Scriitoarea Ana Dragomir: „Sper ca mesajul cărților mele să unească oamenii”

Scriitoarea Ana Dragomir: „Sper ca mesajul cărților mele să unească oamenii, să le aprindă pasiunea pentru cuvânt și istorisire, acesta este visul meu”

În toamna acestui an, Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, a publicat romanul pentru copii Timpul posibilităților, povestea unui curajos grup de tineri dispuși să înfrunte orice primejdii ca să salveze cărțile condamnate la uitare de un rege nefericit. Romanul este semnat de Ana Dragomir, tânăra de 17 ani care poate fi numită fără rețineri scriitoare, pentru că Timpul posibilităților este cea de-a patra carte pe care o publică. Și, după cum ea însăși mărturisește, nu se va opri aici.

Numit de autoare „poveste a poveștilor”, romanul Anei Dragomir poate fi citit cu plăcere de cei mici împreună cu părinții, pentru că scriitoarea a introdus în universul cărții sale mesaje pentru toate aceste categorii de cititori. Dacă cei mici vor fi captivați de  aventura fantastică, autoarea își dorește ca Timpul posibilităților să-i inspire pe adolescenți să-și găsească propria voce și, poate, să-i urmeze exemplul. Romanul Anei Dragomir conține mesaje și pentru cititorii adulți – „să îi facă pe oameni să vadă că orice este posibil, dacă au destulă încredere și curaj să acționeze”. Dar mai ales, Timpul posibilităților este un roman potrivit pentru a deschide celor mici apetitul de lectură. Despre puterea literaturii de a conecta oamenii, de a-i ajuta să se descopere pe sine și unii pe alții vorbește în continuare scriitoarea Ana Dragomir.

Ana, ai lansat de curând un roman pentru copii, cea de-a patra carte pe care o semnezi, la doar 17 ani. Romanul e scris sub forma unei povești cu multă aventură și magie, așadar, e citit cu plăcere de copii. Pe de altă parte, are și o morală, vorbește despre puterea de vindecare a cărților și ne îndeamnă să nu ne uităm visurile. Să îmbogățim lumea cu propria noastră poveste. Ai scris romanul cu gândul la copii, la adolescenți sau chiar la părinții lor?

Ana Dragomir: Inițial, am gândit cartea ca o poveste pentru copii, similară cu celelalte cărți ale mele, dar mi-am dat seama repede că este o carte mai amplă, mai complexă, pe mai multe planuri, care a ieșit din forma ei inițială și s-a redefinit treptat, capitol cu capitol. Îmi place să cred că rezultatul final reprezintă o carte pentru toată lumea: părinți, copii, bunici, iubitori de povești, povestitori. Este povestea poveștilor, așa cum mi-e drag să o numesc și sper că poate fi citită de oricine are un vis, o pasiune, de către oricine iubește să povestească, să asculte, să fie atras de  lumi imaginare și își dorește să le exploreze.

Cât de importante au fost și sunt cărțile în viața ta? Cine te-a îndrumat să le descoperi?

Ana Dragomir: Sunt, dacă nu cele mai importante, printre cele mai importante lucruri din viața mea, pe lângă familie și prietenie, fiindcă am ales să îmi definesc viața în jurul lor, să mi-o întregesc cu ele. Cărțile și poveștile au fost alături de mine de când eram mică, din leagăn. Tata și mama îmi spuneau povești, de fapt, tata a inventat o saga întreagă în care personajele principale eram eu și prietena mea din copilărie. Am crescut cu personajele mele preferate, am creat în mintea mea personaje despre care credeam cu tărie ca sunt reale, ca au o viață a lor într-un tărâm îndepărtat, unde eram disperată să ajung. Am început să citesc consecvent de când eram mica, de pe la 6-7 ani, când îmi amintesc că am citit primul roman (pentru copii ), „Dominic” de William Steig. De atunci, cărțile au fost întotdeauna alături de mine.

Ana Dragomir:  Din experiența ta de până acum, ce poate face un părinte ca să dezvolte dragostea pentru cărți la copii?

Cred ca este important să le citească de când sunt mici, să citească împreună, nu din datorie, ci din plăcere. Este important să le spună povești, să-i îndemne să fie creativi, să-i îndemne să își exploreze lumile imaginare, să se simtă în siguranță, să împărtășească. Fiecare copil este diferit și va avea gusturi diferite. Părinții ar trebui să viziteze librării împreună cu copiii, în weekend, să îi lase să cutreiere printre rafturi, să interacționeze cu librarii, să își aleagă singuri propriile cărți, acelea care le fac cu ochiul. Dacă obligi un copil să citească, nu va mai citi cu plăcere, va pierde dragostea pentru lectură. Cititul trebuie să fie alegerea lui. Apoi, există și ateliere, întâlniri cu scriitorii, grupuri de lectură cu părinți și copii pentru a întări relațiile dintre copii și cărți, care au loc foarte des în țară, în multe librării, organizate și de edituri. Acolo copiii pot să-și facă noi prieteni, să se joace și să citească, pot asocia cititul cu un timp plăcut, în care se pot distra. Ah, și poate cel mai important: să citească și părinții! Nu te poți aștepta ca un copil să citească, dacă în casă nu există un exemplu. Cititul ar trebui să fie o activitate regulată, la care participă toată familia.

În Timpul posibilităților, o poveste bine spusă salvează un monarh din ghearele tristeții. În lumea de azi, depresia capătă proporțiile unei epidemii. Crezi că e un semn că avem nevoie azi, mai mult ca oricând, de literatură?

Ana Dragomir: Da! Întotdeauna vom avea nevoie de literatură. E ceea ce ne poate salva, ne poate ridica, ne arată că nu suntem singuri în fața dificultăților noastre și că există speranță, lumină. Prin intermediul cărților, al personajelor diferite de noi sau asemănătoare nouă, putem vedea cum au fost depășite momente dificile. Totodată, putem descoperi câte ceva nou despre noi, despre lume, lucruri care ne vor ajuta să vedem lumina când suntem cuprinși de tristețe. Deși sunt doar elevă, nu terapeut sau psiholog, cred cu tărie că literatura ne poate ajuta. Cât despre scris, atunci când îți așterni gândurile pe pagină, simți o eliberare, o curgere în care uiți de tine și de problemele tale, trăiești libertatea de a spune orice. Uneori, scrisul îți poate da chiar și o stare de eforie (atunci când îți iese ), dar, cel mai important, odată așternute pe pagină, cuvintele nu îți mai aparțin, sunt ale întregii lumi, parte din univers, iar tristețea se va estompa, fiindcă nu va mai fi doar a ta.

Prin capacitatea lor de a aduce oamenii împreună, de a-i conecta, la nivelul ideilor, cărțile pot fi și un „leac” pentru singurătate – o altă mare problemă a lumii de azi?

Ana Dragomir: Da, din păcate singurătatea este o problemă gravă, care afectează foarte multă lume. Din experiența personală știu cum este să te simți singur chiar și atunci când ești parte dintr-un grup mai mare. Nu este deloc un sentiment plăcut, trăiești o stare de tristețe care poate deveni dezolantă. Cred că astăzi ne este mai greu să comunicăm, ceea ce este contrar așteptărilor, cu toate formele de comunicare pe care le avem (cum ar fi de pildă, social media și internetul). În loc să unească, social media creează uneori scindare, fiindcă ne comparăm constant cu ce vedem online, iar de cele mai multe ori ce vedem nici nu este real. Suntem obișnuiți să trimitem mesaje scrise, dar când a fost ultima dată când am avut o conversație reală, față în față, cu cineva drag, cu care avem o conexiune strânsă?

Cărțile și literatura ne pot ajuta. Eu am găsit consolare în cărți, în personaje care se simțeau la fel ca mine, am găsit speranță când am descoperit cum au trecut peste sentimentele de singurătate, au găsit prieteni adevărati, au creat conexiuni. Și așa cum se întâmplă în povești, sunt de părere că fiecare dintre noi își va găsi oamenii și prietenii potriviți în viață, fiindcă oamenii nu sunt făcuți să fie singuri. Depindem de alte persoane, de relațiile pe care le avem sau ne dorim să le dezvoltăm. Cărțile au puterea de a aduce oamenii împreună, creeaza dezbateri, discuții, relații care pot dura. Prin citit ne regăsim pe noi înșine, găsim reziliența și speranța, dar ne decoperim și unii pe alții. Literatura are această putere salvatoare.

Ce cărți au fost „cei mai buni prieteni ai tăi” în copilărie?

Ana Dragomir: Cea mai importantă carte pe care am citit-o în copilărie a fost „Tărâmul poveștilor” de Chris Colfer. Mi-a deschis pasiunea pentru citit, mi-a arătat puterea poveștilor de a crea conexiuni, de a explora lumi imaginare, de a aduce oameni împreună. Cred că aceasta este cartea care e fundația pentru toate poveștile mele, legate de un fir roșu – iubirea pentru literatură, pe care am descoperit-o în această carte. Mi-a mai plăcut mult Narnia. O mai răsfoiesc și acum, mă gandesc la Lucy, la felinar, vrăjitoare și dulap. „Ultimii urși polari” este o poveste minunată, spusă de un bunic pentru nepotul său. Miss Mallard mi-a fost alături încă de la început, o rățușcă detectiv cu un nepot aiurit, care mi-a trezit pasiunea pentru mister, pe lângă seria Agatha Mistery. „Magisterium”, o serie de cărți cu multă magie, un fel de Harry Potter mai de nișă, despre o școală de vrăjitori, mi-a plăcut foarte mult. Și Geronimo Stilton trebuie neapărat menționat! E cel mai tare jurnalist șoricel!

 Ce citești acum?

Ana Dragomir: Tocmai am terminat Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante și sunt distrusă! Ce o mai poate egala? Lenu este primul personaj în care m-am regasit cu totul, gândurile ei erau gândurile mele. Nu am mai avut o experiență de lectură atât de personală. Lila mi s-a părut un personaj absolut extraordinar, original, iar relația de prietenie dintre cele două fete este devastatoare. M-am pierdut pe străzile din Napoli, în istoria zbuciumată a Italiei, pe plajele din Ischia și vreau sincer să mă întorc în lumea lui Ferrante,  o lume atât de vie. Scriitura este atât de reală, de tăioasă și aprinsă, stilistic este superbă! Mă consolează doar gândul că acum mă pot uita și la serial în întregime și pot redescoperi personajele vizual. Următoarea carte pe listă este „Intermezzo” de Sally Rooney. Am început-o de câteva zile. Am așteptat-o mult timp, sunt foarte entuziasmată să fiu transportată în Dublin și să fiu martora explorării relațiilor interumane într-un mod cum numai Rooney știe să scrie. După ce am citit celelalte cărți ale ei (vă recomand să le citiți, sunt minunate! „Oameni Normali” a inspirat și un serial genial cu Daisy Edgar Jones și Paul Mescal!), știu că nu voi fi dezamăgită.

Cum faci să ai timp să scrii? Ai vreun ritual anume de scris?

Ana Dragomir: Cu școala și pregătirea pentru examenele finale, timpul meu este extrem de limitat. Din acest motiv, am ales să mă focusez pe învățatul pentru facultate și să fac o pauză de la scris până când se mai liniștesc apele – o decizie pe care nu am luat-o cu ușurință.  Timp pentru scris am doar în vacanțele mai lungi, când nu am nicio grijă pe cap. Din păcate, pot scrie doar în „concediul” de la școală. Legat de ritualul de scris, nu am vreunul anume. Îmi place să îmi schițez ideile, îmi fac un plan provizoriu care întotdeauna ajunge să se schimbe, uneori, când povestea este mai complexă, îmi fac și niște fișe de personaje. Când lucrez la o carte trebuie să fiu singură, doar eu cu cuvintele, la mine în cameră de cele mai mult ori, dar am observat că majoritatea ideilor îmi vin când sunt în vacanță, în străinătate, când mă deconectez. Cu timpul, sper să îmi pot crea un ritual anume. Cred că sunt elemente pe care le descoperi cu fiecare carte, pe care începi să le adaugi la procesul creativ până când se ajunge la ceva concret. Deocamdată sunt încă în stadiul de „descoperire” a ce funcționează cel mai bine pentru mine.

Timpul posibilităților ne îndeamnă să credem în visurile noastre, să le urmăm. La doar 17 ani, pare că ți-ai împlinit un vis. Care este următorul pe listă (cel mai mare vis al tău ca scriitoare)?

Ana Dragomir: Mă simt foarte norocoasă că am ajuns să public patru cărți până la vârsta aceasta. Uneori, nici mie nu-mi vine să cred. Am început să scriu fiindcă aveam mereu idei în minte, fiindcă îmi place să împărtășesc, fiindcă scrisul îți dă libertatea să descoperi colțuri ascunse din tine, să explorezi teme complexe, să clădești, să creezi. Următorul pas pe listă este să ajung la o universitate bună. Visez la Trinity din Dublin, unde să studiez literatura și istoria și apoi să-mi fac un master în publishing, poate la New York. Îmi doresc să continui să scriu, să ajung să fiu tradusă în străinătate, să descopăr locuri noi, să întâlnesc oameni noi, să am grijă și de cărțile altor scriitorii. Îmi doresc să scriu bine, poate să ajung să scriu la fel de bine ca Elena Ferrante , deși nimeni nu o poate egala. Sper ca mesajul cărților mele să unească oamenii, să le aprindă pasiunea pentru cuvânt și istorisire, acesta este visul meu.

3 cărți pe care toți adolescenții ar trebui să le citească…

Ana Dragomir: Hmm, aici depinde mult de gusturi, suntem cu toții diferiți. Voi menționa și alte titluri care mi-au plăcut mult, în afara de tetralogia lui Ferrante (care trebuie imperativ citită de adolescenți, le urmează pe Lenu și pe Lila din copilărie până la bătrânețe!). „Acolo unde cântă racii” este superbă, este o poveste despre om și natură, despre cum este să crești în singurătate, cum se clădesc relațiile și reziliența de a supraviețui. „Povestea slujitoarei” este o capodoperă feministă, trebuie citită de toată lumea, o distopie care are ecouri ce răsună destul de puternic în prezent, în special acum, în America. „Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr este o carte minunată, o pledoarie pentru povești, urmează trei seturi de personaje în trei perioade istorice diferite, Constantinopol în 1500, prezent și viitor, pe o navă spațială, toate fiind conectate de un manuscris antic. Și ca un bonus: orice scrie Sally Rooney!

La fel ca oamenii și cărțile au un destin al lor. Ce îți dorești pentru Timpul posibilităților?

Ana Dragomir: Îmi doresc să aducă emoție, să ajungă la oameni și să le inspire dragoste pentru cărți. Sper să fie pentru unii copii așa cum a fost „Tărâmul Poveștilor” pentru mine. Îmi doresc să le dea copiilor încredere că există loc pentru poveștilor lor și că sigur își vor găsi ascultătorii. Visez că va ajunge că conecteze oamenii, că poate va naște prietenii, că va fi urmată de mai mulți scriitori tineri care și-au găsit curajul să dea voce imaginației. Îmi doresc să transporte și cititorii maturi în perioada lor din copilărie, să redescopere basmul și să îmbrățișeze versiunea lor tânără și inocentă, fără inhibiții. Îmi doresc că Timpul posibilităților să inspire, să îi facă pe oameni să vadă că orice este posibil dacă au destulă încredere și curaj să acționeze. Timpul  posibilităților este acum.