății noastre, care nu mai are timp de introspecție, de calm, nu se mai gândește, nu mai reflectează, ci pur și simplu face, acționează. În sala de concert însă sunt momente de liniște: de exemplu, când omul vine și mai întâi este confruntat cu o liniște aproape sacră. În primele secunde, înaintea primei note, toată lumea așteaptă. Este o liniște totală – ceva ce nu mai găsești aproape nicăieri. Adică mai găsești doar în natură. Și, în contextul ăsta, este evident că sunt armonii – secvențe sau pasaje – care au un impact major asupra psihicului uman, asupra sufletului, asupra inimii. Muzicoterapia cu asta se ocupă și câștigă un rol din ce în ce mai important; în România există din 2017 Asociația de muzicoterapie, înființată de Angelica Postu.
Freud a definit visul drept calea regală spre inconștient, pe care pășim interpretând și conceptualizând sau „descâlcind“. Muzica însă poate fi pădurea sau labirintul. Aici firul roșu al Ariadnei nu poate fi povestit sau conceptualizat, ci doar desfășurat. Cele două căi nu se exclud, ci se completează pe diferite paliere. Freud era un rațional și se temea de „ocultul“ din muzică, de componenta sa irațională, fără cuvinte, la fel cum se temea și de intuițiile mediumnice și activitățile „oculte“ ale lui Carl Gustav Jung, prietenului său de atunci.
Din punctul tău de vedere, cât și ce este irațional și cât și ce este rațional în muzică?
R.P.: Structural, muzica e arhitectură, e matematică, e o construcție – nu vorbim aici despre muzica aleatorie, ci despre muzica construită, să îi spunem clasică. Aceasta are o formă clară, dar este evident că muzicienii clădesc din ea în timpul concertului un castel de sunete, de aer, de nisip, iar la sfârșit se face liniște și s-a dus. Ceea ce vreau să spun este că de fapt avem de-a face cu o combinație între rațional și irațional. Acum câteva zile am terminat de citit corespondența dintre Sașa Pană și Geo Bogza, pe când scoteau revista avangardistă „unu”. Sașa Pană spunea că visul este o bijuterie înmuiată în cartea somnului. Mi-a plăcut foarte mult această definiție a visului. Oricum, muzica te face să visezi, este foarte participativă. Sigur că poți să o consumi, ca la mall, unde ajunge practic să fie un soi de zgomot de fundal, dar un concert înseamnă mai întâi invitația compozitorului, apoi a muzicianului care încearcă să realizeze ceea ce a scris compozitorul, să aprofundeze piesa și să o interpreteze. Practic, muzicianul invită publicul să participe; publicul ascultă și imaginează, visează, se răscolește, se pătrunde, simte și duce mai departe intenția compozitorului. Muzica ajută totdeauna oamenii să progreseze.
Urmând tema „On the Couch“, atunci când intrăm în sălile de concert de la SoNoRo 2023 ar trebui să plonjăm adânc în fotoliile noastre și să ne lăsăm conduși de muzică spre lumile noastre interioare? Piesele care compun concertele SoNoRo de anul acesta sunt adunate cu o intenție psihologică definită?
R.P.: Absolut! Prin fiecare concert încercăm să invităm publicul la o călătorie într-o anumită lume, într-un anumit peisaj emoțional și psihologic, desigur. De exemplu, în concertul „Autoportret” vom încerca – prin fiecare compoziție și prin interpretarea fiecărei piese – să invităm publicul să vadă cum s-a descris respectivul compozitor. Un festival conceptual de muzică clasică, așa cum este al nostru, invită oamenii să participe, nu doar să vină la un eveniment și să „consume”. Noi îi invităm să vină la concerte curioși, să se așeze, să se calmeze, să asculte, să reflecteze și să participe în modul cel mai profund posibil. Multe dintre piesele pe care le vom cânta sunt extraordinare, foarte multe dintre ele vor fi cântate pentru prima dată în România. Și nouă ni se întâmplă în fiecare an să descoperim piese noi și piese bune pe care nu le știam. Anul trecut, în programul SoNoRo, erau peste 70% piese pe care nu le-am mai cântat niciodată, iar în programul de anul acesta sunt doar 10 piese pe care le-am mai cântat vreodată în cei 18 ani de existență. Vor fi deci cca 70-80% piese noi. E incredibil ca la ediția a XVIII-a a unui festival să poți să propui un program atât de divers, de captivant, de nou.
De când ați anunțat tema anului acesta, On the Couch, și asta a fost chiar de când s-a încheiat Festivalul SoNoRo 2022, la ultimul concert de anul trecut, am visat la tema asta – pe care am văzut-o din dublă perspectivă: o dată ca iubitoare de muzică, iar a doua oară din punctul de vedere al cercetării, deoarece m-a dus cu gândul la Viena – unde s-a născut psihanaliza, poate mediul cel mai dens în muzică de cameră și cel mai fertil în idei de tot felul pe care l-a cunoscut istoria ultimelor secole. Raportul dintre muzică și psihanaliză i-a fascinat pe mulți și abia aștept să urmăresc punctul vostru de vedere. Cum ați ales această temă și ce vizați, de fapt, cu ea?
Diana Ketler: Prima mea idee pentru ediția SoNoRo – On the Couch a venit dintr-un interviu în care unul dintre titanii pianului, Sviatoslav Richter, spunea că cel mai valoros sentiment pe care i l-a oferit muzica de cameră a fost posibilitatea de a dispărea complet în timp ce cânta cu un partener bun. Asta m-a făcut să mă gândesc la celebra teorie a fluxului a lui Mikaly Csikszentmihalyi, psihologul care și-a descoperit interesul pentru psihicul uman și procesele creative după ce a asistat accidental la o prelegere a lui Carl Gustav Jung. O stare de imersiune completă este ceea ce noi, muzicienii, încercăm să obținem pe scenă. Efectul vine prin perfecționarea continuă a meșteșugului, dar și prin adâncirea în tărâmul subconștientului, al imaterialului, prin explorarea emoțiilor și stărilor care se află sub suprafață.
Cultura muzicală vieneză ne-a oferit cele mai bune exemple de compoziții care sunt conectate la cele mai profunde procese ale psihicului uman. Întotdeauna am avut un loc special în „inima mea muzicală” pentru orașul geniilor precum Mozart, Haydn, Schubert sau Beethoven, un oraș în care s-a întâmplat un miracol cultural între secolele XIX și XX. A devenit un loc unic în istoria științei, medicinei, artelor vizuale și muzicii. Toate aceste discipline au fost strâns împletite, influențându-și reciproc dezvoltarea în cel mai fascinant mod. În acea perioadă, Gustav Mahler a devenit o figură titanică pe scena muzicală europeană. În cei zece ani săi ca director al Operei din Viena, a fost responsabil pentru peste 150 producții, multe dintre ele revoluționare. A fost autorul unor lucrări simfonice la fel de semnificative ca și ale lui Beethoven; și-a sprijinit colegii în căutarea unor noi mijloace de exprimare muzicală, în special pe Arnold Schönberg.
S-a născut a doua școală vieneză de compoziție. Schönberg și discipolii săi mai tineri, Berg și von Webern, au dezvoltat un limbaj muzical complet nou, bazat pe principii armonice și structurale revoluționare. Zemlinsky, Korngold, Wolf – munca lor a fost înrădăcinată într-un stil mai tradițional post-romantic, dar au adus vechiul limbaj pe noi culmi expresive.
La SoNoRo, vom încerca să punem într-o perspectivă istorică lucrările de muzică de cameră, strâns legate de tema noastră, On the Couch, prin referințe culturale, limbaj, stil și intenții. Va fi o aventură psihologică și pentru noi, muzicienii. Sperăm că putem afla mai multe despre noi la sfârșitul ei!
În ce măsură poate avea muzica un efect terapeutic?
D.K.: Știu cu adevărat că muzica poate avea un impact profund asupra interpretului și ascultătorului. În Cartea Profeților, harpa tânărului muzician David a vindecat accesele de melancolie ale regelui Saul. Pitagora a prescris diferite game muzicale pentru a ajuta la ameliorarea unei varietăți de afecțiuni fizice și psihologice. Cu siguranță, muzica poate interacționa cu creierul nostru ca agent terapeutic.
În experiența mea personală, poate cel mai umil exemplu a fost și cel mai puternic. Mama mea avea o vecină, o doamnă minunată pe nume Larissa, pe care o cunoșteam de când eram copil. În ultimii ei ani, Larissa a dezvoltat boala Alzheimer și a fost complet incapabilă să comunice și să recunoască persoanele – nici măcar pe membrii familiei. Într-o zi, am vizitat-o pe mama; am cântat Bach la vechiul nostru pian, apoi ne-am dus să bem cafea pe micul nostru balcon. Larissa stătea în balconul învecinat; s-a întors spre mine și a spus, folosind numele meu din copilărie: „Dinochka, ai cântat din nou!” Avea lacrimi în ochi. Și-a amintit numele meu și a avut unul dintre ultimele (poate ultimul) momente de conștientizare de sine și, îndrăznesc să sper, de liniște. Acest moment a valorat pentru mine mai mult decât orice „succes în carieră”.
Când sunt stresată, reflexul meu este să mă așez la pian și să cânt o fugă de Bach. Cândva, în sufrageria mea din Londra, s-a prăbușit brusc tencuiala, cu o bubuitură uriașă. Eu am fugit imediat la pianul din sala de muzică și am cântat o fugă de Bach. Acesta a fost primul meu răspuns, nimic mai mult! Abia după aceea m-am întors să țip și să evaluez deteriorarea peretelui! E o prostioară, dar arată în ce măsură Bach îmi pune întotdeauna mintea în ordine și îmi dă un sentiment că „totul este bine în imaginea de ansamblu”. Dacă ar fi să prescriu diferiți compozitori pentru diferite nevoi psihologice, aș opta pentru operele Mozart pentru a ridica nivelul de curiozitate și a restabili interesul față de semeni și sonatele lui Beethoven pentru a dezvolta gândirea logică. Pianul lui Schumann lucrează pentru a ne aminti că fantezia și iraționalul sunt la fel de necesare ca raționalul; liedurile lui Schubert ne acompaniază în stările de tristețe; Wagner ne scoate din rutina noastră zilnică, iar Brahms ne învață să iubim.
Informații complete despre ediția nr. 18 a Festivalului SoNoRo – On the Couch sunt disponibile pe https://festival.sonoro.org/.
